„Extravaganța de care România are nevoie este să construim lucruri extraordinare cu ce avem în jur” – Matei Câlția, președintele Fundației Ștefan Câlția

„Transilvania | Extravaganza” este cea mai amplă expoziție dedicată până acum operei lui Ștefan Câlția, reunind peste 130 de lucrări într-un spațiu neconvențional – fosta școală pedagogică a Mănăstirii Ursulinelor din Sibiu. Dincolo de dimensiunea sa artistică, proiectul vorbește despre patrimoniu, memorie, comunitate și despre puterea culturii de a transforma locuri și oameni.

Matei Câlția, președintele Fundației Ștefan Câlția, explică provocările din spatele acestei inițiative, semnificația titlului „Extravaganza” și felul în care expoziția își propune să deschidă un dialog autentic între public, opera lui Ștefan Câlția și patrimoniul construit.

Cotidianul: Ce face ca „Transilvania | Extravaganza” să fie diferită de alte expoziții dedicate lui Ștefan Câlția organizate până acum? 

Matei Câlția: Aproape totul, dimensiunea ei peste 130 de lucrări, provocările legate de spațiul derelict și siguranța operelor, cei peste 265 de oameni care au ajutat la acest proiect, resursele financiare impresionante, mobilizare din societate în contextul unui an în care fondurile publice aproape că nu au existat, dar probabil cel mai important entuziasmul oamenilor, bucuria de a lucra la acest proiect și libertatea fiecăruia de a imagina și crea pe măsura rolului lui în relație cu ceilalți.

Cum ați construit selecția celor lucrărilor și ce criterii au stat la baza alegerii acestora? 

Eu nu pot vorbi în numele curatorului, asistentului curator, directoarei artistice sau șefei colecției fundației, căci ele sunt cele care au ales. Rolul meu a fost să construiesc cadrul și echipa. Să aleg un curator excepțional – Liviana Dan, secondat de un artist radical și surprinzător – Alex Mirutziu, cu suportul și înțelegerea pe care Alexandra Mihali, aici directoare artistică l-a dezvoltat în anii de lucru cu opera artistului și cu fabuloasa resursă pe care Fundația – prin Ana Liță ca șefă a colecției- o are. 

Expoziția reunește lucrări din perioade diferite ale carierei artistului. Ce poveste spune acest parcurs despre evoluția lui Ștefan Câlția? 

Cred că prin toate lucrările există un fir unic, un om fie tânăr, fie bătrîn care își păstrează cu grijă lucrurile care l-au format și crezul lui și pe care îl confruntă constant cu lumea în care trăiește pentru a înțelege el însuși felul în care vrea să fie. Nu îi e rușine să rămână în contemplarea unui nor și nu îi e teamă să privească în jur la monștri pe care adesea îi creăm. 

Titlul „Extravaganza” surprinde prin asocierea cu universul discret și poetic al lui Ștefan Câlția. Cum a apărut această alegere și ce semnificație are pentru dumneavoastră? 

Titlul a fost ales de Liviana Dan, un istoric de artă riguros, care însă a înțeles că extravaganța lui Ștefan Câlția nu este una formală, ci una profundă. Extravaganța lui eu o văd de fapt ca o repunere în context ale unor lucruri despre care fie credem că știm totul, dar le-am îmbrăcat în stereotipuri, fie le ocolim pentru că ne e teamă de ele. Dar pentru mine semnificația acestui titlu a devenit însăși forma în care expoziția există. De ani de zile în fiecare muzeu în care am expus mi-au lipsit ca organizator și ca vizitator câteva lucruri simple care însă au o mecanică profundă, deloc comercială, în mintea vizitatorului: o cafenea, e locul în care după o vizită lungă prin muzeu, te așezi să decantezi anumite lucruri cu tine însuți, cu familia, cu prietenii.

Magazinul e locul acela în care pot sa iei o bucațică din ceea ce ai văzut, o madlenă care să te facă să retrăiești senzațiile și gândurile care te-au traversat în acea oră cât ai vizitat. Un catalog cu lucrările din expoziție pe care să îl poți răsfoi în liniștea casei. Toate astea, de 25 de ani de când fac expoziții, au fost utopii și acum am reușit să le facem chiar într-o clădire în ruină. Cred că extravaganța de care România are nevoie este să demonstreze că putem construi lucruri extraordinare cu ceea ce avem în jurul nostru. 

Există o lucrare din expoziție pe care o considerați esențială pentru înțelegerea universului artistic al lui Ștefan Câlția? De ce? 

Nu cred că e esențial să înțelegem universul artistic al lui Câlția, cel puțin nu dacă nu suntem cercetători sau curatori, dar ceea ce e important e să înțelegem ceva esențial din universul nostru interior, sufletesc iar pentru asta fiecare lucrare are ceva care sa deschidă un dialog cu cineva. Poate tocmai din acest motiv avem 130 de lucrari expuse. 

Ștefan Câlția este adesea asociat cu ideea de memorie, de loc și de rădăcini. Care credeți că este tema cea mai puternică pe care o transmite opera sa publicului de astăzi? 

Cred că e important să îți chestionezi locul de unde vii, ideile care te-au format și să le pui mereu în context, să le confrunți cu lumea în care trăiești. Rădăcinile noastre sunt multe și ramificate peste fel și fel de locuri, imaginile lui Câlția vorbesc despre lumea lui, despre peisajul transilvan, dar nu o face cu ardoare și prozelitism, nu vrea să ne demonstreze rădăcinile lui, o face cu bucurie și curiozitate și cu respect. E mai degrabă interesat ca fiecare dintre noi să își facă acest exercițiu. 

Cum credeți că s-a schimbat receptarea operei lui Ștefan Câlția în ultimii ani, mai ales în rândul generațiilor tinere? 

E greu de spus mai ales că eu mă apropii de 50 de ani și nu mai văd lucrurile așa cum le vedeam mai demult. Dar constat că mulți tineri au început să fie apropiați de figurativ și de arta lui Câlția nu formal, ci profund, motivațional, găsind în ea resurse pentru propriile lor proiecte și persoane. În generația mea eram mult mai disperați după moduri de expresie radicale, de multe ori alergând după o formă cât mai neconvențională, dar ratând fondul problemei. 

Expoziția este găzduită într-un spațiu încărcat de istorie, fosta școală pedagogică a Mănăstirii Ursulinelor. Ce a însemnat pentru dumneavoastră dialogul dintre lucrările expuse și acest loc? 

Nu am privit clădirea din perspectiva ei istorică, mai degrabă am încercat să o lăsăm așa cum e ea azi, după traumele istoriei. Să lăsăm publicul să îi descopere rănile fără să explicăm sau să contextualizăm, să lăsăm să fie îngrozit și trist de nepăsare și prostie așa cum am fost și noi prima dată când am vizitat-o. Pentru că emoția asta e importantă, ea motivează să faci ceva, să schimbi ceva, să eviți greșeli și nepăsare și să nu tolerezi răutate. Colegiul naționalizat în 1948 și ordinul desființat în același an, abandonat apoi în anii 2000 din lipsă de viziune și resurse, zidurile acestea ascund multe drame și multe povesti extraordinare despre rolul femeii în societatea Transilvăneană. Ne dorim ca în jurul acestei idei să construim următorul proiect aici, peste un an. 

Ați asociat acest proiect cu intervenția Ambulanței pentru Monumente asupra unei părți a ansamblului aflate în degradare. Cum s-a născut această colaborare? 

Cred că s-a născut acum mai bine de 11-12 ani când am pornit la Șona un proiect numit “Școala de privit acasă” al cărui scop era să folosim arta într-un mod subtil și subversiv pentru a produce schimbare. Expoziții de artă dublate de discuții despre comunitate și exemple de succes, călătorii în satele din jur și concurs de prăjituri. Iar aici ne-am întâlnit cu Eugen Vaida care construise Asociația Monumentum și împreună cu care am tot încercat diverse modele de revitalizare rurală la Șona.

Cel care a reușit a fost seria de intervenții pe fațade care apoi a născut alte proiecte independente, dintre care cele mai cunoscute sunt Albastru si Ruina-Teatru. Acum Ambulanța sărbătorește 10 ani și 100 de intervenții și cum mulți dintre voluntari au fost la Șona și sunt atașați de opera lui Ștefan Câlția au găsit firesc să ne ajute să îngrijim acest loc și să atragem atenția că uneori chiar în mijlocul unor comunități bogate și educate pot exista monumente în pericol, iar spațiile de artă contemporană pot lipsi privând orașul de aceste experiențe formatoare. 

În ce măsură considerați că protejarea patrimoniului construit este o continuare firească a valorilor pe care le regăsim în opera lui Ștefan Câlția? 

O gravură din anii ‘70 înfățișa un măgar cu sceptru care călca peste un sat și o mică pictură cu o pasăre care zburând ducea un sat. În acea perioadă se începea un program odios numit sistematizarea satelor, care continua efortul de desproprietărire al comunităților rurale început cu colectivizarea. Lucrările lui Ștefan Câlția au simbolizat astfel această distrugere și nevoie de salvare la fel cum și azi ele simbolizează grija pe care ne dorim să o avem față de patrimoniu și natură. Lucrările lui funcționează ca un potențator al acestor impulsuri, dând curaj celor care gândesc asemeni.

Fundația Ștefan Câlția a devenit un actor important în zona culturală și educațională. Care sunt proiectele de care sunteți cel mai atașat și pe care doriți să le dezvoltați în continuare? 

E mult spus important, dar ne place să punem degetul pe rană și să arătăm ce se poate schimba. Probabil că cele mai dragi proiecte din ultima vreme sunt atelierele cu copii si adolescenți hipoacuzici coordonate de Dimitrie Gora artist și membru în comunitatea hipoacuzicilor, care au pus în contact comunitatea cu mulți artiști tineri. În general cred că accesul la artă este în cazul adolescenților uitat, trecut cu vederea. Iar al doilea, aici, la Sibiu o serie de ateliere educaționale coordonate de psihoterapeutul Kristina Rațiu Demuth în care am adus beneficiari din medii vulnerabile, bătrâni, copii cu dizabilități de la centru de plasament din Turnu Roșu pentru care ne-am dorit nu doar o simplă vizită prin expoziție, ci o abordare profundă pe parcursul a patru ateliere în care să câștige familiaritate și respect, valori care adesea le lipsesc.

Dacă ar trebui să invitați publicul la această expoziție printr-un singur argument, care ar fi acela? 

Nu e diferită de nicio altă expoziție în sine, ea este un timp pentru tine cu tine, care va valora mult mai mult pentru că va rămâne în tine și îl vei putea revedea. Singura diferență este că poate aici tot contextul este mai blând și la un pahar de cafea în curte vei putea să îți așezi mai bine gândurile și emoțiile în tine.

Într-o perioadă în care cultura pare să lupte constant pentru atenția publicului și pentru resurse, ce vă face să credeți că un proiect amplu dedicat picturii poate mobiliza oameni și poate produce schimbări concrete, inclusiv în salvarea patrimoniului?

Cultura e doar forma pe care noi ca societate o dăm temerilor, bucuriilor și grijilor noastre, e felul în care trăim colectiv aceste emoții, iar emoțiile sunt hrana acțiunilor noastre.

Sursa fotografiilor: YAP studio