Eliminarea subvenţiei la căldură – sărăcirea extremă

Guvernul discută zilele acestea despre eliminarea subvenţiilor la căldură ca despre Sfântul Graal al eficientizării cheltuielilor sociale. Dar dacă impactul eliminării acestor subvenţii va duce într-adevăr la o creştere de 40-60% a costurilor cu încălzirea, atunci această decizie va băga aproape întreaga populaţie ce trăieşte la bloc, persoane cu venituri mici şi mijlocii, sub pragul sărăciei energetice extreme.

Panaceul preconizat de guvern, respectiv definiţia şi protejarea consumatorilor vulnerabili, nu este uzual nici măcar în Uniunea Europeană, unde doar 8 din cele 27 de state membre au definit şi utilizează frecvent acest concept. Dar probabil că guvernul îşi propune să dea lecţii Europei…

Astfel, deşi conceptul apare în legislaţia comunitară, el nu este explicit definit. În Directiva Europeană 72/ 2009 a Parlamentului şi Consiliului European, art. 3-(7), se prevede destul de lacunar că „statele membre vor defini conceptul de consumator vulnerabil care se poate referi la sărăcia energetică, inter alia, la interdicţia deconectării acestor consumator în perioade critice”. Rezultă astfel că vulnerabilitatea consumatorului nu este dată de simpla lui dificultate de a-şi achita încălzirea – rămânând în sarcina guvernului să decidă spre exemplu că întreaga populaţie este în stare să plătească facturile dacă face niscai economii -, ci are un obiectiv clar trasat: asigurarea în plan individual a securităţii energetice. Căci dacă populaţia nu îşi poate permite factura de electricitate sau gaze, acest simplu fapt lasă fără conţinut siguranţa sau calitatea aprovizionării cu energie sau gaze.

Dar să privim şi la experienţa altora. În general, cei care au definit conceptul de consumatori vulnerabili sau un altul similar ca cel de consumator cu nevoi speciale au folosit criteriul veniturilor. Alte criterii ceva mai rar folosite sunt vârsta, existenţa unor boli sau dizabilităţi sau zone climaterice speciale. Cum spuneam, fiind vorba de un tip special de asistenţă, obiectivul nu este eliminarea sărăciei – nici nu ar fi posibil doar prin ajutoare sociale – ci, concret, eliminarea imposibilităţii asigurării unui consum energetic, pentru lumină şi căldură, considerat minimul necesar pe care societatea este datoare să îl asigure tuturor cetăţenilor.

În Uniunea Europeană, Marea Britanie, considerată un fel de deschizător de drumuri în privinţa reformelor şi restructurărilor sectorului energetic, a fost luată timp de mulţi ani ca model de alte state, inclusiv de România. Dar în paralel cu reforma sectorului şi a pieţei energetice, englezii au dezvoltat concepte şi mecanisme pentru protecţia populaţiei de efectele adverse ale liberalizării pieţelor. Şi nu degeaba! Căci chiar diversitatea şi subtilitatea acestei relativ noi terminologii arată fervenţa şi motivarea preocupării de a atenua nişte fenomene economice cu un potenţial social de-a dreptul exploziv.

Astfel, încă din 1988, englezii au definit şi folosesc termenul de fuel poverty, adică imposibilitatea asigurării surselor de căldură la un nivel considerat acceptabil. Ulterior, după 2000, în documentele Naţiunilor Unite a fost promovat termenul de energy poverty, ca fiind lipsa accesului sau imposibilitatea economică a cuiva de a-şi asigura un consum de energie şi căldură la standarde acceptabile. Mai departe, „standardele acceptabile” au fost considerate acel consum energetic strict necesar dezvoltării individului în plan personal şi economic – incluzând aici şi consumul de electricitate al unui calculator!

Eliminarea sau absenţa acestei subcondiţii economice şi sociale a fost şi ea conceptualizată printr-o altă serie de termeni cum sunt affordable warmth şi affordable energy, ca fiind căldura şi energia pe care efectiv şi le permite cineva.

Cu toate că par nişte termeni abstracţi, totuşi, realizările au fost cât se poate de concrete. Spre exemplu, englezii au ajuns la concluzia că, pentru un om sănătos, confortul termic minim îl reprezintă o temperatură de 21o timp de 9 ore pe zi, iar căldura accesibilă, sau affordable warmth, este contravaloarea facturii care, pentru a-şi asigura aceste condiţii, nu depăşeşte 10% din venitul familiei.

Adică dacă ar plăti peste 10% s-ar afla în starea de sărăcie energetică. Cel care pentru aceleaşi condiţii plăteşte mai mult de 20% din venit este considerat în sărăcie energetică extremă. Având în vedere similarităţile dintre climatul moderat oceanic al Insulelor Britanice şi cel moderat continental al României, poate fi rezonabil să credem că şi la noi ar funcţiona aceleaşi repere de temperatură.

Iar acum să ne uităm şi în ograda noastră: din Comunicatul de presă al Institutului Naţional de Statistică din 5 aprilie 2011 aflăm că, într-o gospodărie obişnuită, în trimestrul IV 2010 ponderea cheltuielilor cu energia electrică, termică sau gaze naturale în totalul veniturilor a fost de peste 15%! Cifre similare au fost şi în celelalte trimestre.

Adică, după standardele europene, majoritatea populaţiei române se află deja în sărăcie energetică. Probabil că după eliminarea subvenţiei statistica se va îmbunătăţi căci deja nu vom mai intra în niciun fel de standard.