EFECTUL P (12)

În acest spațiu, puteți citi opera lui Gheorghe Schwartz Efectul P, apărută la Editura Eminescu în 1983 și republicată în 2010 la Eagle Publishing House.

Şerban Dan preda un curs de mare probitate, bineînţeles, dar care era frecventat şi datorită faptului că opinia publică era zgâlţâită de renumele importantelor premii pe care le-a primit savantul şi care dădeau prelegerilor sale, asemenea personalităţii lui, o aură mondenă. Nu în sensul că s-ar fi băut ceai sau s-ar fi dansat în aulă în timp ce el conferenţia, dar auditoriul era mai eterogen ca oriunde, mai fluctuant şi mai diletant. Oricât ar părea de ciudat, deşi Şerban Dan nu făcea nicio concesie în problemele pe care le expunea, o mare parte dintre cei care-i frecventau lecţiile habar n-aveau de bazele fizicii moderne şi deci nu puteau urmări încâlcitele probleme pe care le auzeau trecându-le pe lângă urechi. Se pare că savantul însuşi nu era conştient de acest lucru şi îşi făcea meseria în continuare de parcă le-ar fi vorbit doar studenţilor săi care se pregăteau să-i continue cercetările. Acest om cumsecade, care locuia aşa cum am povestit şi care habar n-avea cum „se cuvenea” să locuiască un om cu renumele său, era la ora aceea cel mai popular savant al ţării. Răsfoind revistele şi anuarele vremii este greu de găsit o personalitate care să fi fost pomenită, asemenea lui, în aproape orice ocazie, fiind la fel de greu de găsit un alt om de ştiinţă de la noi care să se fi bucurat de atâtea distincţii în ţară. şi peste hotare. Devenise astfel un fel de mare vedetă, lucru de care doar el nu părea să fie conştient. În schimb adulatorii habar n-aveau cu ce se ocupa el în realitate. Aceasta fiind atmosfera în jurul său, nu este de mirare că viaţa particulară interesa mai mult ca a altor confraţi ai săi, cancanurile cele mai zgomotoase învăluindu-l ca o perdea după care nu se mai putea şti ce se află în realitate şi după care, se pare, nu soseau niciun fel de impulsuri din lumea noastră. Aşa că în legătură eu numele său, orice zvon era binevenit. Faptul că Poolo a ajuns asistentul celebrului profesor n-a putut trece neobservat nici în lumea frivolă a publicităţii cu orice chip. Trecutul tânărului a fost răscolit şi ziariştii au găsit cu uşurinţă ce să răscolească. I s-au luat interviuri şi Poolo intra cu bucurie în toate capcanele care i se întindeau. Pentru cineva care nu l-a cunoscut, o lectură de astăzi a revistelor „lumii bune” de atunci ne relevă un Poolo de o naivitate desăvârşită. Dar eu am convingerea că el a răspuns aşa cum a răspuns acelor întrebări dintre intuiţie adâncă, un fel de simţ care i-a călăuzit mereu, acţiunile. Viaţa publică a lui Poolo datorează mult din culoarea acelor ani de colaborare cu Şerban Dan. Generaţii întregi şi-au facut imaginea aceea atât de prostească despre Poolo, pornind tocmai de la acel soi de articole.

Şerban Dan era tot mai bolnav şi la un moment dat a devenit inevitabil să plece în străinătate la tratament. Poolo, care nu-şi dăduse încă licenţa, îi continuă cursurile, dar cadrele didactice adânc jignite că un student le era pus alături, reuşiră să sisteze pentru o vreme lecţiile de la catedra profesorului Dan. Între timp îşi luă şi Poolo licenţa şi apoi şi doctoratul. Putea continua munca lui Dan. Dar de data aceasta însuşi profesorul se împotrivi. Deşi nu se întorsese încă în ţară, relaţiile sale cu tânărul său asistent se răciră brusc. Poolo fu obligat să-şi caute o altă slujbă, după care, la numai câteva săptămâni fu rechemat din nou la catedră. Se pare că cineva ar fi născocit legenda după care Poolo l-ar fi îmbolnăvit pe Şerban Dan pentru a-i lua catedra şi că bătrânul naiv ar fi crezut aceste poveşti. Pe urmă, în numele ştiinţei, asistentul fu rechemat, dar n-a mai fost iertat niciodată^*.

O întâmplare neaşteptată m-a făcut să-i mai întâlnesc o dată împreună pe Şerban Dan şi pe Poolo. A fost singura dată când l-am văzut pe Poolo blând ca un mieluşel, acceptând cu umilinţă cele mai năstruşnice învinuiri, dezvinovăţindu-se la nesfârşit pentru nişte amănunte limpezi ca lumina zilei.

Simplitatea şi modestia lui Şerban Dan îl fereau să ţeasă intrigi, dar nu-l puteau scuti să cadă primul în ele. Putea fi manevrat uşor, linguşit şi purtat de orgoliu, asemenea calului de căpăstru. Aberaţiile pe care i le reproşa lui Poolo nu puteau fi concepute de mintea sa, dar el le credea sincer şi era profund uimit de modul în care a fost înşelat. Despre Poolo nu mai puteai vorbi frumos în faţa sa şi l-a lăsat să se întoarcă la catedră doar cu condiţia ca asistentul său să nu-l mai viziteze niciodată. Doar că Poolo nu s-a putut ţine de această interdicţie şi-l vizita mereu, iar bătrânul îi ţinea lungi predici despre morală şi cinste, pe care tânărul le asculta supus, plecând iertat pentru o jumătate de oră, în vreme ce bătrânul plângea în hohote.

Ştiinţă n-au mai discutat niciodată.

Deja de atunci trăiam cu impresia că alături de el mi se întâmplă destul de des nişte lucruri ciudate. De multe ori mi-am spus că starea de excitaţie care mă însoţea ori de câte ori mă aflam în preajma sa s-ar fi datorat pur şi simplu duplicităţii relaţiilor dintre noi, scopurilor secrete şi niciodată reuşite care mă minau.

La început toţi zâmbiră neîncrezători: era probabil un banc. Adică nu banc. Bancuri atât de proaste nu se fac. Un joc probabil. Dar ce fel de joc? Zâmbetele tuturor îngheţară cam în acelaşi timp: nu pentru că unul dintre ei a fost eliminat asta se întâmpla mereu, prin firea selecţiei era firesc ca ei să se împuţineze mereu. Dar să rupă cineva în halul ăsta un tabu…

— Dumneata… dumneata cine eşti? îl întrebă bărbatul care până în ziua aceea obişnuia să se întâlnească într-una din cămăruţele de lângă sala mare de aşteptare cu femeia care venea de cele mai multe ori la testări însoţită de un copil de vreo cinci ani.

Bătrânul cel distins zâmbi puţin vinovat. Era şi el stânjenit: plus că toată lumea se uită insistent la el.

— E neplăcut, ştiu, dar eu v-am prevenit de destule ori…, mormăi el.

— Dumneata ne-ai prevenit?! De unde şi până unde ne-ai prevenit dumneata?! De unde şi până unde ai avut dumneata dreptul să vii şi cu propunerile unor asemenea întruniri precum acesta din seara asta?!

— Ştiţi că aceste întruniri intră în protocol… Stânjeineala bătrânului părea să fi trecut. Era din nou acelaşi personaj uşor arogant, impasibil.

— Da, dar dumneata ai ştiut dinainte de ele! Cine eşti dumneata?

— Noi nu ştim prea multe lucruri unul despre celălalt, deşi ne cunoaştem obiceiurile şi ne întâlnim de atâta vreme. Nu e în spiritul obiceiurilor noastre să începem acum, la sfârşit, să ne interogăm unii pe alţii!

— Câteodată mă întreb dacă eşti concurent sau dacă ai fost trimis de examinatori… ca să ne spionezi! Bărbatul care nu se va mai întâlni cu femeia cu copilul, începând cu zilele următoare, era deja roşu de furie. Căută o aprobare în cele pe care le-a spus, privindu-i pe cei doi supraveghetori care se aflau cu ei la masă, dar din ochii acestora nu putu citi nimic: fie că nu ştiau nici ei mai mult ca el în legătură cu domnul cel bătrân, distins şi enervant, fie că nu aveau voie să destăinuiască nimic despre el.

Între timp femeia care venise în sâmbăta aceea, însoţită de bărbatul ei inginerul geolog, se întreţinea foarte aprins cu acesta şi cu soţia unui alt candidat. Furia bărbatului cu care obişnuise să se întâlnească până nu de mult în săliţele de lângă marea cameră de aşteptare i se părea deplasată şi puţin penibilă. Aşa că se pornise să vorbească şi ea puţin, mai tare decât era nevoie, aşa cum facem întotdeauna când vrem să scăpăm de un sentiment neplăcut, de parcă gălăgia pe care am face-o ar fi în măsură să acopere motivul neplăcerii, îndepărtând singură acel sentiment ca pe o impresie. Ceilalţi, cei cu care vorbea ea, nu observau furia bărbatului cumva părăsit. Ei erau obişnuiţi cu reacţiile puţin stranii ale candidaţilor. Dealtfel şi femeia însăşi uită repede motivul pentru care simţea ceva neplăcut în jur şi peste puţin timp se scuză şi plecă împreună cu inginerul geolog. (Bătrînul îşi mai aminti multă vreme cu nostalgie de ochii ei obraznici…).

Iar bărbatul raţiona încă după vechile sale repere: „Dacă eşti părăsit înseamnă că n-ai dat cât trebuie sau ce trebuie. Vina este întotdeauna a ta (sau porneşte de la tine). Uneori ştii că n-ai dat destul, alteori nu. Şi chiar atunci când ştii, întrebarea este dacă merită să dai mai mult.” Numai că el nu sesiza că acum despărţirea era mult mai profundă.

Între timp, candidaţii rămaşi în număr de cinci − pentru că împreună cu femeia se dovedi că mai fusese respins încă cineva − asistau la o mică confruntare între bătrânul distins şi bărbatul-care-odată-de-mult-aşteptase-parcă-mereu-pe-cineva-înainte-şi-după-testări. Dar cei care asistau la această mică dispută nu mai erau decât trei oameni, doi bărbaţi şi o femeie şi incidentul nu avu niciun fel de răsunet.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.