Europa, în pragul unui atac de nervi

Uniunea începe să semene din ce în ce mai mult cu o căruţă încărcată, la care, cu voia dumneavoastră, boii trag în toate direcţiile. Unii hăis şi alţii cea, iar căruţa pocneşte pe la toate încheieturile. Degeaba s-a creat aşa-numitul Fond de Stabilitate, pentru că rezultatele sale nu se văd nicăieri. Sau, mai bine zis, doar în găurile negre de la bugete, care se întind de la ţările deficitare către cele care reuşiseră, de bine, de rău, să nu fie prea tare afectate de criză.

La Bruxelles, preşedintele Barroso se află în pragul unui atac de nervi. El nu reuşeşte, sub nicio formă, să armonizeze poziţia Comisiei şi a diverselor state membre. O babilonie cu ştaif, în care miza este ca toată lumea să cadă de acord să se impună o taxă pe tranzacţiile financiare. Adică, să mai sufere şi băncile puţin, pentru că, atunci când majoritatea lor au strigat „foc”, guvernele au sărit în sprijinul lor, cu miliarde peste miliarde de euro. Uşor de spus, greu de făcut. Presiunile sunt mari, iar deciziile trebuie luate de politicienii naţionali, printr-o poziţie comună. Politicieni care sunt şi ei oameni şi, carevasăzică, supuşi tentaţiei de a ceda intereselor finanicare, mai ales când lobby-ul este aşa puternic.

Astăzi, băncile nu se prea obosesc să mai crediteze sistemul privat – motorul creşterii economice într-o economie capitalistă -, pentru că sunt prea ocupate să se înfrupte copios şi fără de risc din dobânzile grase obţinute din finanţarea datoriilor publice. Adică, banii daţi de guverne acum doi ani pentru a salva băncile sunt folosiţi acum pentru a acoperi găurile bugetare rezultate tocmai prin aceste acţiuni de salvare. Iar cetăţeanul plătitor de taxe plăteşte taxe ca să vadă cum i se plimbă banii de la bănci la trezorerie şi vice versa. Taxa pe tranzacţii finanicare ar putea să mai recupereze ceva pierderi, dar şi să mai domolească speculaţiile de pe pieţe, care pariază pe euro şi pe obligaţiunile din zona euro ca la cazino, ceea ce conduce la o destabilizare a cursului de schimb şi a indicilor bursieri. Lucru care afectează în primul rând companiile oneste (există şi aşa ceva!), care în ciuda eforturilor extraordinare, impuse de aceste vremuri nefaste, îşi văd acţiunile târâte printr-o mocirlă tot mai adâncă, de la o zi la alta.

Printre opozanţii acestei măsuri se află şi Marea Britanie, care se laudă cu cel mai mare centru financiar din Europa. Londra ar putea fi părăsită de liota de firme de brokeraj pentru locuri mai prietenoase cu hedging-ul finanicar. Ceea ce înseamnă o pierdere destul de mare pentru guvernul britanic, cel puţin pe termen scurt. Pe termen lung, ar putea folosi spaţiile rămase goale în The City pentru a construi câteva fabrici şi astfel să dea nişte slujbe cinstite cetăţenilor săi.

De altfel, reuniunea recentă la care s-a discutat situaţia dezastruoasă a Uniunii s-a „bucurat” şi de prezenţa lui Timothy Geithner, şeful finanţelor americane, lucru care a deranjat, pe bună dreptate, Comisia Europeană. Ce căuta el acolo nu e clar; însă nu cred că mă aventurez dacă îl bănuiesc că a avut mai degrabă un rol de purtător de cuvânt al Wall Street-ului decât unul de ministru de Finanţe.

În consecinţă, Uniunea este de-a dreptul scindată, însă Bruxelles-ul este hotărât să meargă mai departe cu propunerea de taxare a tranzacţiilor financiare. Ba chiar, preşedintele Consiliului, Herman Van Rompuy, va pune pe masa şefilor de stat şi de guvern, la summitul de toamnă de la jumătatea lui octombrie, propunerea sa de uniune fiscală, lucru care ne-ar apropia şi mai mult de o posibilă federalizare.

Între timp, grecii, scoşi ţapi ispăşitori ai crizei europene, refuză categoric să primească bani pe care ţările UE se chinuie să îi strângă pentru „solidaritate”. Ei ştiu foarte bine că nota de plată este una exorbitantă: nu numai că vor privatiza toate bogăţiile naturale şi companiile de utilităţi, dar deja şi-au văzut salariile diminuate cu peste 40%, iar noile biruri impuse de Papandreou vin pe factura de electricitate. Cine îndrăzneşte să nu le plătească rămâne în beznă, fără preaviz.

Din păcate, cam asta îi aşteaptă pe toţi cetăţenii ţărilor împumutate, mai devreme sau mai târziu.

Corespondenţă de la Bruxelles