Doru Drăguşin: „Cred că artiştii sunt unda de manifestare a Celui de Sus”

Invitat să expună la Salonul Cotidianul.ro, sculptorul Doru Drăguşin a fost plăcut surprins că, în vânzoleala şi vraiştea în care trăieşte România, un ziar mai găseşte timp şi spaţiu să se aplece şi asupra artelor plastice. „Trec, poate prea repede, peste laudele îndreptăţite aduse acestei preocupări prin care mai află lumea câte ceva şi despre noi, artiştii plastici, despre care se tot spune că suntem, alături de alţi artişti, ambasadorii culturii româneşti, dar mă simt obligat să spun că nimeni nu ne mai prea bagă în seamă. Mă refer, sigur că da, la autorităţi. Mă refer la atelierele pe care Uniunea Artiştilor Plastici le pierde zi de zi. Mă şi întreb cum de-au reuşit alţii să construiască, prin 1950, lângă TVR, suita de ateliere de pe Strada Pangratti. Nu laud acele vremi de tristă amintire, dar nu pot să nu întreb de ce suntem goniţi, ca nişte câini de pripas, din atelierele care sunt retrocedate unor foşti proprietari. Şi mai ales mă întreb de ce nu reuşesc actualele autorităţi să construiască alte ateliere, aidoma celor din Pangratti”. Multă amărăciune, dar şi mult şi trist adevăr în spusele interlocutorului nostru, sculptorul Doru Drăguşin.

Ştefan Luchian, de Gheorghe Anghel

Ştefan Luchian, reconstituire de Doru Drăguşin după Gheorghe Anghel

Cartea de vizită

Doru Drăguşin s-a născut la 29 iulie, 1954, în comuna Nicolae Titulescu, judeţul Olt.
1979 – absolvă Institutul de Arte Plastic „Nicolae Grigorescu”, secţia sculptură, clasa profesorului Paul Vasilescu.
1979-1984 – burse de specializare ale UAP.
1982-1984 – primele două expoziţii personale, la galeriile Kalinderu (reconstituire Ştefan Luchian) şi Galateea.
1984 – devine membru al Uniunii Artiştilor Plastici (UAP.
Studii de specializare în Cehia, Germania, Italia, Belgia, SUA.
Participă la numeroase expoziţii de grup şi tabere de creaţie, în ţară – Măgura, Căsoaia, Costineşti, Gurghiu, Sighetu Marmaţiei Călăraşi, Piteşti, Tr. Severin, Dervent, Roşiorii de Vede – şi străinătate – Bulgaria, Italia, Cehia, Germania, Franţa, Belgia, SUA.
Monumente-portrete: Nicolae Titulescu, Constantin Brâncuşi, Mihai Eminescu, Gala Galaction, Mihail Kogălniceanu, Marin Preda.

Fereastră

Flash interviu

Care dintre numeroasele expoziţii vă este cea mai dragă?

Dragi mi-au fost toate, chiar şi cele de grup sau din taberele de creaţie. Cea mai mare am avut-o în 2000, la Grigny, lângă Paris, cu 120 de lucrări. Marmură, granit, bronz. Le-am adus din ţară cu câteva camioane, dar şi din Belgia, unde avusesem o expoziţie, la Lessiennes, unde, cu câţiva ani mai în urmă, în 1996, dezvelisem un bust al lui Brâncuşi.

Cine a fost omul sau artistul care a contribuit decisiv la devenirea Dvs. artistică?

Dumnezeu, aş zice, fără să glumesc şi fără să comit cine ştie ce blasfemie. Numai că EL nu este nici om şi nici artist. Este Creatorul. Toţi suntem creaţia Lui. Dacă e să mă refer la un artist, atunci îl voi aminti, cu adâncă reculegere, pe profesorul meu din vremea studenţiei, sculptorul Paul Vasilescu.

Fermitate

Aţi trăit, ca om sau artist, şi o descumpănire în viaţa Dvs.?

Ca o mănuşă îmi cade această întrebare pe care o leg de cea de mai de sus. Am avut două întâmplări din care am scăpat ca prin urechile acului. Făceam o excursie, cu fiica mea, în Grecia. Ajunsesem cu un vaporaş în zona Santorini. S-a oprit vaporaşul la doi-trei kilometri de ţărm şi căpitanul ne-a anunţat că, dacă vrem, putem să ne scăldăm. Bineînţeles că m-am aruncat în valuri. Am înotat şi am ajuns într-un grup de înotători despre care credeam că sunt de pe vaporaşul nostru. Înot eu ce înot alături de ei şi numai ce văd că vaporaşul meu pleacă. Vine un alt vapor şi-i urcă la bord pe toţi cei alături de care înotasem, iar eu rămân de unul singur. Timp de aproape o oră am tot înotat spre vaporaşul meu, pe care abia dacă-l mai vedeam. Sunt pescuit, ca să zic aşa, de un alt vaporaş cu nişte turişti ruşi şi ajung la ţărm, unde vaporaşul meu acostase deja. Urc la bord şi o văd pe fiica mea, care-l certa, îngrozită, pe căpitan. Şi acum cred că numai Dumnezeu m-a salvat. Şi a mai fost un moment în viaţa mea, când am fost diagnosticat cu o boală cumplită. Am trecut cu bine şi peste asta şi cred că tot mâna lui Dumnezeu a fost. Asta ar fi explicaţia că merg, de câte ori pot, la Sfântul Munte Athos.

Ce ne puteţi spune despre momentul în care aţi reconstituit una dintre statuile pe care marele sculptor Gheorghe Anghel i-a dedicat-o lui Ştefan Luchian?

Poate că e prea mult spus reconstituire. Marele sculptor Gheorghe Anghel a expus în anul 1954 două monumentale lucrări, Ştefan Luchian şi Ion Andreescu, în faţa Muzeului Simu, ambele în faza de ghips. Ele s-ar fi adăugat statuii lui Eminescu, cea aflată în fața Atheneului, toate trei alcătuind, ca nişte coloane, triunghiul de aur al culturii române. Nu cunosc exact cauzele pentru care sculptorul le-a distrus, deşi le cam bănui. Din statuia lui Luchian a rămas doar capul, aflat în posesia arhitectului Anghel Marcu, prieten foarte apropiat sculptorului. Eu, sub directa supraveghere şi îndrumare a maestrului Paul Vasilescu, am adăugat corpul, realizând o statuie de peste 3 metri. Din păcate şi aceasta s-a pierdut.

Geneză

Cum aţi defini, pe scurt, propria profesiune de credinţă, acel Ars Poetica al artei Dvs.?

Voi reproduce ceea ce am mai declarat cândva pe această temă: cred că definiţia artiştilor ar fi următoarea – suntem unde de manifestare a Celui de Sus pentru că de multe ori facem şi nu ştim ce facem; veniţi dumneavoastră, cititori, vizionari şi iubitori de artă, şi începeţi să traduceţi ceea ce am făcut.

Doru Drăguşin: ”Cred că artiştii sunt unda de manifestare a Celui de Sus”

Doru Drăguşin este un munte de om. Masiv. Butucănos, dacă nu cumva cuvântul este prea dur. Arată ca un haiduc sau, mai elegant spus, ca un dac coborât de pe Columna lui Traian. Arată şi este ca un sfarmă-piatră, ceea ce, la urma-urmelor, mai toţi sculptorii sunt. Hainele şi palmele îi sunt parcă impregnate de praf de ghips şi de marmură. Palmele îi sunt bătătorite, lovite, crăpate şi aş zice că poartă urme de bronz şlefuit. Vocea, însă, este una surprinzător de blândă. Copilăroasă, adolescentină. La fel şi ochii, la fel şi surâsul.

Clipa de graţie a destinului său artistic pare să fi fost perioada în care a avut şansa uriaşă de-a reconstitui, după tot felul de fotografii, dar şi sub atenta îndrumare a maestrului său, distinsul sculptor Paul Vasilescu, statuia pe care marele sculptor Gheorghe Anghel i-a dedicat-o lui Ștefan Luchian. Era vorba, de fapt, de două statui, ambele în fază de ghips, cealaltă înfăţişându-l pe Ion Andreescu. După cum se ştie, marele sculptor şi-a distrus statuile cu chiar mâna sa, salvându-se, graţie devoţiunii arhitectului Marcu Anghel, prieten apropiat al marelui sculptor, doar capul statuii lui Luchian. Reconstituirea s-a făcut de la cap în jos, cu o minuţie de bijutier, perioadă în care foarte tânărul sculptor Doru Drăguşin s-a aflat în preajma marii arte. Nu este scopul rândurilor de faţă să facă analize psihologice, dar viitoarele lucrări ale tânărului artist se vor îndepărta de linia rafinată a ilustrului său înaintaş. Era croit Doru Drăguşin din alt aluat, mult prea concret, lipsit întrucâtva de fiorul înalt al capodoperei? L-au tentat şi până la urmă s-a înscris în tendinţa spre nonfigurativ a generaţiei sale? Și întrebările pot continua. Un răspuns, însă, e greu de găsit. Dar, cu o tenacitate specifică tuturor artiştilor care ard pentru arta lor, Doru Drăguşin şi-a găsit propriul drum, în interiorul generaţiei sale.

Nicolae Titulescu, expus la Geneva

Din lecţia ”reconstituirii” i-a rămas veneraţia pentru marile personalităţi politice, istorice şi culturale. În marmură, în bronz sau în granit i-a întruchipat pe Nicolae Titulescu, Mihai Eminescu, Constantin Brâncuşi, Gala Galaction, Mihail Kogălniceanu, Marin Preda. Un loc aparte între aceste ilustre personalităţi îi este dedicat lui Nicolae Titulescu. Nu întâmplător, desigur, întrucât cel ce-a fost doi ani la rând, în 1930 şi 1931, preşedintele Ligii Naţiunilor şi-a petrecut multe dintre vacanţe pe moşia tatălui său, Ion Titulescu, la Tituleşti, cum se numea pe atunci satul în care, mult mai târziu, avea să se nască Doru Drăguşin. Simplă coincidenţă, desigur, dar suficientă, ba chiar hotărâtoare, pentru ca sculptorul să-i dedice marelui diplomat şi om politic mai multe monumente aflate azi, în ţară, la Braşov, dar şi în comuna Nicolae Titulescu, precum şi străinătate, la Geneva, sediul fostei Ligi a Naţinilor, la Bratislava şi la Bruxelles, o nouă variantă fiind aproape gata să ia drumul spre Chişinău.

Dar, dincolo de această adecvare la tiparul real pe care o presupune monumentul portret, Doru Drăguşin excelează în sculptura de mici dimensiuni. Îl fascinează volumele, suprafeţele şi unghiurile ritmate, intervenţiile sumare în marmura brută, ferestrele sau golurile decupate într-un bloc de piatră, dialogul liniilor curbe. Mai toate lucrările sale se pot numi, cu mici excepţii, compoziţii, structuri, armonii, configurări, geneze etc. Vorbim despre un simbolism de dată recentă, nonfigurativ, în care dicteul automat, concept atât de drag dadaiştilor, se naşte parcă instantaneu din piatra ce poartă, vizibilă încă, urma de daltă. Intervenţia artistului în materia brută este atent şi laconic calculată, astfel încât marmura sau granitul să-şi dezvăluie propria lor frumuseţe, intrinsecă, dar şi metafora propusă de artist. Este un gen de sculptură obiectuală ce tinde, mai degrabă, spre artele decorative, personalizând spaţiile interioare, ţintele aristului fiind de-a surprinde, de-a incita şi de-a lăsa un spaţiu cât mai larg interpretării. O interpretare pe care însuşi artistul mizează atunci când declară: ”veniţi dumneavoastră, cititori, vizionari şi iubitori de artă şi începeţi să traduceţi ce am făcut”.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.