Doha 2019, un nou Munchen 1938?

Săptămâna trecută a fost făcut anunțul privind începutul sfârșitului în cel mai lung război al SUA, care durează de aproape 18 ani, care va mai dura cel puțin încă doi ani, până la retragerea completă. Este un razboi mai lung decât cele două războaie mondiale și războiul Coreii împreună. Este războiul împotriva talibanilor din Afganistan. Zalmay Khalilzad, trimisul special american, a vorbit despre “progrese excelente”. Ținta ca acordul să fie încheiat până la 1 septembrie pare realizabilă, pentru a fi utilizabilă la comemorările de pe 11 septembrie.

”Vă vine să credeți sau nu, talibanii au devenit cei mai buni prieteni ai americanilor”, scrie Robert Fisk pentru The Independent. Cum s-a ajuns aici?

”În timp ce afganii ar trebui să sărbătorească o sută de ani de la ”independența” față de Marea Britanie, semnată în nădușeala din orașul militar Rawalpindi, în 1919, cea mai puternică miliție din țară, talibanii, negociază o nouă ”independență”, de data aceasta față de americani, într-o sală de conferințe cu aer condiționat din Doha.

Acum o sută de ani, Rawalpindi era capitala militară a Marii Britanii din nord-vestul Indiei. Acum, ”Pindi” este un apendice sărăcăcios al capitalei pakistaneze Islamabad. Acum, o sută de ani, Qatarul era condus de familia Al-Thani și se afla sub ”protecție” britanică, dupa 40 de ani sub o dominație otomană adormită. Capitala de azi, Doha, era atunci un mic orășel al pescuitorilor de perle. Azi, familia Al-thani este în continuare la conducere, însă Doha este o metropolă a petrolului și gazului, iar, prin investițiile în lanțul Sainsbury’s, în aeroportul Heathrow, în hotelurile din West End (lista poate merge mai departe), Qatarul a ajuns să dețină mai mult decât deține regina în Londra. Atât însă despre Imperiul Britanic.

În 1919, britanicii nu erau în avantaj: doreau să controleze ”afacerile externe” ale Afganistanului – adică doreau să împiedice noua putere bolșevică să treacă de Afganistan, pentru a ajunge în India britanică.

India a fost chiar invadată de o armată afgană. Nu a fost chiar un ”11 septembrie”, însă britanicii au trebuit să restabilească controlul frontierei. Aveau o problemă: soldații lor, mulți dintre ei veterani ai Primului Război Mondial din Europa, cereau să fie demobilizați și trimiși la vatră, după atâția ani de război. Iar unitățile indiene ale armatei britanice dezertau chiar în timp ce se îndreptau spre armata afgană. Acesta avea sa fie cunoscut ca Al Treilea Razboi Anglo-Afgan. Britanicii au obținut o victorie militară chinuită.

Emirul (apoi regele, malik) Amanullah al Afganistanului și-a trimis vărul, Ali Ahmed, în fruntea unei delegații de patru oameni, la Rawalpindi, cu un singur scop: independența totală a țării. Delegația a întârziart, pentru că unuia dintre membrii ei i-a fost furat jobenul. Jobenul, cumpărat de la Londra, a fost furat de un soldat din Batalionul Somerset. După zile de negocieri, Sir Hamilton Grant, secretarul de externe al Indiei (da, acesta era titlul său), a fost de acord ca afacerile externe ale Afganistanului să iasă de sub custodia britanică.

Așa a fost semnat Tratatul de Pace între Ilustrul Guvern Britanic și Guvernul Independent Afgan. Până la urma, afganii ”câștigaseră” războiul cu Imperiul Britanic.

Însă cine va câștiga acum, în luxul de la Doha, Al Patrulea Război Afgan, după 18 ani de lupte sălbatice – inclusiv câteva crime de război de ambele părți – între talibani și Imperiul American?

Succesorul lui Sir Hamilton Grant este trimisul misterios al SUA, Zalmay Khalilzad. Este o diferență cruciala. El nu vorbește cu liderul oficial al Afganistanului, președintele Ashraf Ghani, ci cu dușmanii lui (și dușmanii Americii) – talibanii. Nu este nicio garanție că aceste negocieri îi vor convinge  să coopereze cu Ghani sau macar să-l ferească pe Ghani de furia talibanlior.

În ultimele două decenii, americanii, guvernul afgan și trupele afgane antrenate de SUA au luptat cu talibanii într-o serie de campanii sângeroase, cu execuții, cu bombardarea mulțimii strânse la nunți (de forțele aeriene americane, desigur din greșeală), cu femei ucise cu pietre (de talibani, cu siguranță nu din greșeală) și cu execuția sumară a prizonierilor răniți.

Americanii nu l-au invitat la negocierile de la Doha pe președintele Ghani sau pe miniștrii săi. Ca și kurzii cei loiali americanilor care luptă cu Statul Islamic și, mă tem, ca și cehii (atunci când un dictator a decis să le invadeze Regiunea Sudetă), guvernul afgan a fost ținut afară în timp ce soarta îi era decisă de alții.

Motivul e simplu: de când Statul Islamic a imigrat Irak și Siria în Afganistan (firește, ei și nu altcineva au bombardat mulțimea la o nuntă șiită în Kabul, acum trei săptămâni), acest așa-numit Stat Islamic a devenit ținta preferată a Washingtonului. Iar talibanii, credeți sau nu, sunt noii prieteni ai americanilor. Deci negocierile de la Doha se învârt în jurul voinței talibanilor – chiar dacă este doar o făgăduială, dacă acest termen poate fi acceptat chiar și de un președinte al SUA căruia îi lipsește o doagă – de a zdrobi Statul Islamic, de a discuta cu Ghani și de a permite celor 14.000 de militari americani sa se întoarca acasă.

Oh da, iar americanii vor elibera – fie că lui Ghani îi place sau nu – 13.000 de prizonieri talibani. Cele aproape două decenii de război i-au costat pe americani mult peste 2.000 de vieți pierdute. În urmă cu o sută de ani, în cele trei luni ale celui de Al Treilea Război Afgan, au murit 236 de britanici și aliați indieni. Victimele din rândul afganilor au fost aproape toate soldați ai Emirului.

Însă în acest Al Patrulea Razboi Afgan, afganii au pierdut circa 31.000 de suflete nevinovate. Dacă Khalilzad va obține făgăduiala talibanilor – din nou acest cuvânt – de a lichida Statul Islamic, atunci fiecare bărbat, fiecare femeie și fiecare copil din Afganistan va fi trădat. Cel puțin așa interpreteaza The Wshington Post. Echipa lor de reporteri a căutat dovezi cu care să-și convingă șefii de la ziar că promisiunile făcute de talibani lui Khalilzad sunt șubrede și nu vor presupune decât ”negocieri” între islamiști si guvernul lui Ghani pentru o înțelegre politică și doar o vagă promisiune de încetare a focului.

Totul ține de ”interesul național” al americanilor: să-i aducă acasă pe băieții lui Trump și să spere că bunii talibani vor zdrobi mii de luptători ai Statului Islamic care mișună prin deșertul și muntii Afganistanului și astfel să protejeze SUA continentală de o a doua versiune a lui 11 septembrie.

Fiți siguri că pentru acest proiect cu șanse minime de reușită se vor pune la bătaie multe milioane de dolari – și chiar câteva detașamente antiteroriste americane – înainte ca SUA să se reîntoarcă și să lupte în partea a doua a celui de Al Patrulea Război Afgan. Sau americanii pot accepta oferta unora dintre cei mai cruzi ”contractori”, pot să se bazeze pe mercenari pentru a brutaliza din nou Afganistanul în numele democrației, libertății și al altor produse de pe rafturile supermarketului militar de la Washington.

Există un lucru pe care relatările de la Doha nu îl spun: linia Durand – frontiera ilogică și revoltătoare de mai mult de 2000 de kilometri pe care Sir Mortimer Durand a trasat-o în 1893 între India Britanică (acum Pakistan) și Afganistan.

Ca toate frontierele coloniale, linia separa popoare, triburi, familii. Împărțea casa poporului pashtun – Pashtunistan – iar talibanii de azi sunt pashtuni. Este un lucru asupra căruia trebuie să reflectăm. Daca va fi să fie un stat Pashtunistan, va trebui luată o bucată din Afganistan și o bucată din Pakistan pentru a-l crea.

Ce s-a discutat la secretele negocieri de la Doha? Pakistanul ar vrea să știe. Ce ar avea de spus organizația Stat Islamic despre asta? E interesant și chiar destul de sinistru că atentatorul sinucigaș de acum trei săptămâni, de la casa de nunți din Kabul, venea din Pakistan.”

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.