Dosarul lui Dorin Tudoran despre „forurile naţionale de contestaţie politică”

Revenim asupra atmosferei de la Uniunea Scriitorilor şi din Consiliul acesteia, pe care o calificasem „impresionantă” prin vitalitatea criticilor la adresa vieţii culturale din ultimii ani ai comunismului. Istoria acelor manifestări a fost ideologizată ca fiind expresie a rezistenţei anticomuniste. În anul 2006, din poziţia de preşedinte al Uniunii Scriitorilor, Nicolae Manolescu va numi Consiliul US, „cel mai important forum naţional de contestaţie politică, socială şi morală din ţară”. La puţin timp, Comitetul Director al Uniunii va extinde teza şi o va mai şi înălţa: reuniunile Consiliilor Naţionale şi ale Conferinţelor Naţionale ale US ar fi reprezentat „forumuri de contestaţie politică fără termen de comparaţie în România comunistă”.

Libertatea de a te manifesta cât ţi se permitea

Cazul lui Dorin Tudoran şi cel al altor excepţii permit să vedem linia care separa scriitorii domesticiţi de sistem de literaţii recalcitranţi. Era suficient să întrebi cu voce tare de ce statul nu asigură hârtie suficientă pentru publicaţii, ori de ce s-a intervenit în manuscrisul predat la editură, ca asupra ta să se îndrepte ochii vigilenţi ai ofiţerilor. Rapoartele privind deschiderea dosarelor de urmărire informativă sunt concludente. Nota care cerea încadrarea informativă a lui Dorin Tudoran fusese motivată de prezenţa sa „în anturajul poetei Nina Cassian, fiind semnalat că în unele discuţii purtate cu aceasta a avut manifestări ostile faţă de libertatea de creaţie din ţara noastră.” Iată deci cât de vagă şi cât de puţină era „vina” ce punea în mişcare Securitatea.

Informaţiile preluate din notele informatorilor şi rapoartele urmăritorilor se adunau timp de câţiva ani. Erau multe şanse ca obiectivul să fie surprins cu declaraţii ori contacte şi mai indisciplinate. Dacă ofiţerul de securitate însărcinat cu investigaţiile considera că obiectivul creează probleme, hotăra contactarea lui şi avertizarea, „influenţarea”, eventual chiar racolarea lui. Dosarele de urmărire se închid de obicei cu menţiunea că obiectivul a renunţat la activităţile ostile.

Este de notat că mijloacele folosite de Securitate pentru a-i disciplina pe poeţi, romancieri şi critici ţineau cont de statutul special al Uniunii Scriitorilor. Când enumeri sumele obţinute la publicarea unei cărţi de poezie ori roman – peste salariul mediu pe un an al unui cercetător -, posibilitatea de a primi viza de plecare în străinătate – doar prin excepţie în cazul oamenilor de ştiinţă -, vilele de vacanţă şi posibilitatea celei de-a doua case, de creaţie, privilegiile sunt evidente; şi explicabile, de vreme ce Uniunea Scriitorilor fusese creată pentru a servi planurilor ideologice ale partidului comunist, nu afirmării de sine a creatorilor.

Dacă scriitorul devenea recalcitrant, Securitatea putea lucra la sistarea beneficiilor. Lucrurile se complicaseră în anii ’70-’80 datorită cuceririi Consiliului Uniunii Scriitorilor de către contestatari – implicând şi controlul Fondului Literar, care acorda împrumuturile şi ajutoarele băneşti. Scriitorii artei pentru artă începeau să funcţioneze în grup şi se legitimau instituţional. Securitatea şi Partidul s-au văzut nevoite să treacă peste capul organismelor statutare, iar faptul dădea încă un impuls contestaţiei. O notă din 27 iunie 1984 privind întâlnirea preşedintelui Uniunii Scriitorilor cu Comitetul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti (Arhiva CNSAS, Dosar I 1812) dă o dimensiune a dificultăţilor apărute: „… se comit abuzuri intolerabile”, susţinea Octavian Paler referindu-se la faptul că şedinţele Biroului şi Consiliului Uniunii nu se ţin conform statutului; actuala situaţie este „intolerabilă”, repeta, din aceleaşi motive, Ştefan Augustin Doinaş; pentru Ştefan Bănulescu „imixtiunea în treburile Uniunii, împiedicarea primirii de noi membri vor duce în final la punerea sub semnul întrebării… chiar a existenţei Uniunii ca atare”. Ana Blandiana ajunsese „la o deznădejde totală”.

Limitele „de sus” ale libertăţii de contestaţie erau însă cunoscute de fiecare actor: nu se trimit în străinătate texte de condamnare a situaţiei din ţară; nu se fac plângeri la Europa Liberă; în nici un caz nu sunt admise critici la adresa partidului şi a conducătorului suprem. Răzvrătirile care au mers până la limita enunţată au fost tolerate cu un zâmbet mai mult sau mai puţin acru. Însă toţi scriitorii care au încălcat regulile ferme de mai sus au avut de suferit. Uniunea Scriitorilor a funcţionat pentru Paul Goma, Dorin Tudoran, mai târziu pentru Dan Deşliu şi Mircea Dinescu, când aceştia au luat calea protestelor publice, cel mult ca instrument al represiunii.

Foruri politice?

Nu prea se vede ca existenţa unui Consiliu al Uniunii Scriitorilor devotat artei autentice şi simpatetic cu scriitorii ce se îndreptau spre disidenţă să fi avut efecte practice. Nu a contat nici pentru a opri cenzura, nici pentru a da mai multă hârtie la edituri, nici a-i păstra lui Paul Goma statutul de membru al US, nici de a impune funcţionarea statutară a organismelor statutare ale Uniunii. În chestiunile esenţiale, voinţa Securităţii şi Partidului nu era împiedicată de părerile scriitorilor. Atunci? În ce sens putea fi Consiliul Uniunii Scriitorilor „cel mai important forum naţional de contestaţie politică, socială şi morală din ţară”? Prin faptul că scriitorii se adunau şi se plângeau între ei, „cu vitalitate şi devoţiune critică”, cum scriam?

Într-un articol scris în 2006 („Scriitorii şi puterea”, „România literară”, nr. 39), Nicolae Manolescu a criticat nervos contestarea tezei sale şi exclamaţia sceptică: „Iată deci, Consiliul pe vremea căruia Goma a fost dat afară din Uniunea Scriitorilor, iar cenzura era omniprezentă şi omnipotentă, a devenit forumul contestaţiei politice!”. Or, contraargumenta criticul, Paul Goma n-a fost exclus de Consiliul USR. Puterea comunistă n-a îndrăznit să pună la vot excluderea în, da, „…cel mai puternic for de contestaţie politică din România vechiului regim”. Îndepărtarea lui Goma din redacţia „României literare” s-a hotărât, scrie criticul literar, fără consultarea obştei literare ori a directorilor de publicaţii.

Chiar Dorin Tudoran a intervenit mai târziu în acest subiect, într-un articol din lunarul „Timpul”, susţinând teza lui Nicolae Manolescu. Mai precis: „Am fost de faţă, nu de puţine ori, când colegi de ai mei spuneau – în prezenţa multor reprezentanţi de toate nivelurile ale Partidului şi convinşi că totul era înregistrat de Securitate, şi era! – lucruri de o duritate inimaginabilă”.

Cele scrise de Tudoran se verifică în arhive. Dar nu schimbă lucrurile şi nici nu pot schimba semnificaţia propriei istorii. Aspiraţia spre libertate şi literatură autentică a scriitorilor, asupra căreia episodul trecut a insistat, face parte din memoria colectivă. Generaţia noastră nu a uitat emoţia trezită de versul Anei Blandiana „Eu cred că suntem un popor vegetal” (alt exemplu invocat de Nicolae Manolescu), nici sonoritatea unor poezii ale Ilenei Mălăncioiu (din volumul „Urcarea Muntelui”) citite la Europa Liberă. Metaforele, oricât de puternice, oricât de transparente, nu înlocuiesc negaţia politică; nu susţin grandilocvenţa de a vedea în Consiliul şi Congresele Uniunii Scriitorilor importante forumuri naţionale de contestaţie politică, socială şi morală din ţară. Ce acoperire are afirmaţia orgolioasă a Comitetului Director al Uniunii Scriitorilor când „forumurile” nu au încercat să împiedice, şi nici măcar să acuze îndepărtarea lui Goma din Uniune şi din redacţia „României literare”? Când nu au ameliorat libertatea de creaţie şi condiţiile de manifestare ale acesteia, ci din contră, au asistat la deteriorarea lor constantă în ultimul deceniu comunist? Nimic nu este mai dăunător pentru respectul istoriei – poate nici falsificările, căci poţi lupta împotriva lor mai uşor – decât astfel de narcisisme declamatorii.

Iluzia neconformismelor mărunte

Măsurarea cu centimetrul a vociferărilor ori serviciile făcute de literaţi organelor nu reprezintă marea problemă a tezei despre rolul Uniunii Scriitorilor în anii ’70-’80. Ci faptul că ritualul contestaţiei în care se implicaseră scriitorii reitera – fără ca unii să realizeze – legitimarea statutului pe care îl avea Partidul, de instanţă unică şi recunoscută, asupra chestiunilor din societatea românească.

Discuţiile între scriitori reflectă asumarea statu-quo-ului politic. „Nu te pui cu partidul şi cu şeful statului”, atenţiona Octavian Paler la 31 august 1987 într-o discuţie cu Georgeta Dimisianu şi Lucian Pintilie privind forma cea mai convenabilă a unui protest (Arhiva CNSAS, Dosar I 1812). Şi mai semnificative sunt manifestările publice în care scriitorii ajung în postura să se adreseze Partidului, Securităţii şi opiniei publice. Iată cum îl întâmpina Nicolae Manolescu pe Nicolae Ceauşescu cu ocazia întâlnirii din 13 martie 1981 dintre şeful statului şi grupul de scriitori nemulţumiţi de evoluţiile din cadrul breslei scriitoriceşti:

„Mult stimate tovarăşe secretar general, … Şi eu cred că avem totală libertate de a răspunde, prin volumele noastre, eforturilor care se fac, de a dărui oamenilor cărţi care să oglindească realitatea şi realizările societăţii noastre contemporane. Domnia Voastră, de multe ori, ne-aţi spus, ne-aţi arătat ce se cere de la literatură, ce ar trebui să fie această literatură. (…) De obicei se leagă valoarea literară de libertatea acestei literaturi. Şi eu, tovarăşe secretar general, am să merg mai departe cu această valoare a literaturii, spunând că ea se leagă de legalitatea restaurată de 15 ani încoace, de când Domnia Voastră aţi instaurat această legalitate, făcând să se cunoască operele unui popor prea adesea încercat şi lipsit în istoria sa de acest cadru firesc. Cea mai mare legătură care se poate face între dezvoltare şi literatură în aceşti 15 ani, şi acest cadru legal, se face datorită şi graţie eforturilor Domniei Voastre. Poate că nu mai este cazul s-o spunem, dar este un lucru clocotitor afirmarea acestei legalităţi”.

În mitologia scriitorilor, întâlnirea din 13 martie 1981 ocupă locul unuia din momentele glorioase ale „contestaţiei politice, sociale şi morale” manifestate în Consiliul US. Citind rândurile anterioare cu picioarele pe pământ, vedem că purtătorii de cuvânt ai breslei nu făceau decât să recunoască, prin discursurile lor, legitimitatea absolută a conducătorului comunist, invitat să tranşeze disputele şi problemele Uniunii. Audienţa colectivă acordată de secretarul general al PCR după multe insistenţe nu era doar umilitoare, ci şi contraproductivă. „Ochii şi timpanele poporului” aveau să înregistreze şi fascinaţia scriitorilor de a sta aproape de Ceauşescu, şi laudele mincinoase la adresa lui, şi zbaterea lor neputincioasă. De la întâlnirea din 1981 până în decembrie 1989, scriitorii îşi vor vedea reduse sistematic, bucată cu bucată, sfidare cu sfidare, condiţiile fireşti pentru condiţia de creator.

Astăzi, înţelegerea acestor chestiuni profită de mulţimea detaliilor pe care le dezvăluie arhivele. Apropiaţi ai lumii literare din acele vremuri nu au avut însă nevoie de noi date pentru caracterizări de o perfectă luciditate, precum cea enunţată de Gelu Ionescu în volumul său din 2006, „Convorbiri cu scorpioni”. Cităm:

„Dar de fapt, ne măcinam nemulţumirile care rămâneau acolo [în lumea literară] sau în şedinţele de la Uniune, ceea ce de fapt voia şi partidul: să nu răbufnească acele nemulţumiri, care să vizeze nu persoane – adică miniştri ai culturii, cenzori sau directori de revistă, tot felul de ştabi -, ci sistemul însuşi, legitimitatea lui. Cea mai mare parte din capacitatea de revoltă a marii majorităţi a scriitorilor adevăraţi şi nemulţumiţi a rămas între aceste ziduri, cu puţinele excepţii ce ne sunt cunoscute. Mulţi se agăţau de aceste privilegii, mărunte, dar importante, ştiind de fapt, dar neplăcându-le să le fie amintite, din când în când, în cronici sau în recenzii, că nici ele nu sunt meritate, pentru că talentul era, cel mai adesea, puţin şi curajul civic era consumat în derizorii lupte intestine sau în «şopârlele» strecurate în texte care unele treceau, altele nu: dar ce trufie se putea citi pe faţa curajoşilor (numai pe jumătate, de fapt…)! Cum ne ambalam cu toţii în faţa unor neconformisme mărunte, care apăreau, când apăreau, fără să ne dăm seama că ele, chiar dacă nu plăceau, nu jenau prin nicio iotă «puterea», care ne manipula prin obiectivul ei esenţial: acela de a rămâne necontestată, atotputernică şi dictatorială! Acela de a crea conflicte interne, rivalităţi şi tabere în care adversarii să-şi consume nemulţumirea sau frustrarea în sosul propriu. Securitatea, inclusiv prin fiţuicile intitulate «Săptămâna» sau «Luceafărul», era principalul provocator”.

Pentru a convinge în contra interpretării de mai sus, ideologii rezistenţei colective din artă îi invocă pe Paul Goma, Dorin Tudoran, Dan Deşliu sau Mircea Dinescu. Exemplul lor arată contrariul: scriitorii enumeraţi se disting de colegii lor tocmai prin puterea de a fi refuzat iluzia nonconformismelor mărunte de prin Consilii şi Congrese. Dosarul lui Tudoran stă mărturie în acest sens.