Falsele primăveri arabe

Zeci de milioane de egipteni vor alege un preşedinte într-un scrutin crucial pentru securitarea din Orientul Mijlociu, unde revoluţiile arabe care au creat centre salafiste şi jihadiste, atât timp cât idealul statelor consumatoare de petrol pare a fi un puț situat în mijlocul deșertului, deținut personal de un emir

La 15 luni de la prăbuşirea regimului lui Hosni Mubarak şi la aproape un an după ce fostul aliat al SUA şi garant al tratatului depace semnat in 1979 cu Israelul era filmat întins pe o targă, în spatele gratiilor în timpul procesului, 50 de milioane de egipteni vor alege un preşedinte pentru, prima dată după generatii întregi.

Dintre cei 13 candidaţi doi se vor lupta , cel mai probabil, în cel de al doilea tur, care va avea loc pe 16-17 iunie. Rezultatele se vor afla pe 21 iunie. O victorie a islamiştilor va însemna un accent mai mare pus pe religie şi chiar o basculare a Egiptului în zona radicală, pentru că parlamentul este dominat puternic de Fraţii Musulmani.

În acest moment, Egiptul este condus de Consiliul Suprem al Forţelor Armate, format din generali octogenari, foşti camarazi ai lui Hosni Mubarak, care domină un guvern marionetă al parlamentului islamist. Interesul puternicei armate egiptene este victoria unui canditat laic, fie Ahmed Shafiq, fie Amr Moussa. Primul a fost premier în timpul regimului Mubarak, iar cel din urmă ministru de Externe. Pentru a se feri de surprize periculoase, puternicul Consiliu militar a anulat candidatura salafistului radical Abu Ismail, pentru că mama acestuia a deţinut cetăţenia americană, ceea ce contravine legii egiptene. Abu Ismail a denunţat o “conspiraţie SUA-Israel”.

Contracandidatul islamist este Mohammed Morsi, reprezentantul Fraţilor Musulmani, o candidatură îndulcită însă de o experienţă universitară californiană. El este urmat de moderatul Moneim Abolfotoh.

Învingătorul va avea de înfruntat provocări imense, scrie Associated Press. Economia se prăbuşeşte din cauza crizei din turism, criminalitatea este în creştere ca urmare a vidului de autoritate, iar grevele s-au înmulţit. Cei sub doi dolari pe zi cu care majoritatrea egiptenilor trebuiau să supravieţuiască au fost una din cauzele revoluţiei din 2011, iar acum situaţia este cel puţin la fel de gravă.

Iluzia primăverii arabe
Sintagma “primăvară arabă” are puternice conotaţii europene şi laice, ducând cu gândul la “primăvara naţiunilor” din 1848 sau la primavara de la Praga din 1968. Mass-media occidentale au asociat acestei “primăveri arabe” accentul pus pe folosirea site-urilor de socializare, creând aparenţa unei false similitudini între Occident şi Orientul Mijlociu.

Această percepţie eronată a fost întărită de zeci de intelectuali arabi care, vorbind o engleză excelentă, doreau să sugereze că reprezinta sute de milioane de cetăţeni şi să transmită astfel că locul fostelor dictaturi nu va fi luat de islamismul radical, ci de democraţii asemănătoare celor occidentale. Alegerile parlamentare din Egipt, unde Fraţii Musulmani şi-au asigurat o majoritate de două treimi, alegerile din Tunisia şi din Maroc, precum şi evenimentele din Siria şi Libia demonstrează contrariul.

“Printr-o suprpriză divină, două războaie au pulverizat doi mastodonți petrolieri, scrie in urma cu o luna revista Marianne. Gaddafi și Saddam Hussein ne-au constrâns timp de patruzeci de ani. Au sfârșit unul cu frânghia de gât, iar celălalt într-o gură de canal. Succesorii lor? Niciun successor. Nimic. Un nimic salafist și unul jihadist, însă deposedat și divizat. Dacă vor continua să se omoare între ei, consumatorii le vor dori binele. Putem oare să gândim că aviația franceză, britanicp, americană, daneză, belgiană, olandeză, qatariotă l-au bombardat pe Gaddafi cu un ochi la puțurile de petrol? Ce calomnie! Noi am întreprins o operațiune umanitară. Idealul statelor consumatoare de petrol este un puț situat în mijlocul deșertului, deținut personal de un emir. Atâți emiri câți dorim, nu și un popor, nu și o putere veritabilă.”

Tunisia
La mai bine de un după prăbuşirea regimului autoritar laic, unele moschei radicale din Tunisia cheamă tinerii tunisieni să se alăture jihadului împotriva regimului preşedintelui sirian Bashar al-Assad. Potrivit oficialilor tunisieni, 400 din cele circa 5.000 de moschei din Tunisia se află în mâinile islamiştilor radicali.

La începutul acestei săptămâni, mii de islamişti radicali, unii făcând parte din armata Afganistanului, s-au reunit la Kairouan, în Tunisia, al patrulea oraş sfânt al musulmanilor. Sub ochii uimiţi ai turiştilor, cei care aduceau fostului regim tunisian o bună parte din PIB, islamiştii salafişti fluturând steaguri negre strigau “Suntem fiii lui Osama bin Laden” şi “Evreilor, evreilor, armata lui Mohammed s-a întors”.

Tunisia a fost ţara in care a început aşa-zisa primăvara arabă din 2011. Aici, regimul autoritar şi vechi de 30 de ani al lui Zine El Abidine Ben Ali, binecuvântat decenii de-a rândul cu susţinerea Franţei, a fost înlocuit, în urma unor alegeri libere, de guvernul partidului de orientare islamistă Ennhada. Mai moderaţi, guvernanţii s-au abţinut până acum să rescrie constituţia pe baza legii islamice-sharia. Tunisienii laici se tem însă că salafiştii ultraconservatori vor ajuge uşor la putere în perioada următoare.

Libia

În Libia, unde “intervenţia umanitară” a NATO a dus la răsturnarea regimului de 40 de ani al colonelului Muamar Gaddafi si la lichidarea acestuia, Consiliul Naţional de Tranziţie, organismul recunoscut pe plan internaţional şi condus de un fost ministru al Justiţiei din garda vechiului regim, a ajuns să interzică înscrierea la alegerile din iunie a partidelor create pe bază religioasă, etnică sau tribală.

Această decizie ilustrează bine situaţia din Libia post-Gaddafi: o conducere care nu grupează decât o mică parte din zecile de formaţiuni politice şi mai cu seama din zecile de triburi rivale înarmate până în dinţi în perioada războiului civil. La şase luni de la moartea lui Gaddafi, Libia este condusă prin forţa armelor, iar guvernul sprijinit de Occident a ajuns în situaţia de a cumpăra pacea oferind peste 1.000 de euro fiecărui luptător din miliţiile tribale pentru a depune armele. Această stare de fapt a dus la exportul haosului libian şi în tarile din Sahel şi astfel în Mali tuaregii islamişti din nord au proclamat independenţa unui stat, nerecunoscut încă, Azawad.

Libia mai trebuie să facă faţă unui test: procesul fiului lui Gaddafi, Saif al-Islam, şi al fostului şef al serviciilor secrete. Guvernul a respins cererea Tribunalului Penal Internaţional de a-I judeca la Haga, de teama unui proces inechitabil. În joc este nu numai imaginea Libiei, ci şi cea a Frantei, o dată ce Sa-if al-Islam a declarat că Gaddafi a finanţat campania prezidenţială a lui Nicolas Sarkozy, în 2007. O scrisoare, considerată falsă de actualul regim, arată că Gaddafi ar fi oferit 50 de milioane de euro. Franţa a fost prima ţară care a lovit Libia în timpul campaniei aeriene a NATO.

Siria
În Siria, protestele paşnice începute în ianuarie 2011 s-au transformat într-un adevărat război civil, soldat cu aproape 10.000 de victime şi care a căpatat valenţe sectare, sunniţii majoritari revoltându-se împotriva şiiţilor minoritari, dar aflaţi la putere prin secta allawiţilor şi prin regimul laic al-Assad.

În premieră însă, scenariul libian nu s-a repetat şi la Damasc, puterile occidetale şi NATO întâlnind opoziţia Rusiei şi Chinei (partenere în Organizaţia de Cooperare Shanghai, considerată un NATO al Estului). Prin urmare, ceea ce Occidentul a negat cu vehemenţă în Libia a permis în Siria: implicarea financiară şi logistică pe teren, alături de monarhiile loiale din zona Golfului (Arabia Saudită şi Qatarul). Riposta Moscovei a fost continuarea exporturilor de armament în Siria.

Şi în Siria extremismul islamist îşi face loc, pe lângă confruntările dintre trupele guvernamentale şi Armata de Eliberare, formată în majoritate din dezertori, înregistrându-se atentate sinucigaşe ce poartă marca al-Qaeda.

Yemen
În Yemen, revoluţia arabă a răsturnat regimul de 33 de ani al preşedintelui Ali Abdullah Saleh, cel sub care Yemenul de Nord şi cel de Sud au încetat un crâncen razboi şi s-au unificat. Acum, al-Qaeda controlează părti însemnate din sudul bogat in petrol. Saleh a renunţat la putere în schimbul imunităţii, iar ţara este condusă de fostul său vicepreşedinte, Abed Rabbo Hadi, şi o coaliţie de uniune naţională. Fiul lui Saleh şi nepotul său rămân însă la comanda unităţilor de elită ale armatei, iar vechea gardă se află în posturi importante din guvern.

Bahrain
Mult mai puţin mediatizată este revoluţia din Bahrain, care este reversul celei siriene. Aici minoritatea sunnita a dinastiei al-Khalifa reprimă protestele majoritarilor şiiţi. De la presa internaţională şi până la Federaţia Internaţionala de Automobilism, situaţia este considerată mai puţin gravă. În Bahrain a avut astfel loc Marele Premiu deFormula 1. Aici îşi are baza Flota a V-a americană, care asigură securitatea exorturilor de petrol din Golf.

În Elveţia, autorităţile care luptă împotriva fraudelor financiare, au înregistrat o creştere cu 40% a cazurilor de spălare de bani, ca urmare a revoluţiilor arabe. Se estimează ca au fost spălaţi 3,3 miliarde de franci elveţieni, sumă aflată în conturile foştilor dictatori, dar şi în cele ale actualilor potentaţi din nordul Africii şi Orientul Mijlociu. 135 de cazuri provin din Tunisia, Egipt, Libia şi Siria.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.