«Domnul misterios», Vasile Stroescu – Mecena românilor

Legenda lui Vasile Stroescu, boierul basarabean care a fost primul președinte al Parlamentului României Mari, trebuie spusă ori de câte ori avem posibilitatea deoarece: „El nu avea numai punga deschisă, ci mai întâi inima și mintea. Ajuta pentru a îndemna și a trezi interes în noi înșine”, spunea Onisifor Ghibu profesor. În volumul Petru Groza – „Adio lumii vechi! Memorii”, autorul scrie: „Eu însă am încercat să fac acum un efort pentru a-l scoate din noaptea trecutului, pomenindu-i aici numele pentru toți ardelenii care l-au uitat și deschizând astfel o pagină pe care nerecunoștința omenească a căutat s-o închidă pentru totdeauna!”.

Citez din cartea mai sus menționată, mai precis capitolul VIII – «Domnul misterios»:

«În legătură cu serbările jubiliare ale Societății «Petru Maior», pentru pregătirea festivităților a fost angajat tot ceea ce reprezenta ceva în colectivitatea românească de sub stăpânirea habsburgo-maghiară. S-au constituit comitete sub președinția mitropoliților ambelor confesiuni, unite și neunite, din Blaj și Sibiu, a episcopilor acestor confesiuni, a deputaților români din Parlamentul maghiar, a tuturor intelectualilor reprezentativi de pe tot cuprinsul Ardealului și Banatului.

S-a depus o muncă febrilă, conștient fiind fiecare de faptul că aceste serbări trebuiau să se transforme într-o afirmare demnă și impresionantă a întregului popor român în capitala Ungariei. Trebuia arătat lumii că existăm, cu toată oprimarea de o mie de ani din partea feudalilor maghiari, în plenitudinea tradițiilor și însușirilor noastre naţionale, afișând totodată nivelul ce l-am atins noi, românii, sub acest regim vitreg de veacuri, din punct de vedere cultural, economic și politic.

Acum, după mai bine de cinci decenii, aruncând o privire îndărăt, constat – poate mai mult decât atunci – că scopul acestui jubileu a fost atins integral. Serbările s-au desfășurat cu un program vast, în toată splendoarea, astfel că au uimit întreaga Capitală.

Începând cu slujbele religioase ale mitropoliților și vlădicilor noştri, în bogatele lor veșminte bizantine, până la concertele de o mare valoare artistică, cu aportul «privighetoarelor» de pe atunci ale Ardealului, printre care Veturia Mureșanu – mai târziu măritată cu Octavian Goga -, Aca de Barbu – azi prima femeie-director a Operei din Timișoara -, Lucia Cosma, doamna de Hervay, domnișoara A. Voileanu și altele, precum și al scriitorilor și artiștilor de talia lui Zaharia Bârsan, Stefan Mărcuș și Crișan, și încheind cu balul de o eleganță neobișnuită, întreagă această manifestare a rămas adânc întipărită în memoria noastră și a fost mai apoi multă vreme comentată.

Amintirile mele de atunci se întrețes și cu una de ordin familial. Societatea „Petru Maior”, în cadrele căreia s-au desfășurat aceste serbări, avea la conducerea ei un tânăr inimos, pe Ţeicu, mai târziu medic în Oravița (Banat), asistat de un comitet de tineri foarte activi. Acești tineri însă urmăreau alegerea unui alt președinte cu ocazia acestui jubileu, care să poată face față pretențiilor de atunci ale high- life-ului capitalei Budapesta, căruia românii nu voiau să-i rămână cu nimic inferiori.

Şi alegerea lor căzuse asupra fratelui meu, pe atunci student la facultatea de Medicină, Victor Groza – azi medic bacteriolog la Târgu Mureș -, care li se părea că este o figură „mai elegantă”, având fracul mai bine croit și vorbind mai multe limbi; într-un cuvânt, Victor Groza li se părea mai reprezentativ și de aceea, la adunarea generală convocată în acest scop, Ţeicu a fost înlocuit, ales fiind ca președinte în locul lui, în unanimitate, fratele meu.

De aici, provin unele scrisori și documente de-ale noastre, familiale, pe care răsfoindu-le acum, îmi răscolesc amintirea unor interesante episoade.

Între altele, a apărut la balul final al acestor serbări un domn înalt și frumos, foarte distins și elegant, cu frac croit impecabil și cu o barbă neagră, lungă, bine îngrijită. Atitudinea lui discretă, foarte manierată și rezervată, a atras, desigur, atenția tinerilor organizatori ai halului.

Fratele meu, ca președinte, s-a simțit obligat să pășească la un moment dat spre el pentru a-l întreba dacă poate să-l acompanieze, văzându-l izolat, și i s-a prezentat reverenţios, spunîndu-şi numele. Domnul necunoscut i-a întins zâmbind mâna, fără însă ca la rândul lui să-și pronunțe și el numele, mulţumindu-i pentru serviciile oferite, declarând că se simte mai bine în izolarea lui. Atunci fratele meu s-a îndepărtat de acest personaj misterios, văzându-și de multele alte treburi pe care le reclama un astfel de bal atât de fastuos.

Dar, după cum povestea mai târziu, gândul acestui domn misterios a continuat să-l urmărească, astfel că a revenit mai apoi la locul unde acesta stătea singur, adâncit într-un fotoliu, înjghebând o conversație cu el.

Domnul cel misterios a devenit de data aceasta mai comunicativ, păstrând însă mereu pe buze un zâmbet care fratelui meu i se părea ironic; și, constatând că este român, împins de orgoliul care stăpânește pe orice român în astfel de împrejurări, l-a întrebat asupra impresiilor pe care i le făceau aceste manifestări ale românilor din Ungaria. Fiindcă fratele meu, cunoscând aproape pe toți intelectualii din Ardeal și Banat, ajunsese la convingerea că acest român nu este din pârțile noastre, și deci nu poate fi decât din Vechiul Regat; desigur, după atitudinea, eleganța și felul lui de a se prezenta, vreunul din boierii „regățeni”, despre bogățiile cărora se vorbea atât de mult pe la noi prin Ardeal.

La un moment dat, vorbind fratele meu și despre suferințele românilor de sub regimul feudal maghiar și despre lupta pe care o dădeau pentru eliberarea de sub stăpânirea străină, domnul cel misterios a replicat, cu același zâmbet ironic:

– Nu prea văd că sunteți în suferință! Şi nici nu văd urmările unei stăpâniri de asuprire a românilor din Ungaria, după modul cum v-ați prezentat în decursul acestei serbări! Eu urmăresc din prima zi programul acestor serbări; am fost pretutindeni de față și v-am luat sub lupa cercetărilor mele, observându-i neîncetat pe toţi. Ei bine, v-am văzut fastuoși, vioi și foarte mulțumiți. Deci nu prea am constatat sărăcia și lipsa de fonduri a Societății « Petru Maior», despre care d-ta îmi vorbeai adineauri.

Cu temperamentul unui tânăr orgolios, fratele meu a fost cuprins atunci de un sentiment de revoltă. Credea că nu greșește când atribuia acest fel de a vorbi al domnului necunoscut unui boier român care își cheltuiește prin lumea mare, în lux și desfrâu, veniturile întinselor sale moșii, lucrate de bieții țărani români în condiții neomenești, părându-i-se chiar că desprinde la el îngâmfarea fanariotului care risipește averi pentru femei și cărți prin cazinourile de la Paris, dar este zgârcit față de lipsurile celor săraci.

Şi, evident, i s-a mai părut fratelui meu că observațiile acestui boier aveau menirea de a preveni o presupusă cerere de ajutor de bani pentru augmentarea fondului Societății „Petru Maior”, colectele fiind în curs. Stăpânit de astfel de sentimente, fratele meu și-a ridicat mândru capul în fața boierului, ripostând cu semeție :

– Eu când v-am vorbit de cotropirea noastră și de suferințele noastre, nu m-am gândit numai la sărăcia și neajunsurile cele materiale ; căci există, pe lingă neajunsurile materiale, și neajunsuri de ordin spiritual; mai există și sentimentul de demnitate și dorința de libertate, independente de eleganța și situația noastră materială. Căci noi, românii din Ardeal, nutrim cu toții, săraci și bogați, același sentiment pe care dumneavoastră, poate tocmai mulțumită situației dumneavoastră mai norocoase și a bogățiilor dumneavoastră, nu-l puteți avea!…

Şi i-a întors spatele, ne mai ocupându-se de el.

Mare i-a fost însă mirarea fratelui meu când a doua zi a primit o scrisoare lungă, foarte îngrijită, prin care – după o frumoasă introducere și elogii pentru modul cum au decurs serbările românești, având aprecieri foarte simpatice și pentru tânărul președinte al societății, care, întorcându-i spatele, l-a cucerit prin această atitudine a românului dârz și conștient – „drept recunoștință, scria el, pentru frumoasele emoții pe care mi le-au provocat cele văzute și auzite la Budapesta, pun la dispoziția Societății „Petru Maior” o sumă ...”, care egala cu toate fondurile realizate de această societate timp de cincizeci de ani: 50 de mii coroane aur.

Semnatarul scrisorii era Vasile Stroescu.

Citind semnătura, emoția fratelui meu, ca și a tuturor celor ce am citit această scrisoare, a devenit și mai mare, fiindcă în jurul acestui nume, Vasile Stroescu, se creaseră atâtea legende în Ardealul și Banatul de odinioară, încât el devenise un fenomen comentat de mari și mici, de la vlădică până la opincă, într-un cuvânt, de toată suflarea românească din cuprinsul Ungariei. Ajutoarele sale în bani, de multe ori reprezentând sume considerabile, cădeau asemenea unei ploi binefăcătoare pe tot întinsul acestui Ardeal, acolo unde lipsurile erau cele mai mari.

Multe scoli, biserici și case culturale s-au refăcut din ajutoarele trimise de acest domn misterios, sosite mereu din Elveția. Dar și mulţi preoți și dascăli și-au înzestrat fetele cu sumele sosite tot de acolo, fiindcă, odată descoperit acest izvor nesecat, toată lumea alerga să se adape la el. Într-adevăr, când unui dascăl necăjit i se părea că nu mai poate să-și mărite fata din pricina lipsei de zestre, se inspira din aceste legende și scria o scrisoare patetică mărinimosului Vasile Stroescu în Elveția, Davos-Platz, care, mișcat de tânguielile dascălului, îi trimitea suma necesară pentru înzestrarea fetei.

Am citit și eu astfel de scrisori pe vremuri, căci într-un timp aceste cereri deveniseră atât de banale de multe ori, de injuste, încât a trebuit să pornim o acțiune pentru potolirea lacomilor care simulau sărăcia ca să se înfrupte și ei din punga necunoscutului mare prieten al românilor din Ardeal.

Ba mulţi erau convinși că nici nu există acest Vasile Stroescu, ci guvernul din București, grijuliu față de frații săi de dincolo de Carpați, organiza aceste ajutoare sub forma remiterii banilor din Elveția, pentru „a ajuta astfel neamul românesc de dincolo de Carpați”.

Alții însă afirmau că el există în carne și oase și că ar fi un boier basarabean foarte bogat, cu întinse moșii și fără copii, care, scârbit de viața mondenă a bucureștenilor, printre care trăise, s-a îndrăgit de românii din Ardeal, pe care i-a văzut mai „mironosiţi” și mai altfel decât frații „regățeni” și, întorcând spatele regățenilor, își revărsa darurile lui spre ardeleni.

În tot cazul, ani de-a rândul, noi am fost stăpâniți de acest fenomen – Vasile Stroescu era îngerul binefăcător al nevoiașilor români din lungul și latul Ardealului și Banatului.

Şi el a devenit astfel legendar și numele lui se pronunța cu adâncă venerație chiar de către aceia care n-au beneficiat din punga nesecată a generosului boier basarabean.

– – –

Au trecut mulţi ani de atunci și, în 1919, mi-a fost dat să văd aievea, cu ochii proprii, pe acest boier, la București. Eram tânăr deputat ales de Constituanta României întregite cu Ardealul, așezat în partea din incintă ocupată de ardeleni.

La lumina obscură a Ateneului Român, unde se țineau ședințele acestei Adunări Constituante, am desprins la un moment dat la tribună figura unui om subțirel, gârbovit, înalt, cu mustățile și barba rase, încercând să rostească o cuvântare, dar care a fost întrerupt de la primele fraze de un val de huiduieli, venite îndeosebi dinspre aripa ocupată de Partidul Liberal al lui Brătianu. Aceasta fiindcă oratorul vorbea de exploatarea celor care muncesc, despre drepturile lor și, pare-mi-se, chiar și de „revoluții sociale” și alte asemenea lucruri, care pe vremea aceea nu puteau fi grăite decât numai de sans-culotte-ii din fundul minelor și uzinelor, aspru pedepsiți când îndrăzneau să iasă din întunericul lumii lor de suferință la lumina zilei, manifestându-și necazurile pe străzile Capitalei.

Era tocmai în toamna anului 1919, 13 decembrie, când pe străzi se trăgea în mulțimea de proletari porniți, în avangardă, la lupta pentru revendicările muncitorimii – nedându-și seama că tocmai prin înjghebarea României Mari sub egida Brătienilor regimul de exploatare boierească și cămătărească se consolida.

Iar „domnii” ardeleni — avocați, moșieri și bancheri —, contaminați de vecinii lor de pe băncile Parlamentului, n-au întîrziat să se solidarizeze, mânați de instinctul de conservare, cu liberalii, răcnind și ei spre bietul orator de la tribună care, în sfârșit, neputând să mai spună vreun cuvânt, a trebuit să cedeze, coborând de la tribună în strigătele sălbatice ale „părinților patriei”, „reprezentanți ai Națiunii Române” etc.

Am întrebat atunci pe un vecin liberal:

– Cine este acest om ? Şi mi-a răspuns de îndată:

– Vasile Stroescu.

– Boierul basarabean, am replicat eu, cel care trimitea din Davos-Platz ajutoare pentru ardeleni?

– Da! mi s-a răspuns din partea acelui fruntaș liberal bine informat. Am transmis, întorcându-mă spre ardelenii mei, această surprindere a mea, și ea a cuprins cu iuțeala fulgerului pe toţi. Dar în zadar priveam la ei, căci n-am aflat pe fața nici unui ardelean vreun sentiment de reacție, determinat de amintirea binefacerilor acestui om ales, revărsate din belșug cu putini ani înainte asupra noastră, față de ploaia de insulte care curgeau din toate colțurile, în special din câmpul liberal al incintei, spre tribună.

Bietul boier mecenat Vasile Stroescu a dispărut astfel în această ședință de seară a primului Parlament al României Mari în negura uitării, fără ca vreunul din acești ardeleni să-i întindă mâna recunoscător pentru tot ceea ce el făcuse pentru ei! De altfel, de ce să-i mai întindă mâna, când – după cum am aflat tot atunci — nu mai era boierul bogat de odinioară, pentru că își irosise întreaga avere prin ajutoarele sale, rămânând să-și ducă restul zilelor în mizeria în care a și murit, într-o cameră dosită a unui hotel de la periferia Capitalei.

Așa a dispărut de atunci pe veci acest mare filantrop și nimeni nu i-a mai pomenit numele! Poate doar vreun țăran bătrân din Ardeal, ici-colo, își mai reaminteşte că, murindu-i vaca și adresându-i o cerere îngerului binefăcător de la Davos-Platz, acesta i-a trimis banii pentru a-și cumpăra alta în loc! Şi poate că nici fata dascălului necăjit de altădată, astăzi venerabilă matroană sau soție de deputat sau ministru, n-a uitat că lada ei de zestre a fost umplută de dărnicia acestui mecena, Vasile Stroescu, păstrând însă cu oarecare jenă, ulterior, în adâncul sufletului ei, acest secret.

Dar nu știu dacă vreunul din mulții preoți cărora el le-a ajutat să-și reclădească biserica i-au mai pomenit numele mai târziu în vreo slujbă de aducere-aminte, începând cu mitropoliții care slujeau sub cupola catedralei din Sibiu și altele zidite cu contribuția fundamentală a acestui mecena. Căci așa este omul făcut, ca atunci când destinul îi surâde și-l ridică sus, să nu se mai gândească la mâna de ajutor întinsă în vremurile de restriște!

Astfel s-a stins și legenda lui Vasile Stroescu! Eu însă am încercat să fac acum un efort pentru a-l scoate din noaptea trecutului, pomenindu-i aici numele pentru toţi ardelenii care l-au uitat și deschizând astfel o pagină pe care nerecunoștința omenească a căutat s-o închidă pentru totdeauna!»

Cine a fost Vasile Stroescu – boierul basarabean care a fost Mecena românilor?

Vasile Stroescu a fost boierul basarabean care a susținut realizarea idealului național. A făcut donații substanțiale pentru construcția de scoli, biserici și spitale în toate provinciile românești. A alocat bani pentru sprijinirea instituțiilor culturale, tipărirea cărților și pentru asigurarea cu burse a tineretului studios. Despre generozitatea lui Stroescu scriau toate ziarele vremii, iar drept recompensă pentru actele de binefacere destinate „Bisericii, cărții și școlii” și pentru contribuția la trezirea conștiinței naţionale, a fost ales în unanimitate Membru de Onoare al Academiei Române pe 24 mai 1910. La rândul său, Vasile Stroescu, care se caracteriza printr-o modestie proverbială,  se mira atunci că pentru „o faptă simplă și firească, s-a produs atâta mișcare și atâta zgomot”.

Vasile Stroescu s-a născut la 11 noiembrie 1845, în satul Trinca, jud. Hotin (în prezent raionul Edineț). Era cel mai mic din cei 15 copii ai lui Vasile Ion Stroescu și Porfira Guţu. A învăţat, pe rând, la liceul din Chişinău, la cel din Kameneţ-Podolsk și la liceul Richelieu din Odessa. A studiat Dreptul la universităţile din Moscova, Petersburg și Berlin. Cunoştea limbile: franceză, italiană, germană, engleză, precum și cele slave. Ulterior, a călătorit prin oraşele principale ale Europei. Întors în Basarabia în anul 1867 a activat ca judecător la tribunalul din Hotin, unde l-a cunoscut pe Alexandru Hâşdeu, tatăl renumitului B.P. Haşdeu. A fost judecător până la moartea tatălui său, în 1875, când a renunţat la carieră și s-a stabilit în satul Brânzeni, unde avea o moşie.

Istoricii afirmă că a moştenit de la părinţi mari cirezi de vite, herghelii de cai, turme de oi, numeroase conacuri și moşii, cu suprafaţa totală de 9.000 ha. Le-a administrat atât de bine, încât spre sfârșitul vieții sale ajunsese la 25.000 ha.  Se zice că Vasile Stroescu verifica personal calitatea aratului și găsea locurile unde brazda acoperea pământul nearat. Îi ştia pe toţi ţăranii săi pe nume, iar în tinereţe – toate miile de capete ale turmelor sale. Se mai zice că deși era bogat, Stroescu nu frecventa localurile de lux, iar când se deplasa la Chişinău, de la gară spre centru mergea cu tramvaiul și evita folosirea birjei. Întrebat de un prieten, de ce procedează aşa, boierul a răspuns; „tramvaiul costă 3 copeici iar birja 3 ruble, iar aceste 3 ruble lângă altele vor fi de mare folos la vreun țăran din Maramureș”.

Istoricul Eugen Holban menționa la un moment dat că toate aceste averi, Vasile Stroescu  le-a pus în serviciul ţării, în folosul ţărănimii „pe care a iubit-o, a îndrumat-o și a ajutat-o”,

După 1900, și-a dat moşiile lui în arendă tăranilor constituiţi în obşti. A ridicat biserici la Şofrincani, Zăicani, Pociumbăuţi, Trinca, și spitalele de la Trinca și Brătuşeni. Conacul boieresc de la Brînzeni, îl va dărui, ulterior, pentru înfiinţarea unei şcoli de agricultură. „„Eu îs cu totul la dispoziţiunea ţării și a neamului meu cu mintea cât mi-a dat Dumnezeu, cu toată inima și cu toată averea mea, eu ţin la folosul naţiunii, nu la fala mea.”, declara Vasile Stroescu.

În anul 1902 printr-o scrisoare adresată Ministrului de Instrucţie Publică din România, Vasile Stroescu „roagă” să primească suma de 200 000 lei pentru construirea de şcoli în satele sărace din judeţele Suceava, Botoşani, Neamţ și Dorohoi. Din acest fond sau construit şapte şcoli primare cu dotările necesare, unei bune funcţionări.

În anul 1906, când s-a sărbătorit 40 ani de la venirea regelui Carol I în România, Vasile Stroescu a donat 200 000 ruble pentru construirea unei catedrale ortodoxe, în capitala tuturor românilor – Bucureşti. Peste doi ani, va mai dona încă 100.000 ruble.

De asemenea, în anul 1908, Vasile Stroescu a acordat suma de 100 000 ruble Ministerului Instrucţiei Publice din Bucureşti, pentru continuarea construcţiilor de şcoli. Cele mai multe donaţii le-a făcut pentru românii din Transilvania, mai ales pentru înfiinţarea de şcoli săteşti în limba română. „Carte și iar carte, şcoli și iară şcoli, biserici și iară biserici – prin ele ne vom ridica sufletul și vom fi stăpâni pe cunoştinţe, bogăţii ce nu se pot fura și nu se pot gâtui”, spunea Vasile Stroescu.

În aprilie 1910, fiind creştin ortodox, a trimis bisericii greco-catolice din Ardeal o sumă imensă pentru a contracara efectele unei legi a învăţământului din 1907, prin care se urmărea maghiarizarea învăţământului confesional românesc din Transilvania.

„Când, acum câteva săptămâni, s-a auzit că dl Vasile Stroescu – Vasile de Stroesco, aşa cum se scrie domnia sa, ca nobil basarabean, coborâtor al vechilor noştri răzeşi şi boieri – a făcut o danie de 100.000 de coroane fondului cultural din Blaj, menit să sprijine, împotriva oricui, şcoala românească, a fost o uimire. Se poate ca un român bogat să facă un astfel de lucru? Dar aceasta înseamnă călcarea în picioare a celor mai frumoase datini naţionale! Când cineva din neamul nostru are bani de prisos, mai cumpără moşii, clădeşte vreun palat aurit, călătoreşte pe unde dracul şi-a-nţărcat copiii sau face pe «boierul valah» în lumea cântăreţelor şi dănţuitoarelor din Paris, de-l ajută vârsta ori nu“, comenta gestul boierului basarabean marele istoric Nicolae Iorga.

Cei care au cercetat viața și activitatea lui Vasile Stroescu spun că acesta a fost un fenomen al epocii, despre care scriau toate ziarele vremii. Aproape zilnic apăreau știri despre faptele de generozitate ale marelui creștin basarabean, și care era atât de popular„ încât faima acestuia a ajuns și la urechile regelui Ferdinand I”.

Cele mai multe donaţii le-a făcut pentru românii din Transilvania, mai ales pentru înființarea de şcoli săteşti în limba română. În 1910  Stroescu  trimisese 200.000 coroane Fondului Cultural din Sibiu pentru școlile sătești ortodoxe și încă 16.000 coroane pentru înființarea de cantine școlare și achiziția de haine, cărți, hârtie etc. În luna mai trimitea 100.000 de coroane pentru înființarea Școlii Superioare de fete din arad, instituție patronată de Reuniunea Femeilor Române din Arad.

A finanţat și primul ziar de luptă naţională de la Chişinău, „Cuvânt Moldovenesc”.

În 1910, Academia Română l-a proclamat Membru de Onoare, iar a doua zi Liga  Culturală i-a adresat la Davos unde se afla, următoarea telegramă: „Celui mai generos dintre românii pe care Dumnezeu i-a binecuvântat cu avere, pentru ca din ea să se reverse binefaceri asupra neamului românesc. Liga Culturală adunată la Congres îi mulţumeşte pentru jertfa fără exemplu și-l proclamă membru de onoare”.

În 1912, a fondat „Clubul Român de Ajutor și Cultură” în Statele Unite ale Americii, orașul Cleveland, Ohio, în dorinţa de a-i atrage pe conaţionalii din emigraţie la cauza comună de întregire și prosperare a naţiunii române.

Fruntaşii mişcării de eliberare naţională: Pan Halippa, Paul Gore, Vladimir D. Herţa, etc. în aprilie 1917 a format Partidul Naţional Moldovenesc, iar preşedinte de onoare a fost ales Vasile Stroescu, care întors din America se afla la Odesa. Onisifor Ghibu și Pan Halippa s-a deplasat la Odesa pentru ai aduce la cunoştinţă despre alegerea sa, prin scrisoarea celor 21 membrii fondatori ai Partidului Naţional Moldovenesc. A fost primul preşedinte al Parlamentului României Mari în 1919.

La 15 aprilie 1926 a plecat la cele veşnice. A avut parte de funeralii naţionale, la catafalcul său a fost prezent întregul guvern. Regele Ferdinand și Regina Maria au trimis coroane de flori, la fel Preşedinţia Consiliului de Miniştri și Senatul Ţării. A fost înmormântat la Cimitirul Sfânta Vineri din Bucureşti.

Surse:

Fragment din volumul Petru Groza – „Adio lumii vechi! Memorii”, Editura Compania, Bucureşti, 2003;

Gheorghe Bezviconi, Boierimea Moldovei ­dintre Prut şi Nistru, vol. II, Bucureşti, 1943;
Iurie Colesnic, Basarabia necunoscută, vol. II, Chişinău, 1997;
Ion Prească semnează articolul „Vasile Stroescu, boierul basarabean care a fost primul preşedinte al Parlamentului României Mari”, în „Adevărul”, 08.08.2022, https://adevarul.ro/stiri-externe/republica-moldova/vasile-stroescu-boierul-basarabean-care-a-fost-1494163.html;

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.