Dorina Lazăr: „În bucătărie, fac meditaţie activă”

Actriţă cu largă paletă expresivă, Dorina Lazăr a debutat în 1961 la Teatrul Regional Bucureşti, iar din 1969 a evoluat pe scena Odeonului, al cărui director a devenit din 2003. Peste 50 de roluri în teatru şi aproximativ tot atâtea în film i-au jalont cariera încununată de numeroase premii: Cea mai bună actriţă pentru rolurile din „Angela merge mai departe”, acordat de Asociaţia Cineaştilor din România (1982), Maria din „Nu ne naştem toţi la fel” (Asociaţia Oamenilor de Teatru şi Muzicienilor din România, 1986), „Ea” din „Frumos e în septembrie la Veneţia” (Festivalul de film „Henri Langlois” de la Tours, Franţa), Grete din „Şefele” (Ministerul Culturii şi Cultelor, 2003); Premiul pentru întreaga activitate la gala UNITER (2008) şi la TIFF (2010). A fost distinsă cu Ordinul „Serviciu Credincios” în grad de Cavaler (2000). A fondat, în 1990, compania de teatru „Compania Artistică Bucureşti”, a fost membru în juriul Festivalului de Film de la Costineşti şi preşedintele juriului Festivalului Tinerilor Actori din aceeaşi localitate.

Talentată, de o molipsitoare vitalitate şi cu un umor nedezminţit, a încântat, timp de aproape 50 de ani, iubitorii de teatru şi film şi continuă să smulgă ropote de aplauze pe scena Teatrului Odeon.

– Cu ce sentimente încheiaţi această stagiune?

– Ca persoană particulară, mi-aş fi dorit să pot intra în vacanţă. Din păcate, asta se va întâmpla ceva mai târziu, pentru că suntem în faza de finalizare a sălii de la subsol, pe care vrem s-o deschidem la începutul stagiunii viitoare. Trebuie să ne apucăm şi de reparaţii şi de zugrăvit în restul clădirii. Din cauza zăpezilor din iarnă a căzut tavanul într-unul dintre birouri. Noroc că nu era nimeni acolo. Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru că a fost chiar o stagiune bună, cu premiere de calitate. Vineri am avut o vizionare-repetiţie generală cu un proiect pe care abia l-am finalizat, al colegului nostru Gabriel Pintilei. Piesa se cheamă „Blifat”. Este vorba despre un copil de 10 ani, care îşi manevrează familia şi cum îl admonestează pe cineva, spune „blifat”, versiunea lui pentru bifat. Spectacolul va fi lansat în toamnă. Stagiunea 2009-2010 a început cu spectacolul lui Dabija, „Pyramus&Thisbe 4 You”, care s-a bucurat de un mare succes, regizorul obţinând şi Premiul pentru cel mai bun regizor la Gala UNITER, a continuat cu „În container”, de Constantin Cheianu de la Chişinău, pus în scenă de tânărul Cristian Ban. Anul trecut a fost a doua ediţie a unui concurs imaginat de Dabija, „Texte contemporane, tineri regizori”. S-au prezentat cam 35 de regizori cu tot atâtea proiecte şi au fost alese trei: „În container”, „Blifat”, pus în scenă de Alex Mihail, şi „Iadul este amintirea fără puterea de a schimba ceva”, Mariana Cămărăşan şi Alexandra Penciuc, care au făcut un spectacol excepţional. Sunt atât de bucuroasă pentru aceste reuşite, mai ales pentru „Iadul…”, care e o piesă mai grea pentru spectatori. Nu e o înşiruire de vorbe şi de flecuşteţe, ci prezintă chiar o problemă extrem de dură, cea a relaţiei dintre mamă şi fiică, dintre surori, iar Oana Ştefănescu, Liana Mărgineanu, Diana Gheorghian şi tânăra Nicoleta Lefter au reuşit adevărate recitaluri. M-am bucurat pentru această actriţă care a terminat facultatea acum patru sau cinci ani, la Iaşi, a jucat la Constanţa, unde a lucrat cu Afrim, apoi a colaborat la Brăila cu Ioan Frunză, din nou cu Afrim, la Ploieşti. Am luat-o la noi şi jucăm împreună în „Câtă speranţă”, de Hanoch Levin, în regia lui Radu Afrim, iar Dragoş Galgoţiu a distribuit-o, pentru stagiunea viitoare, în proiectul „Viaţa este vis” a lui Calderon de la Barca.

– Cât este de complicat să alcătuiţi repertoriul unei stagiuni?

– E destul de greu. Sunt multe lucruri de care trebuie să ţii seamă. În primul rând, de actorii teatrului. Din păcate, ei se tot împuţinează din cauza acestor legi draconice de ieşire la pensie. Am rămas foarte puţini. Acum două luni s-au pensionat şapte persoane. Asta te obligă să apelezi la colaboratori. Mă gândesc în primul rând la actorii vârstnici sau foarte, foarte tineri. Depinde şi de regizor. Avem, de exemplu, un program în afara repertoriului propriu-zis al teatrului, ARTE (American Romanian Theatre Exchange). Anul acesta am invitat trei scriitori importanţi: Arthur Kopit, David Hwang (cunoscut la noi pentru că i s-a jucat „M Butterfly”) şi Theresa Rebek, al cărei nume nouă nu ne spune nimic, dar în SUA e o cunoscută scenaristă de seriale, ca „NYPD Blue”. Timp de săptămână au stat împreună cu actorii noştri, au lucrat după moda americană, potrivit căreia autorul, în timpul lucrului cu regizorul şi cu actorii, mai scoate o replică, mai pune o replică… Theresa Rebek a făcut chiar o criză de plâns pentru că una dintre regizoare, Tamara Roşu, i-a hăcuit piesa şi aşa ceva nu se întâmplă în America… Am ales numai regizori tineri. Odată încheiată această poveste, mi-am zis că piesa lui Arthur Kopit, „Pentru că poate”, despre felul în care computerul îţi poate distruge viaţa, personalitatea, destinul, existenţa, te aneantizează, ar trebui montată. L-am contactat pe tânărul regizor Alexandru Mâzgăreanu. A fost fericit şi aşa a intrat în repertoriu. Apoi, primesc tot felul de propuneri. Mă mai sfătuiesc cu „fetele mele” de la secretariatul literar, cu Dabija… Noi doi am rămas un tandem. Eu am fost întâi director artistic, iar el, director general, până când s-a săturat de problemele administrative. A rămas însă în teatru, consilier artistic, şi îmi este de mare folos. Lucrurile se cern. De exemplu, am fost invitate la Radio Rodica Mandache, eu, Toni Zaharia să realizăm un text al lui Ion Sapdaru de la Iaşi. Îl pândesc de mai multă vreme. Ne-am văzut la Chişinău şi i-am propus să vină să lucreze ceva la noi. „Mi-e frică, doamnă, la Bucureşti”, mi-a răspuns, deşi a fost şi la Naţional. Nu după mult timp, a venit această ofertă de la Radio, şi piesa, „Natură moartă cu nepot obez” mi-a plăcut foarte tare. E o comedie cu o întorsătură la final. O vom pune în scenă.

„O profesie minunată, dacă o faci cu iubire”

– Pentru actriţa Dorina Lazăr ce a însemnat această stagiune?

– A fost, slavă Domnului, bine. Am fost distribuită în mai multe spectacole, mi-a făcut mare plăcere să joc în „Pyramus&Thisbe 4 You”, această drăcie, ca un vârtej. Deşi nu am vrut, Afrim a ţinut neapărat să fac parte din distribuţia de la „Câtă speranţă”. I-am spus că aş fi de mai mult folos la producţie, la publicitate… Dar nu l-am convins. Şi, până la urmă, două graţii, Rodica Mandache şi eu, cântăm, dansăm, încercăm să fim competitive.

– Când aţi ştiut că veţi fi actriţă?

– A, ce mult e de-atunci! Era în ’57, vara. După bacalaureat a fost o serbare la şcoală, la Hunedoara, am spus „În jurul unui divorţ” şi am venit la Bucureşti cu gândul să dau concurs la filologie. Cum examenele de la Teatru se dădeau înainte, mama mi-a spus „Hai, du-te şi la Teatru”. Am intrat cam 83, iar eu eram pe locul 80. Am terminat cam 50 şi eram şi eu un pic mai în faţă. Au fost, cred, cei mai frumoşi ani din viaţa mea. Am parte de dascăli minunaţi. Profesor era Ion Finteşteanu, iar Sanda Manu şi Dem Rădulescu erau asistenţi. Au izbutit să sădească în noi atâta respect pentru scenă, pentru actul teatral, pentru această profesie minunată dacă o faci cu iubire! Este o meserie foarte trudnică. Niciodată nu eşti sigur dacă e bine ce-ai făcut. Poţi să joci de o sută de ori un spectacol şi niciodată el nu e la fel. Mi-aduc aminte că Mihăilescu-Brăila juca în „Ordinatorul”, o piesă a lui Paul Everac, împreună cu Constantin Cojocaru şi Olga Bucătaru. El era indescriptibil. Avea geniu. Cei tineri s-au gândit că trebuie să fie la înălţimea maestrului. Veneau mai devreme şi repetau. Într-o zi a venit „meşterul” şi i-a văzut omorându-se pe scenă. „Bag seamă că pentru voi teatrul e cam greu”, le-a pus amuzat. Pentru el nu era greu, dar sunt sigură că a avut şi momentele lui de îndoială. Nu ştiu de ce mi-am adus aminte de Mihăilescu-Brăila acum, dar vă spun, în premieră, că suntem pe cale să terminăm, Rodica Mandache s-a apucat să facă acest lucru, o carte depre acest mare actor, cu mărturii ale colegilor, ale colaboratorilor… Sunt foarte mândră de această idee pentru că merită din plin un asemenea omagiu.

„Teatrul a rămas locul de unde se ia leafa şi de unde se iese la pensie”

– Pentru cineva din interiorul profesiei, există o diferenţă între teatrul din anii ’60, să spunem, şi cel de azi?

– Cum să nu! Şi în bine, şi în rău. Teatrul se spune că e oglinda vieţii. Priorităţile sunt altele astăzi, atitudinile sunt altele, oamenii sunt structuraţi altfel. În anii ’60 eram în plină doctrină conform căreia toţi oamenii sunt egali şi niciunul nu poate avea mai mult decât celălalt. Nu exista în noi dorinţa nebună de goană după bani. Nu puteai să câştigi mai mult şi priorităţile erau de altă natură. Aveai timp să citeşti, să te duci în expoziţii, să visezi, să te gândeşti numai la teatru. Era şi o anume ierarhizare a artiştilor care atrăgea după sine un respect al celor tineri pentru cei bătrâni. Nimeni nu ne mai consideră acum, pe noi, artiştii, VIP-uri, ca atunci. Acum VIP-uri sunt vedetele, iar artiştii sunt slujitori ai artei. Posibilităţile de a câştiga bani sunt mult mai multe. Nu ţi se pune oprelişte să câştigi cât te ţin curelele. Puţin câte puţin, teatrul a rămas pe un loc secund. Prioritate au colaborarea la televiziune, la film, la prezentare de nu ştiu ce… Teatrul a rămas locul de unde se ia leafa şi de unde se iese la pensie. Nu mi se pare drept.

– Dar modalitatea de a regiza şi de a juca?

– Desigur, deşi „Cum vă place” al lui Ciulei sau „Regele Lear” al lui Penciulescu datează din anii ’60. Schimbarea mijloacelor de expresie ale actorului este în strânsă corelaţie cu timpul, cu timpurile, cu textele. Cine şi-ar fi imaginat, în anii ’60, că poate auzi pe scenă un text al lui Ştefan Peca sau „Chip de foc” al lui Marius von Mayenburg? Mărturisesc că mă zgribuleam, dar această literatură există, această modalitate de joc există şi nu poţi face abstracţie de ea. Trebuie s-o prezinţi. Rezistă? Se perpetuează. Nu… Închei o etapă şi pui un Shakespeare!

„În viaţa mea n-am primit atâtea flori”

– Cam câte roluri aţi făcut în teatru?

– Nu ştiu. La început tăiam articolele, pozele, programele… La un moment dat, s-a zugrăvit în casă şi mama le-a dus în pivniţă. Cum stau pe la Piaţa Kogălniceanu, unde Dâmboviţa face ravagii, după o furtună, pivniţa s-a umplut de apă şi sacul meu cu tăieturi din ziare s-a topit. Din ziua aceea n-am mai strâns nimic. Am zis că, după ce-oi muri, să las o pâine de mâncat cronicarilor. Nu ştiu nici în câte filme am jucat. Am constatat cu stupoare, într-o istorie a cinematografiei a Cristinei Corciovescu, cât de multe sunt.

– Dintre rolurile din teatru, aveţi unele pe care le iubiţi mai mult?

– Un moment de răscruce în profesie a fost pentru mine (şi pentru Florin Zamfirescu, şi pentru Cornel Dumitraş) „Năpasta” şi întâlnirea cu Alexa Visarion.

– Aţi luat atunci şi un premiu la Arezzo…

– Da, „Leul de Bronz”, dar nu numai eu, ci spectacolul. Am văzut de curând şi filmul şi mi-am dat seama cât e de frumos. Mi-aduc aminte că monteuza, doamna Neagu, o persoană extrem de drăguţă şi calmă, spunea în timp ce lucra la el: „Da… acesta este un film deosebit… Acesta este un film de artă”. O spunea cu oarecare vinovăţie, la gândul că filmul nu va avea un succes la fel de mare ca „BD la munte şi la mare” sau peliculele cu haiduci, cu „Şapte Cai”, cu Mărgelatul… care se purtau la vremea aceea. Avea dreptate! Ca succes la public a fost, fără îndoială, „Arta conversaţiei”, pe care (culmea!) n-am vrut s-o joc. Elena Deleanu, care era directorul Teatrului Giuleşti, m-a luat în încăperea în care se ţineau şedinţele de sindicat şi m-a întrebat de ce refuz. I-am răspuns că este atât de pozitiv personajul. „N-are nimic, nimic, nimic, nici măcar un fir dus la ciorap! Nu poţi să faci un asemenea rol.” Se ştie că rolurile negative sunt cele mai ofertante. „Te rog, fă-o pentru mine”, mi-a spus. Îi mulţumesc şi acum. În viaţa mea n-am primit atâtea flori. Cu găleţile! Piesa s-a jucat în trei stagiuni, de 750 de ori. Ţin minte că la Deva a venit poliţia, pentru că lumea voia să rupă uşile ca să poată intra. Sigur că asta se datora şi succesului extraordinar al romanului Ilenei Vulpescu, iar spectacolul nu trăda cartea. Eugen Todoran a montat dramatizarea „creştineşte”, fără multe decoruri, ca să poată fi dusă uşor în deplasări. Era o distribuţie bună, cu Florin Zamfirescu, Adriana Trandafir, care abia venise în teatrul nostru şi era extraordinară… În film a fost rolul din „Angela merge mai departe”. Vorbeam zilele trecute cu Eva Sârbu şi constatam amândouă că titlul a devenit o sintagmă folosită chiar de tineri care nici măcar nu ştiu că ea se referă la un film.

– L-aţi revăzut de curând? Este datat?

– Nu a fost nici atunci atât de datat. Lucian Bratu a fost un extrem de fin diriguitor al filmărilor, cu multă discreţie a lăsat să se înţeleagă că personajul lucra la baza aceea de taxiuri şi că exista acolo şi sindicat… Şi scena cu şedinţa este excepţional rezolvată.

„Cu Radu Afrim ai sentimentul că eşti un dobitoc”

– Dintre regizorii cu care aţi colaborat a existat unul care v-a marcat în mod deosebit?

– Am lucra mult cu Alexa Visarion. Până la el fusesem cotată drept actriţă de comedie. Subrete, brigadiere de CAP, şefe de colectiv aprige, bune de gură… meliţă. El mi-a dat să joc şi altceva. Când am văzut distribuţia la avizier, la Teatrul Giuleşti (n-auzisem de Alexa, care era tânăr absolvent), mi-am zis: probabil că băiatul ăsta vrea să facă o parodie. A fost benefică întâlnirea mea cu el. Mi-a reformulat felul de a privi teatrul, de a aborda textul. În film am lucrat mult cu Andrei Blaier, iar ca scenarist, cu Titus Popovici. Blaier era bucuros că Titus, când scria scenariul, se gândea la anumiţi actori. Este foarte important. Am jucat în „Lumini şi umbre”, serialul atât de bine făcut şi atât de bine primit. Mi-amintesc că se goleau străzile la ora difuzării lui. Mărturisesc că îi iubesc pe Dabija şi pe Afrim. Dabija este regizorul cu care repetiţiile nu sunt anevoioase. Nu ştiu cum lucrează cu actorii, dar ţi se pare că totul vine de la sine. Afrim te chinuie. Cu el ai sentimentul că eşti un dobitoc, că nu eşti în stare să faci nimic pe scenă. Te aneantizează. Te distruge. El ştie foarte bine ce face, îşi urmăreşte scopul şi produsul final este perfect.

– Cum este spectacolul „Câtă speranţă”?

– Este un fel de cabaret. Şi dansăm, şi cântăm… Noi, toate babele, Rodica Mandache, eu, Gina Rogin, Liana Mărgineanu.

– Aţi jucat şi în „Amen”. A fost o experienţă mai specială?

– M-am simţit foarte onorată să fiu în distribuţia acestui film. Costa-Gavras nu ne-a pus să dăm probe. Ne-a chemat într-o zi şi-am stat de vorbă, apoi ne-a spus pe cine a ales. Mare lucru de făcut în „Amen”, actoriceşte vorbind, nu prea era. Dar când scrii în autobiografie că ai jucat într-un film controversat, făcut de Costa-Gavras… Apoi, a fost o relaţie foarte plăcută şi reciproc respectuoasă. Mi-a făcut mare plăcere. De el se leagă însă o întâmplare formidabilă. După „Amen” am fost la Paris şi-am făcut un film. După prima zi de filmare, m-am dus la hotel, am făcut un duş, am desfăcut o cutie cu bere, m-am aşezat în pat şi am dat drumul la telvizor. Gata să cad din pat! Pe ecran eram eu. Nu-mi venea să cred. Îmi spuneam „asta parcă-s eu!”. Pe Canal+ rula „Amen”. A fost un sentiment cu totul special.

„N-am să uit niciodată mirosul de creioane Hardtmuth”

– Pentru că a venit vorba despre Paris, am constatat la conferinţa de presă cu Fanny Ardant şi Lambert Wilson ce bine vorbiţi franţuzeşte. Aţi făcut studii speciale?

– Am o mare uşurinţă pentru deprinderea limbilor străine. Actriţele râd că, indiferent unde ne ducem, în două zile încep să mă descurc. Povestea e mai lungă. Eu sunt din Hunedoara. Tata a fost brigadier silvic. Bunicul meu a fost zidar şamotor la cuptoarele Siemens Martin. Oameni simpli. Pesemne că a existat în mine dorinţa de a depăşi condiţia aceea. Am o prietenă, colegă de grădiniţă şi de şcoală, ai cărei părinţi aveau librăria din oraş. Asta se petrecea în anii ’47-’49. Ne duceam să ne jucăm acolo. Aveau colecţii de reviste, cărţi… N-am să uit niciodată mirosul de creioane Hardtmuth, de caiete noi… Ea împreună cu sora ei şi cu alţi copii ai unor notabilităţi ale oraşului făceau teatru într-o grădină, luau lecţii de franceză într-o casă, iar în altă casă se dădeau lecţii de pian. Fiind în grupul lor, am intrat şi eu în circuitul ăsta. Cu pianul a fost simplu. În două zile am descoperit că nu e pentru mine. A trecut vara şi nu s-a mai făcut nici teatru. Cu franceza a fost însă altceva. Eram prin clasa a doua sau a treia şi i-am spus tatălui meu că vreau şi eu să învăţ franceza. Profesoară era soţia băiatului unui director de liceu din oraş. Era nonconformistă şi toată lumea o bârfea că umblă prin grădină în costum de baie, că stă în casă cu perdelele trase, că bea citronada nu ştiu cum… Era o chestie învăluită în mister. O casă fabuloasă, pe care, desigur, astăzi n-aş mai vedea-o aşa, dar atunci era plină de mistere. Cu ea am învăţat primele noţiuni de franceză. Mai ştiu şi acum poezii de atunci. Apoi, la liceu am avut profesoară de franceză un fel de Madame Bovary. Era o foarte frumoasă nevastă de doctor, ajunsă în oraşul industrial Hunedoara. Avea pielea albă, părul negru, o faţă „pufulică”. Se uita pe geam şi spunea: „Puneţi cărţile pe masă. Extemporal”. Ne lăsa să copiem. „Ce vă trebuie vouă franceză? Tot la oţelărie o să ajungeţi, iar voi, fetelor, tot la cratiţă!” Mi-a părut rău că nu ne-a ambiţionat. Am venit la facultate şi nu existau texte ale marilor scriitori – Cocteau, Anouilh – decât în franceză. M-am chinuit cu dicţionarul, până când, în anii ’62-’63, s-a permis venirea turiştilor străini în ţară. Unul dintre prietenii noştri se încurcase cu o franţuzoaică. O vară întreagă m-am ocupat de ea şi am fost obligată să vorbesc. Apoi, m-am îndrăgostit eu de un băiat care vorbea curent franţuzeşte, am făcut abonament la „Lettres Françaises” şi citeam cu glas tare în casă. Din aproape în aproape, am învăţat franceza. Îmi pare rău că n-am învăţat ungureşte. Bunica vorbea ungureşte, toate vecinele noastre erau unguroaice… Într-o vreme eram la Teatrul Regional şi nu aveam ce face. Pentru că o prietenă lua lecţii de engleză, am început să învăţ şi eu. Am urmat cursurile vreo şase luni. Apoi l-am întâlnit pe bărbatul meu, m-am îndrăgostit de moarte şi am terminat cu engleza. Acum vorbesc complet incorect, dar mă fac înţeleasă şi pot să tratez un contract. M-am apucat şi de italiană şi… mă descurc. N-am uitat nici rusa din liceu. Am jucat de curând la Teatrul Rus din Chişinău. Regizoarea tehnică de acolo, o persoană drăguţă, nu voia să vorbească româneşte. Bine, i-am spus, atunci vorbim ruseşte. Am mare uşurinţă la limbile străine.

„Joc mult, dar… la grămadă, la personaj colectiv”

– Cum se împacă managerul Dorina Lazăr cu actriţa Dorina Lazăr?

– Nu prea ştiu, dar ce să facă săracele? Trebuie să se împace! Mă străduiesc să fac bine şi una, şi alta. E adevărat că regizorii care nu mă cunosc vin şi-mi spun: „Doamnă, am un text foarte bun în care există şi un rol excepţional pentru dumneavoastră”. Nu-mi face o impresie bună. Când s-a dat concurs pentru postul acesta, m-am dus şi m-am sfătuit cu domnul Crişan, care era director la Teatrul Nottara. Avea probleme de vedere, dar ştia tot ce se întâmplă în teatru. L-am întrebat: ce fac? Mă înscriu la concurs? „Dragă, mi-a răspus, te înscrii, iei concursul, după care îţi alegi nişte roluri bune şi pui în scenă piesele respective”. N-am făcut acest lucru. Nu am ales piesele pentru mine. Singura piesă în care am rolul principal, care poate s-a pus în scenă poate pentru că eram eu în teatru, e „Gaiţele”. Numai că Dabija a făcut aşa o drăcie încât rolul principal îl face Cojocaru! Eu ies ultima la aplauze, dar i-am spus: „Măi. Ţâcă, ieşi tu ultimul că pe tine te aplaudă lumea cel mai tare! În rest, joc mult, dar… la grămadă, la „personaj colectiv”.

– Aţi avut spectacole în multe locuri din ţară şi din străinătate. Aţi remarcat vreo diferenţă între publicul din diferite zone?

– Nu. E poate mai greu dacă joci în limba română în faţa unui public străin. Dar acum, har Domnului, s-a inventat subtitrarea. Am jucat „Şefele” la Madrid, acum doi ani, şi am primit cel mai mare compliment. Electricianul teatrului, care avea cam 50 de ani, mi-a spus: „N-am văzut în viaţa mea un spectacol atât de frumos!”.

– Aţi primit multe premii în activitatea dumneavoastră. Aţi fost distinsă, de două ori, cu Premiul pentru întreaga activitate, la Gala UNITER şi la TIFF. Ce-aţi simţit primindu-le?

– Aş fi făţarnică să spun că nu m-a bucurat alegerea juriului. Dar, aşa cum am spus şi în cele două ocazii, aş fi fost mult mai fericită dacă aş fi izbutit să iau premiu pentru un rol. Am luat o singură dată Premiul pentru cea mai bună actriţă cu rolul din „Angela merge mai departe”. Cred că în anul în care am jucat Ziţa din „O noapte furtunoasă” ar fi trebuit să iau acest premiu, pentru că personajul pe care mi l-a creat Măniuţiu era ca un anus contra naturii. Eram nominalizate eu şi Ita Marcu. Ce a făcut ea era excepţional, dar era o creaţie pe care poţi s-o faci şi peste un an, şi peste doi. Dar ce m-a pus Măniuţiu să fac în acel rol eu n-am să mai fac niciodată. Ce disperată am fost la repetiţii! Nu înţelegeam nimic şi mi-era frică şi ruşine. Am fost îngrozită până am văzut reacţia publicului. Îl rugasem să mă schimbe şi cu o săptămână înainte de premieră.

„La asta am să mă gândesc mâine”

– Cum credeţi că va fi stagiunea următoare în actualele condiţii economice?

– Nu ştiu. După spusele prim-ministrului Boc, această situaţie de strângere a curelei ar trebui să dureze până la sfârşitul anului. Eu am unele spaime pentru că sunt mai bătrână decât domnul Boc şi ştiu că nimic nu durează mai mult decât provizoratul. Pentru anul acesta, am reuşit tot ce mi-am propus. Ar mai fi spectacolul lui Galgoţiu pentru care mai am încă rezerve, deşi bugetul s-a redus cu 20% şi la montări, şi la benzină, şi la electricitate… E adevărat că sunt un om destul de zgârcit. Ca şi predecesorul meu, arhitectul Dumitru Pădureţ, care a fost director adjunct la Odeon, pe unde trec, sting lumina. Dar am foarte mulţi colaboratori. Scăzându-se cu 20% suma şi pentru colaborări, trebuie să le spun tuturor că de-acum încolo nu vor mai putea primi acelaşi onorariu. Sper să înţeleagă că este o situaţie temporară şi să accepte, de dragul rolului, să joace pentru o sumă mai mică. Altfel, nu ştiu ce am să fac, dar, ca şi Scarlett O’Hara, la asta am să mă gândesc mâine.

– Se vorbeşte mereu despre deteriorarea nivelului general de cultură. Vi se pare că este reală?

– Da. Este vizibil începând chiar cu numărul de cuvinte folosite. El se micşorează din ce în ce. Există un limbaj al omului cultivat la care recurgem din ce în ce mai greu. Se poate vedea şi în interviurile din acele nefericite talk show-uri care-ţi întunecă creierul. Se duce o politică de îndobitocire a populaţiei, renunţându-se la tot ce înseamnă cultură. Am o rudă care-mi spune: „Stau şi mă uit cu bucurie la invitaţii din emisiunile lui Patapievici”. Sigur că nu-i poţi cere omului de pe stradă să se uite la emisiuni de filosofie. Dar la spectacolele pe care le făcea Marius Barna la televiziune, cu George Constantin, cu Rebengiuc, cu Vali Seciu, cred că are acces. Mintea lui cred că este pregătită să înţeleagă Cehov. Şi atunci, de ce să nu-i dăm şi Cehov, şi Shakespeare, şi dramaturgi contemporani. De ce să nu-i dăm şi emisiuni de cultură şi să tocăm tot timpul politica. S-a scindat lumea în două: cei care sunt cu Băsescu, cei care urmează să-l otrăvească pe Băseascu. Mai există şi altceva pe lumea asta. E o lipsă de respect a noastră faţă de noi şi faţă de semenii noştri. Pe mine mă deranjează îngrozitor realizatorii, comentatorii de televiziune care vorbesc cu lipsă de respect despre un om care deţine o funcţie, indiferent de culoarea politică a aceluia. M-a deranjat când s-a spus despre Tăriceanu: „Băiatul ăsta frumos care prezintă moda”. Mă deranjează când se spune despre Boc, Dop. Un om recurge la bătaie când nu mai are argumente. Recurge la asemenea mârşăvii când propria inteligenţă nu îl ajută să aibă argumente.

– Are teatrul un rol în atenuarea acestei situaţii?

– Cred cu înverşunare că da. Lumea intră în sală pentru două ore de răgaz şi să se simtă bine. Chiar dacă nu se simte bine. La „Iadul…”, de exemplu, la sfârşitul spectacolului apare întrebarea: oare nu mi se întâmplă şi mie acelaşi lucru? Teatrul are un rol de educare fie şi printr-un spectacol amuzant. Lumea vine să vadă „Câtă speranţă”, spectacolul lui Afrim, şi râde, râde… Dar pleacă şi cu o undă de tristeţe, de nostalgie, care face bine. Îmbogăţeşte.

„Sunt un om fericit”

– Ce face doamna Dorina Lazăr când nu e pe scenă, când nu e în biroul de director de teatru?

– Sunt bunică! Am o nepoţică de cinci ani, Ana Ilinca, care a avut o reacţie extrem de nostimă imediat după TIFF. Mi-a luat cineva acolo un interviu. Nu ştiam că a apărut. Întoarsă acasă, aveam nevoie de un instalator, aşa că i-am telefonat lui Nea’ Marin, instalatorul blocului. Nu era în Bucureşti. Mi-a spus că se întoarce peste trei zile şi că a citit în ziar că am luat premiu la Cluj. L-am rugat să păstreze ziarul, că eu nu l-am mai găsit. A revenit şi, într-o sâmbătă, mi l-a lăsat în cutia poştală. Nepoata mea era la mine, pentru că fiica mea trebuia să fie la Radio. Pe la prânz am ieşit cu ea afară, am văzut ziarul, l-am luat şi am descoperit că erau două pagini cu mine, cu interviul, cu fotografii. Cea mică s-a uitat şi m-a întrebat: „Buni, asta tu eşti?”. I-am răspuns că eu sunt. „Şi sunt fotografiile tale? Şi e vorba despre tine?” Da. „Buni, tu eşti o vedetă?” Da. „Super, buni!” Fac prăjituri pentru ea, fac mâncare. Îmi place să gătesc. Spun că în bucătărie fac o meditaţie activă. În timp ce gătesc, am pe frigider un caiet şi-un creion. Îmi vin atunci o mie de idei şi le notez pentru că altfel zboară.

– Puteţi identifica cel mai fericit moment din viaţa dumneavoastră?

– Nu ştiu. Au fost foarte multe.

– Nici pe cel mai nefericit?

– Şi acelea au fost multe. Când m-a părăsit primul iubit a fost cea mai nefericită zi din viaţa mea… dar cea mai dezastruoasă ar fi aceea în care fata mea nu m-ar mai iubi sau aş simţi că am făcut ceva care s-o îndepărteze de mine.

– Ce-ar fi trebuit să vă mai întreb şi nu m-am priceput ?

– Nu m-aţi întrebat dacă sunt un om fericit. Pentru că de foarte multe ori sunt foarte fericită. Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru că şi toate suferinţele prin care am trecut m-au îmbogăţit. Am avut o viaţă foarte zbuciumată. Părinţii mei s-au despărţit, mama a fugit de-acasă, am crescut când la bunici, când la tata, cu mame vitrege, cu bătăi… Dar sunt un scorpion care vede mereu partea plină a paharului. Din când în când mă apucă disperarea. Mi se pare că viaţa vine peste mine şi-mi intră în casă cu violenţă. Dar… Când am terminat liceul, la Hunedoara, am făcut un tablou cu toţi elevii. În mijlocul imaginii tronează o strofă-memento: „O luptă-i viaţa; deci te luptă/ Cu dragoste de ea, cu dor”. Şi a fost chiar o luptă! Cred că m-a urmărit motoul acela! Dar sunt un om fericit!

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.