EFECTUL P (50)

În acest spațiu, puteți citi opera lui Gheorghe Schwartz Efectul P, apărută la Editura Eminescu în 1983 și republicată în 2010 la Eagle Publishing House

Atunci, în clipele acelea, am acţionat ca în transă. Îmi aduc aminte de tot de parcă întâmplările acelea nu mi s-ar fi întâmplat mie. Ţin minte fiecare fir de praf de pe tava de lemn pirogravat pe care se afla paharul. Ştiu că n-am simţit absolut nimic în clipa în care i-am turnat conţinutul pliculeţului în vin. Am aşteptat total indiferent ca lichidul să se liniştească. Am fost capabil să-l urmăresc impasibil în timp ce vorbea şi ducea paharul la gură. Mai ştiu şi astăzi cuvintele pe care le-a rostit şi ce l-am întrebat în timp ce sorbea lichidul otrăvit. N-am fost decât dezamăgit, observând că timpul trece şi el nu păţeşte absolut nimic.

Reacţia mea în faţa paharului care se golea în gâtlejul său era indiscutabil una de dezamăgire: dezamăgirea că am fost atât de naiv încât să pot crede că Diavolul ar putea fi ucis cu pucioasă. N-am simţit nimic altceva atunci, dar am înţeles că nu există o greşeală mai mare decât a încerca să-l tratezi pe Poolo la fel ca pe orice om. Credeam orbeşte în clipele acelea că mă aflăm în faţa unei fiinţe supraomeneşti.

Parcă şi lumina se răsfrângea altfel când îl atingea: în mâna lui, în mâna cu şase degete, bulgărele de aur lucea verzui.

Televizorul a adus ceva nou în viaţa voastră. Nu mai ştiţi a cui a fost ideea să fie instalat aici, dar, o perioadă, prezenţa lui a fost binevenită. Nu au fost niciun fel de obiecţii din partea autorităţilor de genul celor cum că aparatul acesta ar putea să distragă atenţia operatorilor de siguranţă de la cadranele pa care trebuie sale urmărească în permanenţă. Probabil că testele lungi au fost suficient de concludente pentru a-i linişti pe cei care au organizat întreaga experienţă în privinţa faptului că ceea ce se va întâmpla pe micul ecran, oricât de interesant sau de palpitant ar fi pentru privitori, va rămâne oricum pe planul al doilea în faţa unor oameni oare s-au dovedit, după atâtea probe, robi ai conştiinciozităţii lor înnăscute. Mai mult decât atât, televizorul putea să aducă şi el, în accepţiunea directorului adjunct, o serie de avantaje, cum ar fi, de pildă distragerea de la mereu aceleaşi gânduri, conservarea mult mai mare a sistemului nervos al operatorilor, stimularea lor cu o emisiune bisăptămânală în legătură cu serviciile imense pe care le aduc omenirii, reportaje cu mame, fii, fraţi etc. aflaţi lângă apropiaţii lor atinşi de boli incurabile, de accidente înfiorătoare, apropiaţi ai lor care continuă să trăiască. (Chiar dacă boala nu încetează să-i roadă în continuare, chiar dacă efectele accidentelor îi ţin de cele mai multe ori într-o comă infinită). Speranţa că lucrurile s-ar putea îndrepta este leitmotivul fiecărei emisiuni din acest ciclu şi numele voastre apar de multe ori pe micul ecran legate de munca voastră de apostolat. Dealtfel, chiar şi genericul emisiunii vă arată şezând la pupitrele voastre de comandă şi urmărind plini de îngrijorare indicatoarele ceasurilor de control. Şi, oricât de stăpâni aţi fi pe voi, oricât de lipsiţi de vanitate aţi fi − dar nu sunteţi −, abia aşteptaţi şă vedeţi aceste emisiuni create − voi n-o ştiţi − aproape în exclusivitate pentru voi şi se întâmplă foarte rar să fiţi atât de obosiţi după zece, douăsprezece sau optsprezece ore de stat în faţa pupitrului de comandă pentru a renunţa să vă uitaţi la televizor atunci când este programată emisiunea „voastră”. Şi, ceea ce de asemenea nu ştiţi, este amănuntul că mai apar la televiziune şi alte emisiuni, emisiuni ale unor oameni de ştiinţă neliniştiţi de gravul dezechilibru ecologic pe care-l cauzaţi prin munca voastră. Dar ecranul pe care-l priviţi este cenzurat în privinţa aceasta de un serviciu special şi, atunci când este cazul, sunteţi serviţi cu emisiuni deconectante exact în clipa în care restul populaţiei vede ceea ce voi nu trebuie să ştiţi. (După multă vreme, după ce veţi fi pensionaţi din serviciul acesta, vă veţi fi pus de multe ori întrebarea cum s-a procedat cu candidaţii care veneau în perioada aceea zilnic la teste şi care aveau seara posibilitatea să vadă acasă întregul program netrucat. Dar, asemenea multor altor întrebări, şi aceasta va apare în conştiinţă fără destulă putere pentru a o urmări cu suficientă perseverenţă şi ea dispare încă înainte de a fi depus voi cel mai mic efort pentru a afla răspunsul).

Aşa că rămâneţi cu emisiunile voastre, în care un băiat filmat pe viu povesteşte în mod cât mai impresionant cât de greu i-a fost lui, celor şapte fraţi şi surorii mai mici şi bunicii sale bătrâne şi bolnave, după ce părinţii i-au murit într-un accident stupid. Bine aleasă, în paralel, vă este arătată o situaţie mai nouă în care un bărbat şi o femeie trec printr-un accident asemănător, fără a păţi însă nimic deosebit, fiind de aceea apţi de a-şi continua viaţa şi a se întoarce la copiii lor − tot foarte mulţi −, copii pe care-i îmbrăţişează cu fericirea întipărită pe toate chipurile care încap pe micul ecran. (Doar că şi aici s-a strecurat o inadvertenţă sau, ca să ne exprimăm altfel, cazul nu era dintre cele mai reprezentative: de obicei, atunci când se întâmpla un accident, victimele îl suportau din plin, doar că efectul letal întârzia să survină, întâmplându-se uneori că traumatizaţii, în cazul în care aveau lezate organele vitale, să persiste într-o comă profundă, fără posibilitatea de a li se acorda un tratament eficace. Alteori, e drept, se mai întâmplau şi reveniri spectaculoase). Sau vizionaţi filme lacrimogene, cu morţi evitabile şi cu consecinţe cât se poate de zguduitoare ale acestor evenimente.