Subsemnata Brîndușa Armanca, solicit prin prezenta publicarea replicii referitoare la articolul Lupta pentru Timișoara capitală culturală…, publicat în data de 3 august 2018 în „Cotidianul” online și în ediția digitală, pe prima pagină și pag.8-9. Solicit exercitarea dreptului la replică conform principiului constituțional că „Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine”.
Îmi amintesc o întrebare pusă de politologul Vladimir Tismăneanu, după ce fusese tăvălit injust în publicația pe care o conduceți:„cui îi vine mâine rândul să fie linșat în Cotidianul lui Nistorescu, acest cartier general al urii?”. Se pare că acum mi-a venit mie rândul, așa cum declară de la bun început articolul publicat sub dublu anonimat („a venit timpul ca Brândușa Armanca să fie luată la bani mărunți”). Pretextul ar fi faptul că am semnat, alături de 84 de intelectuali și oameni de cultură, un memoriu critic la adresa asociației care administrează azi titlul de Capitală Culturală Europeană 2021 al orașului Timișoara. În fapt, este vorba o deliberată acțiune de decredibilizare a mea ca om și ca profesionist, mai ales că am scris mai multe articole critice despre subiectul capitalei culturale. Vă recomand să le citiți.Totodată, există o intenție de intimidare și descurajare, pentru a nu publica o anchetă pe care tocmai o documentam, nu pe ascuns ci la vedere, despre managementul dezastruos de la Muzeul de Artă din Timișoara, condus de Victor Neumann. Ea a fost publicată, cu date și fapte, sub semnătură.
Articolul căruia i-ați oferit un spațiu generos, fără condiții minime de respectare a regulilor unui jurnalism decent, conține un număr impresionant de minciuni, calomnii, bârfe, afirmații injurioase care îmi lezează atât imaginea de jurnalist, profesor universitar și fost director al ICR Budapesta, cât demnitatea, viața privată și familia. Grav este că nimeni nu își asumă cu semnătură acest șir de colportări mizerabile ci, dimpotrivă, invocă „un material postat pe Internet zilele trecute, și care a fost însă șters rapid”. Apoi, în mod responsabil și plin de curaj, articolul e semnat R.C. Între paranteze.
S-o luăm pe rând:
TVR Timișoara (1997-2004)
Paragraful dedicat „dictaturii” mele din perioada directoratului la TVR Timișoara este extras din cele 38 de reclamații neîntemeiate pe care grupul deja amintit în text (Mărăscu, Ceia, Epure, Vasile Bogdan) le-a făcut la adresa mea în perioada cât am lucrat acolo. Dețin aceste reclamații transmise cabinetului Năstase, pentru a-și face efectul politic, pe fondul instalării la conducerea TVR a lui Valentin Nicolau, parașutat din poziția de secretar general PSD. Deși au fost declanșate diverse inspecții și controale, nimic nu s-a confirmat. Nu voi detalia aceste mizerii care nu se referă la fapte concrete, ci se rezumă la epitete și aprecieri nefondate. Menționez însă că am dat în judecată TVR pentru a mă fi concediat ilegal, am câștigat, am fost reîncadrată și despăgubită. Sentința contrazice cele susținute în articol.
Universitatea de Vest Timișoara (1995-2004)
Într-adevăr, cu o zi înainte de susținerea doctoratului, am fost oprită de rectorul de atunci, Ion Mihai, să îl susțin. Cine are un doctorat știe că nu se poate ajunge la susținere decât după un șir de referate și aprobări pe care le dă universitatea, începând de la anunțul oficial al susținerii, până la alocarea sălii. Evident că le aveam pe toate, deși între timp conducătorul meu de doctorat, prestigiosul profesor Eugen Todoran, decedase. Același grup ostil amintit anterior trimisese pe fax rectorului o scrisoare de șantaj (o dețin) pentru a mă împiedica să susțin teza. Omul era șantajabil, fusese director la Fabrica de bere și făcuse ilegalități, așadar s-a conformat. Nu cred că există alt caz de acest fel în istoria UVT, suscitând la acel moment indignare publică. Mi-am susținut teza la Unversitatea din București, cu Nicolae Manolescu. Datele au fost prezentate defăimător, ceea ce se va vedea din documente.
La Universitatea „Aurel Vlaicu” din Arad am intrat prin concurs și predau discipline similare cu cele predate 10 ani la Universitatea de Vest din Timișoara, conform gradelor didactice parcurse în domeniul mass-media.
ICR Budapesta (2006-2012)
a) Institutele culturale din străinătate ale ICR nu au avut și nu au statut juridic independent, deci nu sunt ordonatoare de credit.„Vocile” din articol, care sugerează că aș fi gestionat necorespunzător fondurile, ignoră că gestiunea nu era la ICR Budapesta, unde eram director, ci la București. Mai departe, afirmația că aș fi folosit mașina instituției pentru a mă deplasa la Timișoara se bazează tot pe ignoranță și rea-credință: autoturismul Peugeot 407 cu număr diplomatic condus de soțul meu era mașina noastră personală, însă în misiuni externe mașinile personale se înmatriculează temporar cu număr diplomatic (documentele doveditoare sunt arhivate). Mașina ICR Budapesta se afla în încredințarea șoferului-intendent și nu putea fi condusă de altcineva, așadar o foloseam cu șoferul angajat, doar în interes de serviciu.
b) Soțul meu, ing. Alexandru Armanca, m-a însoțit la Budapesta pe perioada misiunii ca „însoțitor diplomatic”, conform legii. Afirmația că l-aș fi angajat ca șofer denotă intenția vădită de a-l înjosi și de a-i minimaliza prezența. Mai mult, descrierea sa ca „bufon al cocktailurilor” și bețiv este revoltătoare și accentuează intenția denigratoare extinsă asupra familiei mele, aducând în plus atingere unor drepturi prevăzute în Codul Civil.
c) În 2012, când am plecat „nu prea onorabil” de la Budapesta, odată cu conducerea centrală de la ICR lovită politic de venirea USL și a guvernului Ponta la putere, Ministerul Culturii ungar mi-a conferit “Distincţia pentru contribuţia deosebită la cooperarea culturală româno-maghiară”. Dealtfel, Cotidianul a publicat în 14 noiembrie 2012 evenimentul, cu poză.
„Ofițer reciclat”
Nu am fost în nicio relație cu Securitatea înainte de 1989, așa cum arată cele două certificate CNSAS, și nici cu „servicii” postdecembriste. Nu figurez pe nicio listă publicată de Hodor sau de alți cercetători și istorici, fiindcă nu am colaborat cu nimeni. Afirmațiile culese din bârfoteca Internetului, dar publicate cu nonșalanță în Cotidianul, le consider grave și voi solicita dovezi.
Persoanele onorabile
Tonul polemic al descrierilor conturează suficient de clar care este gașca căreia denigrarea mea i-ar servi. Prezentarea unor persoane ca „renumite”, ”„competente”, „apreciate”, „corecte” sau, cu umor involuntar, „prezentabile”, în contrast cu persoana mea, face parte dintr-un învederat limbaj al urii. Dar, presupunând că ați vrea să-i cunoașteți, ați fi mirat să descoperiți foști activiști PCR refugiați în presă după 1989, plagiatori, impostori, personaje eșuate profesional și moral.
Etc.
Ar mai fi ceva mărunțiș, din „banii mărunți” numărați în acest articol deplorabil, publicat cu supratitlul „Dezvăluiri”:
– N-am crescut la orfelinat. Am fost înfiată direct de o minunată familie originară din Arad care mi-a oferit casă, școală, iubire. Și o limbă minoritară care îmi este dragă.
– Nu am deținut și nu dețin obiecte „sponsorizate” de arabi. Păstrez chitanțele tuturor obiectelor de uz casnic începând cu 1990, cumpărate din venitul familiei. Le voi prezenta la momentul oportun.
– Accentul peiorativ pus pe statutul social de „pensionară” este interesant. S-ar putea să vă lezeze și pe dvs., domnule Nistorescu, aflat de mai mult timp la vârsta pensiei.
Îmi este cunoscut stilul cu incoerențe logice și în parte agramat, dar nu este treaba mea să relev cine stă în spatele lui. Pentru asta există organe competente. Faptul că dvs., d-le Nistorescu, ați găzduit acest „material” anonim în Cotidianul, vă încarcă de responsabilitatea editorială și civilă aferentă unui act de lezare intenționată a dreptului meu la propria imagine, precum și de atingere adusă demnității și vieții mele de familie.
Brîndușa Armanca
Băi femeie, ești o babă oportunistă!
Tot din valea Jiului cu Herr Poth ?! atunci trage apa