Enciclopedia exilului literar românesc

Prima ediţie a „Enciclopediei…” (2003) a fost un eveniment de proporţii, dar a creat şi o mare surpriză: „cărămida” era rodul trudei îndelungi a unui singur autor, iar la editarea ei lucraseră, preţ de un an, doar două persoane (una se însărcinase cu macheta, redactarea, corectura şi documentarea iconografică, iar cealaltă, cu executarea machetei, prelucrarea imaginilor, realizarea indicelui şi urmărirea tipografică).

Astăzi, la şapte ani distanţă, „troica” – incredibil, dar adevărat! – e aceeaşi, numai că ea a muncit de această dată la o „lespede” cu un dublu volum de informaţie.

A trebuit deci regândită macheta şi lărgit formatul pentru ca aspectul general să nu difere prea mult de cel al primei ediţii, iar cartea să rămână uşor de mânuit şi de citit.

„Enciclopedia…” cuprinde acum peste 430 de articole (81 sunt noi), încă mai multe imagini şi în indice se găsesc mai bine de 6.400 de nume. Sponsorul care a făcut posibilă tipărirea unei cărţi frumoase în 2003 – Luxten – a rămas, la rândul său, fidel proiectului, iar în 2010 i s-a alăturat Asociaţia Română pentru Clubul de la Roma.

Introducerea la această a doua ediţie explică minuţios revizuirile şi adăugirile care au intervenit, neuitând să răspundă la obiecţiile aberante ridicate de dragul aflării-în-treabă şi autobăgării-în-seamă la prima ediţie (introducerea primă poate fi, de asemenea, citită în volum de către toţi cei care n-au avut ştiinţă de criterii, delimitări, definiţii clar expuse ale lucrării).

Corpusul propriu-zis, bibliografia şi indicele „Enciclopediei…” constituie pentru moment cel mai cuprinzător instrument de lucru în ceea ce priveşte experienţa şi creaţia emigraţiei româneşti. Interpretarea largă a „literarului” şi preocuparea pentru actualizarea referinţelor până la finele lui octombrie 2009 ţin „Enciclopedia…” în pas cu înţelegerea sociologică modernă a „scrisului” şi servesc interesul tuturor specialiştilor în istorie recentă şi contemporană, al profesorilor, cercetătorilor, jurnaliştilor.

Ce spune Adina Kenereş despre această lucrare monumentală

Este a doua ediţie, revizuită şi mult adăugită, a cărţii din 2003. Cum am lucrat aproape un an la „bucătăria” acestui „ceaslov” de peste 800 de pagini de format mare, am şi o cămară plină de stări, lacrimi, surâsuri perplexe şi amare meditaţii pe care mi le-a provocat sau inspirat trebăluiala. Câteva – mă gîndesc – merită să devină publice.

Prefaţa la ediţia a doua, cea de faţă, a fost, de pildă, o mare surpriză. Mă aşteptasem la o actualizare a introducerii iniţiale, în care autorul descrisese, sobru şi exact, criterii şi repere. Când colo, sosea o punere la punct „punct cu punct” a năzdrăvăniilor de judecăţi emise de unii şi alţii la prima ediţie. Iar de această dată, sobrietăţii sale aproape naturale Florin Manolescu îi adăuga calităţi cu totul neaşteptate de debater (sau débatteur, dacă preferaţi), dând limpede de înţeles că acela care tace îndelung nu e deloc mut, dimpotrivă. Sper ca fragmentul citat mai jos să vă convingă şi pe dumneavoastră. În orice caz, acest soi neobişnuit de prefaţă m-a obligat s-o pun la loc în volum pe cea a primei ediţii, pe care tocmai o scosesem: abia în felul acesta au „acces la dosar” toate părţile implicate şi se poate admira în oglinda istoriei toată intelighenţia naţională îndelung cârtitoare şi puţin lucrătoare.

După 7 ani, un răspuns polemic al lui Florin Manolescu (fragmente)

„[…] Cele mai multe observaţii critice care s-au făcut pe marginea «Enciclopediei exilului literar românesc» au pornit de la ideea unor proiecte cu o singură dimensiune. Contrar opiniei criticilor mobilizaţi de exigenţa enciclopedismului absolut (maximaliştii), după apărătorii «purismului» lexicografic (minimaliştii), această enciclopedie ar fi trebuit să fie, dimpotrivă, mult mai selectivă. În ea ar fi trebuit să intre, de exemplu, doar reprezentanţii literari ai exilului democratic anticomunist, motivaţi şi activi politic, nu şi cei din emigraţia aşa-zis economică. Din păcate, chiar dacă am accepta preeminenţa absolută a unui criteriu extrinsec literaturii, ceea ce pare a fi coerent şi convingător din punct de vedere teoretic devine adesea impracticabil în raport cu realitatea complexă şi contradictorie a oricărui exil. Pentru că, în afara câtorva excepţii, graniţa dintre «exilul politic» şi «emigraţia economică» se dovedeşte a fi, de cele mai multe ori, fluidă. De altfel, situaţiile în care deciziile noastre sînt determinate de un singur motiv rămîn extrem de rare. Ca să nu mai vorbim de împrejurările în care un anumit scriitor a plecat din România din motive politice, pentru a se transforma apoi într-un «simplu» emigrant. Sau invers.

Oricum ar fi, în funcţie de dimensiunea «în plus» care a deranjat, «puriştii» au catalogat enciclopedia din 2003 drept monarhistă (prea mulţi reprezentanţi ai Casei regale române!), criptocomunistă (prea mulţi foşti comunişti, care prin simpla lor prezenţă, s-a spus, i-ar jigni pe adevăraţii exilaţi!) sau criptolegionară (prea mulţi legionari!). Ba chiar, în legătură cu scriitorii-legionari, şi din cauză că i-a înregistrat, puţin a lipsit ca într-unul din articolele despre enciclopedie autorul acesteia să nu fie trecut în rândul celor mai periculoşi antisemiţi – cei disimulaţi! Ce noroc că trăim în timp de pace! În 1941, când vântul bătea din altă direcţie şi când G. Călinescu a publicat o istorie a literaturii în care s-a ocupat şi de scriitorii români de origine evreiască, nemulţumiţii au reclamat darea la topit a volumului şi trimiterea autorului pe front.

Desigur, a discuta în detaliu toate aceste reproşuri fundamentaliste (în care, nu de puţine ori, resentimentul se străduieşte din răsputeri să fie luat drept argument teoretic şi lipsa de coerenţă, drept logică) ar însemna că le-am luat în serios. Şi totuşi, oprindu-mă la un singur exemplu, celor care s-au arătat a fi contrariaţi de prezenţa regelui Mihai I în această enciclopedie le amintesc nu numai deviza exilaţilor francezi de la 1789, «Où est le roi, là est la patrie», dar şi bogata literatură memorialistică publicată de Maiestatea Sa după 1989.

Nici conceptul de literatură care a stat la baza selecţiei operate în enciclopedie (din nou, un concept nerestrictiv, care să corespundă modului în care este înţeleasă astăzi literatura) nu a fost acceptat de toată lumea. Chiar dacă discuţia nu s-a purtat în aceşti termeni, pentru unii recenzenţi, memorialistica, gazetăria culturală, eseurile sau interviurile jurnaliştilor (în general, ceea ce se numeşte «borderline literature») nu sunt literatură şi, în consecinţă, autorii textelor din această categorie n-ar avea ce căuta în cuprinsul enciclopediei. După cum se vede, perspectiva istorico-literară la care sîntem trimişi ţine de secolul al XIX-lea. În ce mă priveşte, dacă aş fi avut la dispoziţie toate datele necesare, numărul gazetarilor sau al memorialiştilor care, chiar dacă nu au întotdeauna anvergura unor scriitori cu o individualitate marcată, rămân indispensabili pentru înţelegerea atmosferei sau a spiritului în care s-a dezvoltat literatura exilului românesc ar fi fost mai mare, nu mai mic!”