Dragobete pentru băieți și fete

”Din perspectivă mitică, Dragobete este echivalentul românesc al mesagerilor divini Cupidon/Eros. El este purtătorul dragostei și bunei dispoziții pe meleagurile românești.

Când spui <sărbătoarea de Dragobete>, spui dragoste”, explică Ciprian Voicilă, sociolog la Muzeul Țăranului Român, pentru Cotidianul.

”Ca și cum roata timpului îmbătrânit, al vechiului an, începea să scârțâie, dând semne că ar putea să se și oprească în loc și, dintr-o dată, ciclul temporal se relua cu toată bucuria și avântul unui nou început.

Căldura primăverii retrezea întreaga natură la viață, iar razele soarelui înflăcăra inimile oamenilor redându-le bucuria de a trăi. De a fi împreună.

Astăzi am numi această bucurie a întâlnirii cu celălalt.

Cu un cuvânt mai precis, mai tehnic, dar și mai rece: socializare”, explică sociologul.

(Pre-)istoria unei sărbători în credințe și obiceiuri

”Sărbătorit fie pe 24 februarie, fie pe 1 martie, de Dragobete, încă din zorii zilei, feciorii și fetele mari, bărbații și femeile tinere, după ce se trezeau, se spălau pe față, se pieptănau.

Altfel spus, se primeneau. Apoi, dacă era o vreme îmbietoare, porneau în cete să culeagă de prin păduri ghiocei proaspăt răsăriți sau strângeau, pentru foc, lemne uscate.

Dar nu plecau oricum, în neorânduială: mai întâi fetele sau tinerele femei apoi feciorii sau bărbații.

De se-ntâmpla să fie vreme posomorâtă, fetele se adunau prin casele prietenelor sau pe la rude.

Acolo le vizitau băieții de prin vecini. Căutau să petreacă această zi cu voie bună.

Sporovăiau, de una, de alta, și se întreceau în glume. Pentru ei asta însemna „să facă Dragobetele”.

Credeau că dacă vor spune glume și vor fi voioși acum, în timpul acelui an se vor îndrăgosti, iar omul drag inimii lor le va răspunde cu aceleași sentimente înflăcărate.

Feciorii de însurat și fetele de măritat „se însoțeau” și „se însurățeau”. Se îmbrățișau, se sărutau, își promiteau că vor fi sinceri unul cu celălalt și se vor ajuta la nevoie”, mai spune sociologul.

Reversul

”În mentalul colectiv arhaic, dominant în comunitățile de altădată, exista însă și un revers.

Dacă se întâmpla ca o fată să nu se-ndrăgostească un an întreg sau dacă dragostea nu îi era împărtășită, interpreta această nereușită în cheie magică.

Însemna că o altă fată sau femeie i-au făcut farmece „de urâciune”, ca să nu o îndrăgească feciorii.

În multe ținuturi din România, țăranii <țineau Dragobetele> ca să fie <Feriți de boale>”, arată Criprian Voicilă.

„Dragobete cap de primăvară”

”Dar nu în toate regiunile Dragobetele era sărbătorit pe 24 februarie. Prin unele locuri, oamenii socoteau că el cade chiar pe 1 martie. De aceea, îl numeau <Dragobete cap de primăvară>.

Se credea că în ziua de Dragobete păsările își găsesc perechea și își fac cuiburi. Fetele mari mergeau să strângă apă de nea, adică de zăpadă.

Se spălau cu ea tot anul ca să fie frumoase și drăgăstoase.

Fetele nemăritate <făceau dragobete de dragoste>. Culegeau roua de pe fragi și își spălau chipul <ca să fie plăcute și văzute când merg la jocuri>.

În memoria colectivă s-a păstrat o variantă poetică a acestui obicei ritual”, mai spune sociologul.

Gesturile le erau însoțite de un mic descântec:

Floare de fragă

Din luna lui Marț (Martie)

La toată lumea să fiu dragă,

Urâciunile să le desparți.

Când spui Dragobete…

”Când spui <Sărbătoarea de Dragobete>, spui dragoste. Apoi vin întrebările secundare.

Cum să faci să stârnești acest sentiment divin?

Dacă ai reușit să-l provoci, ce-ar trebui întreprins ca să-l menții, cum întrețineau odinioară vestalele focul sacru al căminului?

Dragobetele, la început

”Dacă ne uităm în cartea lui Simeon Florea Marian, primul care a strâns informații  despre sărbătorile românești calendaristice, vom observa că Dragobetele era o sărbătoare aproape insignifiantă în tradiția poporului român.

Era o sărbătoare a primăverii, a renașterii naturii, existând, desigur, și această intenție a fetelor nemăritate ca în decursul anului să se căsătorească, o componentă, prin urmare, matrimonială.

Nu era însă o sărbătoare foarte importantă. Ea a fost propulsată în mass-media după ce au început primele semnale legate de Valentine’s Day.

Luând amploare această sărbătoare de import, cumva, ca un oponent, a apărut o sărbătoare pe măsură, Dragobetele”, explică sociologul.

Dragobetele mitic

”În unele legende românești, Dragobete este fiul Babei Dochia. Dacă Baba Dochia este întruchiparea forțelor malefice (ea uneltește în fel și chip să își ducă la pieire nora), Dragobete ar fi exponentul principiului contrar, pozitiv, al înnoirii.

Mitul, spunea savantul român Mircea Eliade, este o istorie sacră petrecută în trecut. În negura vremurilor. In illo tempore.

Faptele săvârșite de eroul mitic sunt exemplare. Etnologii s-au întrecut în lansarea a fel și fel de ipoteze și teorii care au în centrul lor acest mitem”, conchide sociologul Ciprian Voicilă.