Eminescu: „Scrisoarea continuă” sau despre „Paltonul lui Eminescu”

În anul 1866, Eminescu a scris la Cernăuţi prima lui poezie, care va fi publicată la Oradea, în 25 februarie, în acelaşi an. Două luni mai târziu, pe 1 aprilie 1866, a fost semnat, la Bucureşti, Regulamentul pentru formarea Societăţii Literare Române, care va deveni mai târziu Academia Română. Este semnificativă apariţia în aceeaşi perioadă a poetului naţional şi a viitoarei Academii, pe valul creării României moderne.

Ultimul act major produs în România pentru Eminescu a fost editarea în facsimil a tuturoror manuscriselor eminesciene donate Academiei de Titu Maiorescu, cu destulă întârziere, în 1902, dimpreună cu lada ce conţinea cărţile poetului, în care se aflau cele 44 de caiete. Caietele însumează mii de pagini, acoperite de scrisul caligrafic, cu litere mici, uşor aplecate, ce a dat viaţă unei opere gigante care ne impresionează. Nu mi-a fost greu să realizez că la Biblioteca Academiei a funcţionat şi funcţionează şi azi marele laborator şi sediul central al eminescologiei. Aici este locul geometric al instituirii şi instituţionalizării unor proiecte de cercetare de anvergură, între care ar trebuie inclusă şi Bio-bibliografia Eminescu, identificarea în toate revistele a tot ce s-a scris şi publicat despre Eminescu, descoperirea la cabinetul de stampe a tot ce a însemnat de-a lungul timpului ilustrarea operei lui Eminescu.

Sabin Bălaşa, Luceafărul

La Academie au lucrat Ilarie Chendi şi Hodoş. Ion Scurtu a publicat pe baza cercetării manuscriselor ediţiile sale pe lângă ediţiile Maiorescu, a căror prefaţă însoţitoare merită amintită din când în când. Ion Scurtu a publicat Geniu pustiu, în trei ediţii, în 1904, 1907 şi 1909. În 1908 a publicat două ediţii sub titlul Proză şi Proză literară, în 1910, Lumină de lună, titlu găsit în manuscrisele eminesciene, care ar merita să devină un proiect despre scenografie şi lighting design în opera lui Eminescu.

Concomitent cu proiectele mari, admiraţia ocupă şi celălalt orizont al receptării lui Eminescu, aflat uneori la piciorul broaştei, după filosoful ce i-a opus, perspectiva de vultur. În zona biografismului, anecdotic, sentimental, se află mulţimea de texte şi scrieri Din amintirile mele, din care aflăm Cum a iubit Eminescu, care i-au fost duşmanii, despre bolile de care a suferit sau pe unde a călătorit în viaţă, dacă e să recitim ce stă scris în Enciclopedia Britanică despre Eminescu. Nu lipseşte din acest arsenal de amintiri nici un text care se cheamă chiar Despre paltonul lui Eminescu, un fel de corespondent, doar prin tema aleasă, al ariei Vecchia zimarra senti, cântată de personajul Colline, în opera Boema de Puccini. O arie a paltonului vechi, un cântec melancolic de adio, despre vanitas vanitatum. Chiar poetul a deschis un lacăt mic către proza vieţii sale, atunci când răspundea celor ce-l întrebau ce are în cufărul pe care-l poartă cu sine: „Haine şi ghete”, referindu-se de fapt la… Heine şi Goethe. La mari scriitori şi la cărţi, nu la garderobă.

Ion Vlad, Statuia lui Mihai Eminescu din Paris

Americanilor nu le-a venit să creadă văzând ediţia cu zecile ei de volume pe care Institutul Cultural Român din New York a putut să le doneze din partea Academiei Române la Biblioteca Congresului din Washington, anul trecut. Sprijinul academicianului Eugen Simion a fost determinant. Aşa cum ştim, ediţia facsimilată a manuscriselor eminesciene i se datorează indiscutabil. Acum ar fi momentul să se deschidă o nouă perspectivă în eminescologie. Nu vor fi poate prea multe lucruri noi de adăugat dat fiind că şi George Călinescu a cercetat manuscrisele, iar cartea lui şi ediţia Eminescu au reprezentat şi reprezintă, şi azi, o placă turnantă în exegeza eminesciană.

Nu doar Eminescu îşi intimidează cercetătorii profesionişti, ci şi altitudinea multor lucrări din bibliografia eminesciană. Ce să mai adaugi după cele scrise despre Eminescu de Ibrăileanu şi, la alt pol, de Mihail Dragomirescu? Cu volumul lui ironizat, dar important, dat fiind că a deschis o fereastră în 1905!!! Critica ştiinţifică şi Eminescu a împins lecturile din Eminescu spre poetica matematică a lui Solomon Marcus şi Mihai Dinu.

În Istoria literaturii româneşti, publicată de Nicolae Iorga, în 1929, Eminescu este privit ca “expresia integrală a sufletului românesc”, idee dezvoltată, pe un palier ce trece de la naţional la universal, de Constantin Noica, pentru care Eminescu este „omul deplin al culturii româneşti”.

Corina Chirilă (Şi de-a soarelui căldură/ Voi fi roşie ca mărul,/ Mi-oi desface de-aur părul,/ Să-ţi astup cu dânsul gura)

Discipolii lui Ibrăileanu cercetează febril manuscrisele, publică studii mai mici sau mai mari, începând să se contureze marele proiect al unei ediţii a operelor şi scrierilor lui Eminescu. La ordinea zilei se află editarea Operelor complete.

România Mare, un vis şi proiect împlinit, în 1918, aduce în prim-plan creaţia lui Eminescu, multiplicând şi diseminând pe noua hartă întregită revistele, asociaţiile, voinţa de a înălţa monumente, dar şi orizontul înţelegerii lui Eminescu. Acest deceniu al demnităţii şi zidirii pregăteşte marea altitudine pe care o va atinge eminescologia, prin Călinescu, Perpessicius, Popovici, Caracostea, Murăraşu, Blaga, Mazilu, Creţu. Concomitent cu apariţia acestor monumente exegetice, iubirea de Eminescu şi râvna întru Eminescu vor naşte şi mult ridicol şi, nu mai puţin, kitsch. Activismul pro-eminescian, mai ales cel însoţit de tobele şi surlele ideologiei, contaminat de contexte nefericite şi de marote, a acţionat prin ecorşeuri destinate, prelevării unor teme şi citate, mai mult sau mai puţin romantice, glamour, istoriciste, socialiste, traco-dacice, science fiction, în funcţie de diletantismul şi lipsa de har a zeloşilor encomiaşti. Antinomia folosită de poet între genii şi neghiobi separă critic şi tot ce s-a scris, pictat, sculptat, desenat, povestit şi vorbit, la umbra lui Eminescu. Dacă istoriografia, biografismul şi comparatismul ating la Călinescu universalismul fără de frontiere, alţi biografi, clinicieni, comparatişti de ocazie ori obstinaţi freudieni din micul nostru Paris ori dulcea Moldovă vor lansa, pornind de la scuza încleştatei cercetări de manuscrise, arhive ori fişe de observaţii, mai multe direcţii de afinitate a conştientului colectiv cu opera lui Eminescu, ce vor rămâne lecturi paralele, fără să întâlnească opera decât în teoria relativităţii judecăţilor de existenţă şi de valoare. Ce diferenţă de la cer la pământ, ca de la Luceafăr la Cătălina, între studiile şi cărţile publicate de Ibrăileanu, Botez, Vianu, Perpessicius, Caracostea, Călinescu, Eliade şi textele altora comentate de bibliografiile analitice. Distanţa ce există, bunăoară, între Viaţa lui Mihai Eminescu, publicată în 1932, Opera lui Mihai Eminescu, în 1934-1936, şi puzderia scrierilor derizorii, derivative sau mediocru-fudule reface, în planul receptării lui Eminescu, traseele cosmice străbătute de lumina Luceafărului. Aceeaşi distanţă şi diferenţă între lumină şi întuneric, între cercul strâmt şi orbitele astrale, însoţeşte, deceniu de deceniu şi secol de secol, înţelegerea, derivată din lecturile eminesciene.

Octav Băncilă, Eminescu şi Creangă

Ion Petrovici, care a scris raportul academic pentru susţinerea lui Călinescu la Premiul Hamangiu, care urma să-i fie decernat pentru Viaţa lui Eminescu şi pentru primele trei volume din Opera lui Eminescu, surprinde în al său Laudatio faptul că autorul acestor opuri “iese sensibil din comun”, dar adaugă şi rezerve referindu-se la existenţa unor “alunecări de diletant”. Călinescu şi-a surprins contemporanii deschizând o mulţime de direcţii majore ale unei înţelegeri de altitudine, profundă, filosofică, estetică, ludică, metafizică a lui Eminescu. El l-a smuls pe Eminescu din parohiile interpretării lui religioase, dar şi din păgânismul inept al rapoartelor clinice, sentimentale, al investigaţiilor de reportaj social mizerabilist. Pe care le vor relua comentariile de text şi discursurile din şedinţe, în comunism. Despre cât de sărac a fost Eminescu în regimul burghezo-moşieresc…

Au urmat multe alte cărţi, volume dedicate operei şi vieţii lui Eminescu. Generaţia mea a avut-o în studenţie ca profesor de literatură universală pe doamna Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Maica Benedicta, de după anii ‘90. Conferinţele ei şi cursurile avându-l pe Eminescu ca miez, despicat în lecturi spirituale, senzuale, semiotice, prin contaminare vagă cu moda şi psihologia alchimică a lui Jung, erau seducătoare şi ne aruncau într-o empatie eminesciană, ce trecea de la Schopenhauer şi Nietzsche spre Platon şi Kierkegaard, în cazul meu. A urmat o nouă şi magistrală relevare a lui Eminescu, prin Constantin Noica. După care extazului i-a urmat un asediu de propuneri de excomunicări, de exilări ale operei lui Eminescu într-un trecut perimat. Toată această exortare lansată după 1990, care a îndemnat şi mai îndeamnă la Despărţirea de Eminescu, are multe motivaţii şi explicaţii, între care ignoranţa şi neputinţele postmoderniste joacă un rol ce merită analiza. Dar şi excesele adulaţiei eminesciene şi populismul inept al multor discursuri de ocazie, adăugate unor comentarii de text înlocuind hrana organică din Eminescu, prin pilule cu care se hrănesc astronauţii pe lună.

Andrei Brănişteanu, Casa lui Mihai Eminescu de la Ipoteşti

Minimalismul şi performanţele multimedia pot oferi, prin propunerile unor artişti contemporani de ilustrare a lui Eminescu, dovezile unor schimbări semnificative ce s-au produs în ecourile lui Eminescu, în artele vizuale, de pe vremea lui Paciurea, Oscar Han, Jalea, Ligia Macovei, Ion Vlad, Sabin Bălaşa, Neculai Păduraru până la Mircia Dumitrescu şi Dan Perjovschi. Pentru Luchian, poezia lui Eminescu era o Biblie. Portretul lui Eminescu l-a desenat pornind de la poezia Singurătate. Grigorescu e în schimb mai aproape de Alecsandri şi Pastelurile bardului de la Mirceşti. Pentru Paciurea, echivalentul în sculptură al creaţiilor eminesciene sunt himerele sale. Pe Ligia Macovei, simboliştii şi prerafaeliţii o apropie vizual de imaginarul lui Eminescu.

În 1971, Andrei Pleşu prezenta o comunicare în Aula Academiei despre Andreescu şi estetica melancoliei, la împlinirea a 90 de ani de la moartea pictorului. Andreescu era apropiat de Eminescu, din perspectiva relaţiei melancolicilor cu natura şi a sintezelor între aproape şi departe, a „refuzului elegiei lacrimogene şi a pitorescului frivol”. Pleşu considera că asemenea hibridări îi apropie pe cei doi artişti de împlinirea unor aliaje recomandate de Kierkegaard, antipatia simpatică şi simpatia antipatică.

Ligia Macovei

Asemenea treceri în revistă ale ecourilor lui Eminescu în artele vizuale din România, pictură, desene, gravuri, acuarele, sculptură, artă monumentală pot fi privite şi ca exerciţii necesare de exorcism, de domolire a ideilor noastre fixe ori versatile, despre ceea ce înseamnă pentru noi Eminescu. Când înseamnă cu mult mai mult decât un pansament pentru rănile noastre în exil sau un elixir ori confirmarea pesimistă că suntem înconjuraţi de epigoni şi trădători de ţară. Fireşte, e plăcut, reconfirmant şi reconfigurant să descoperi în poemele eminesciene dovezile unor viziuni şi înţelegeri a lumii, puse în evidenţă de fizica cuantică, de fractali, viteza luminii, teoria relativităţii, scepticismul sau trădarea intelectualilor/a clericilor din scrierile lui Julien Benda…

Ce nu se mai ştie decât de puţină lume, în zilele noastre, este faptul că fără ca Eminescu să poarte vreo vină, după Marea Unire, scrieri despre Eminescu şi cărţi poştale cu gravuri, însoţite de poezii, au circulat, ca fluturaşii la alegeri, în toate periodicele din oraşele României, de la Cernăuţi la Oradea, de la Braşov la Botoşani, de la Sibiu la Bucureşti. Eminescu a devenit o modă. Eminescu a devenit viral, cum spunem astăzi. În toate oraşele şi chiar în comune s-au înfiinţat societăţi dedicate poetului, iar ideea lui Iorga că Eminescu este „expresia integrală a sufletului românesc” a devenit un blazon personal şi naţional. Mai mult, la balurile şi petrecerile festive s-a instaurat obiceiul ca aceste cărţi poştale cu desene inspirate de poezii şi reprezentări plastice ale poemelor de dragoste, dar şi a celor filosofice, scrise de Eminescu, să fie folosite în alegerea unei Miss, în premierea sau votarea unei excelenţe locale. Au circulat aşa poeziile, mai ales cele de dragoste, privilegiate în preferinţe, precum romanţele. Au circulat imagini frumoase, dar şi multe kitsch-uri. Pus în circulaţie, prin cartoline de tombolă sau cărţi poştale de trimis celor dragi, Eminescu a fost transformat într-o scrisoare continuă pe care ne-o scriem şi într-o operă pe care o citim pe sărite, cel puţin de două ori pe an.

Ştefan Luchian, Eminescu (Zadarnic după umbra ta dulce)

Călinescu scria în Opera lui Eminescu despre faptul că Eminescu şi-a aşezat conştiinţa în afara centrului terestru, în dependenţă de momentul cosmic primar. O asemenea observaţie remarcabilă, adevărată, nu ne împiedică să citim, în proza, poezia şi publicistica lui Eminescu, mesaje adresate chiar miezului suferinţelor şi problematicii morale contemporane sau să găsim, unii dintre noi, confirmarea unei declaraţii a unui consilier al Papei despre limba latină, care s-ar trage din limba dacilor. Excentricitatea şi marea lecţie a relativităţii din opera lui Eminescu, instrumentată în marile Panorame ale deşertăciunii, creează pentru fiecare din noi puncte de sprijin, din cele ce ne fac să credm că noi chiar ţinem pe umeri şi îl săltăm în spinare pe acel Eminescu al nostru, care ne trimite o scrisoare continuă fiecăruia dintre noi. Mai mult, ne închipuim că noi suntem fiecare solii cei mai îndreptăţiţi să aducă, spre contemporanii lor şi convivii gândirii de azi, noutăţi, judecăţi de valoare şi morale, investigaţii şi evenimente, demne de pagina întâi a fiecărei zile pe care-o trăim. Exagerăm. Greşim. Îl sărăcim şi uzăm pe Eminescu. Îl transformăm în mantaua noastră cea de toate zilele. Cumva, în dorinţa pe care scriitorii de după Gogol o nutresc atunci visează să se tragă din Mantaua lui Gogol.

În 1884, Eminescu ne dăruia o formulă de existenţă prin Glossă, de unde aleg versul: “Privitor ca la teatru/ Tu în lume să te închipui”. Această Scrisoare continuă pe care ne-o trimite Eminescu este aşadar realitate, cât ţine de opera lui, şi închipuire, cât o scriu doar proiecţiile şi himerele noastre.

Oscar Han, Statuia poetului de la Putna

Cercetarea manuscriselor în ediţia facsimilelor, cea mai importantă realizare în eminescologia secolului XXI, ne ajută enorm şi ne salvează vederea, dar nu determină înălţimea şi profunzimea viziunilor noastre critice, anvergura interpretării. Perpessicius, acest rege Lear al manuscriselor şi exegezelor eminesciene care a orbit, scufundat în descifrări şi lectură, şi-a dezvoltat văzul interior care se deşteaptă, în ochiul cel închis în afară. Ce înseamnă deci mai mult decât o metaforă această scrisoare continuă, numită şi a Şasea Scrisoare… Eminescu scris doar cinci Scrisori sau Satire. Simpozionul de anul acesta care se ţine la Cenaclul Mihai Eminescu din New York şi-a ales drept temă o a Şasea Scrisoare, invocată metaforic, dar care există, totuşi, în opera poetului, o epistolă, făcută din citate, puse cap la cap, în care descoperim mai ales temele şi problemele unui prezent supus judecăţilor morale, învinovăţit pentru toate păcatele, atribuite celorlalţi şi, cel mai puţin, nouă înşine.

Eu o să mă refer la scrisoarea continuă care ne-a rămas de la Eminescu.

Ţinem „comunicări” de regulă despre Eminescu, de două ori pe an, la aniversări şi comemorări. Uneori, cel mai adesea, cu aerul grăbit, dar şi mulţumit de sine, al împlinirii unei obligaţii. Al expedierii unei felicitări către prieteni şi rude. Vorbim adeseori despre el în public, repetând spusele altora, fără să-i cităm pe autorii în drept. Scormonim în opera vastă, care ne intimidează, cu cât o înţelegem mai adânc, după propriile noastre obsesii şi idei fixe. Găsim tot ce căutăm şi dorim să găsim sau să demonstrăm. Eminescu este al nostru, al tuturor. Precum proprietatea în comunism care aparţinea întregului popor…

E din nou nevoie de o nouă placă turnantă în receptarea lui Eminescu. Pornind de la ruga din versul „pe mine, mie redă-mă”.