EFECTUL P (45)

În acest spațiu, puteți citi opera lui Gheorghe Schwartz Efectul P, apărută la Editura Eminescu în 1983 și republicată în 2010 la Eagle Publishing House

Pe de altă parte, Poolo mă făcea să pricep că întrevederile cu mine făceau şi ele parte din munca sa, el folosindu-le pentru a-şi clarifica idei şi pentru a-i permite spiritului său să-şi găsească într-o formă liberă calea pe care ar fi ocolit-o printr-o premeditată constrângere. În vreme ce eu, în loc să mă plictisesc tot mai mult de lungile sale discursuri − multe referindu-se la subiecte care nu-mi erau accesibile − şi de veşnica sa fanfaronadă, am început să mă deprind cu „codul” său, care în faţa mea a început să-şi piardă multe dintre secretele care-l constituiau.

Am început să-l însoţesc pretutindeni. Ţin minte o conferinţă pe care a ţinut-o într-un oraş de provincie, la o universitate populară. Sala era arhiplină, Poolo era prea cunoscut pentru ca să nu stârnească un eveniment în oraşul reşedinţă de judeţ. (N-am înţeles ce nevoie a avut prietenul meu să se pregătească o dimineaţă întreagă, pentru acea conferinţă, el care era obişnuit să vorbească ore în şir în faţa celui mai divers auditoriu. Mai ales că în ziua aceea trebuia să ţină o conferinţă cu un pronunţat accent de popularizare. Plus că nici n-a vorbit cu nimic diferit ca altădată, când perora în faţa oricui, ba mai mult, nici n-a plictisit de data asta pentru că lumea a venit să-l asculte şi l-a ascultat.) După conferinţă au urmat întrebări şi acestea s-au referit, aşa cum era de aşteptat, la. Efectul P, teletransport şi proiectele de viitor ale savantului. După care s-a ridicat un tânăr care a vorbit despre punctul culminant ale creaţiei savantului, respectiv despre acelaşi Efect P şi acelaşi teletransport.

— Cum s-ar zice acum sunt în declin? a întrebat Poolo cu un zâmbet subţire. Eu funcţionam ca, un seismograf. Ştiam ce avea să urmeze, mai ales că în ultimele două săptămâni „bătrânul” se purtase mai calin ca oricând. Trebuia să aibă loc compensaţia.

Pe urmă a început cearta. Tânărul se încapăţâna în a susţine că marile descoperiri se fac până la o anumită vârstă, ameninţă că poate da oricâte exemple pentru a-şi susţine teza (dar nu dădu niciunul), lumea vocifera indignată de comportarea tânărului, iar Poolo se dădu în spectacol. Pe urmă, însă, mai ţinu un scurt discurs:

— Am auzit şi eu ceva despre vârsta optimă a creativităţii. Aşa se numeşte asta, nu? Dumneata m-ai atacat pe mine şi eu am să mă refer la mine. Esenţa reprezintă raportarea la tine însuţi, devenirea este deja ceva ce se referă în afara ta. Dar vreau să ştii ceva − şi Poolo îl fixă pe tânărul său interlocutor cu degetul −: în general, dacă ai parcurs un drum asemănător cu cel pe care l-am parcurs eu − şi care-mi place să cred că n-a fost un drum oarecare, aşa cum afirmi dumneata! −, atunci vine o vreme când cunoşti atât de bine tot ceea ce se află în jur, încât singura problemă rămâne voinţa: să mai faci şi pasul ăsta? Sau să nu-l mai faci? O sa mă întrebi de ce îmi pun astfel problema. Pentru că aş fi obosit şi ar trebui să-mi drămuiesc forţele? Aiurea! îmi pierd mai multă vreme cu ocolirea drumului drept decât cu parcurge rea lui. Păi, asta-i de când lumea: cine ocoleşte, nu numai că ajunge mai târziu, dar e şi mai obosit. Atunci pentru că nu mai văd rostul? Cine se gândeşte la rost prea mult, acela nu va ajunge niciodată niciunde. Şi cu asta ne-am apropiat, da tovarăşe, ne-am apropiat! Dar încă nu destul! Poate că am idei la fel de mari sau poate şi mai mari, dacă aşa ceva este posibil, ca în tinereţe. Dar poate că nu le scot pe piaţă astfel ca atunci, adică poate că nu le mai încercuiese cu creionul roşu pentru ca toată lumea să vadă şi să se minuneze de ele. Că le vede sau le simte prin alţi analizatori este clar, doar că nu-şi mai dă seama de ce înseamnă asta în viaţa lui. Dar am să vă declar aici ceva ce n-am mai spus public până acum, chiar dacă şi de data asta cuvintele mele vor fi receptate asemenea unui foarte potrivit exemplu al afirmaţiilor mele de mai înainte, drept nişte simple vorbe, fără ca cineva săşi poată da seama de importanţa lor istorică. Vreau să spun că totul nu mai reprezintă astăzi decât o problemă de voinţă, asemenea pasului pe care v-am declarat la început că mă gândesc mereu dacă să-l fac sau nu. Din punct de vedere tehnic lucrurile sunt deja la îndemâna noastră. Ce lucruri? Nişte lucruri minunate….Orice lucruri… Vreţi să vă construiesc un aparat care să poată face un asemenea lucru? Problema se pune cât sunteţi dispuşi să economisiţi de la gură sau din altă parte pentru a accepta finanţarea programului de cercetare. Că pentru arme sunteţi dispuşi… Ăsta este un aspect. Al doilea este acela de a mă convinge pe mine sau pe cei câţiva ca mine, cei care suntem în stare să vă punem pe picioare respectiva dorinţă, să ne convingeţi pe noi dacă merită să ne pierdem, timpul cu aşa ceva. Ăsta este aspectul voinţei noastre. A treia latură a problemei se referă la voinţa noastră colectivă, a tuturor, dacă are rost să colaborăm în domeniul pe care l-am propus − noi sau voi. În legătură cu aceasta mai apare un fenomen cât se poate de important, un fenomen pe care trebuie să-l sesizaţi, în sfârşit, întru totul: între a şi b în cadrul ecuaţiei ştiinţa a ajuns să aibă nevoie să ne bage şi pe mine şi pe dumneata. Ăsta este marele salt la care s-a ajuns. Şi atunci să nu vii dumneata şi să-mi spui că marile idei au aparţinut trecutului meu! Mulţumit?