„Fătul e mort. Salvăm mama”. O sarcină monitorizată aproape zece luni și o naștere la limită | Nașteri care nu se uită

Povestea ei s-a petrecut în urmă cu aproape 23 de ani, dar apare într-un moment în care relația dintre pacienți și sistemul medical este din nou în atenția publică. În vara acestui an, angajații din sănătate au protestat față de proiectul noii legi a salarizării și de condițiile de muncă. Pe 20 iulie, salariați din peste 480 de unități sanitare au participat la greva de avertisment organizată de SANITAS.

Protestele au readus în discuție problemele celor care lucrează în spitale. Dar, din cealaltă parte a ușii unui cabinet sau a unui salon, există și poveștile pacienților. Sunt experiențe despre medici care au salvat vieți, dar și despre diagnostice ratate, lipsă de explicații, nepăsare sau momente în care oamenii au simțit că nu sunt ascultați.

În același timp, o investigație Snoop despre nașterea în România a adunat mărturiile a 684 de femei. Femeile descriu proceduri fără explicații, lipsa consimțământului, umilințe și alte experiențe traumatizante în maternități. Una din trei participante la apelul Snoop a descris nașterea drept o traumă.

Citind mărturiile lor, m-am gândit la femeile din jurul meu. Unele au născut recent, altele acum două sau trei decenii. Multe dintre ele au rămas cu povești pe care nu le-au uitat. Unele vorbesc despre oameni care le-au ajutat într-unul dintre cele mai vulnerabile momente ale vieții. Altele, despre frică, umilință sau greșeli care puteau avea urmări grave.

Am vorbit cu trei dintre aceste femei. Trei femei puternice, din generații și contexte diferite, care au acceptat să povestească despre cum au trăit ele nașterea în România. Din aceste discuții s-a născut trilogia „Nașteri care nu se uită”. Vor urma trei mărturii despre maternitate, sistemul medical și lucrurile care rămân cu tine mult după ce ai plecat din spital.

Prima poveste este și cea mai personală pentru mine. Personajul principal este Manuela Dumbrăveanu, mama mea. Iar copilul despre care medicii credeau, în 2003, că nu mai trăiește eram eu.

Aproape zece luni de sarcină și nicio avertizare

Mama avea 26 de ani și urma să împlinească 27 pe 16 noiembrie. Era la prima sarcină. Mergea periodic la controale la Onești și, din ceea ce își amintește, nu i s-a spus că ar exista probleme.

Termenul fusese stabilit pentru jumătatea lunii octombrie. Octombrie a trecut însă aproape în întregime. Mama încă nu născuse.

Eu: Ai mers periodic la control pe timpul sarcinii?

Mama: Am mers periodic la control. Primul medic la care am fost mi-a spus că sarcina e foarte bine, că totul merge foarte bine.

Eu: Îți mai aduci aminte cum se numea medicul?

Mama: Nu, nu mi-aduc aminte cum se numea, nu știu. Dar era o femeie. Și îmi spunea: „Foarte bine, foarte bine”. De fiecare dată sarcina îmi spunea că e foarte bine, foarte bine. Până în momentul în care aproape că aveam 10 luni.

Eu: Ți-a spus și când ar fi trebuit să naști?

Mama: Da.

Eu: Care era termenul?

Mama: La jumătatea lui octombrie.

Eu: Atunci ar fi trebuit, teoretic, să mă naști?

Mama: Da. Și am făcut 9 luni, a trecut o săptămână, au trecut două, au trecut trei, mai aveam o săptămână și făceam 10 luni. Dar de vineri (31 octombrie 2003) de la ora două, până sâmbăta (1 noiembrie 2003) nu ai mai mișcat. M-am dus la Adjud, la control, că era mai aproape.

Aproape o zi întreagă nu m-am mai mișcat. Atunci, mama a decis să meargă la alt medic. Nu s-a întors la Onești, unde își urmărise sarcina, ci a mers la Adjud, fiind mai aproape. Acolo spune că a auzit pentru prima dată că avea o malformație de bazin și că nu putea naște vaginal. După aproape zece luni de controale, vestea a venit în momentul în care sarcina devenise deja o urgență.

Eu: Sarcina o urmăriseși până atunci la Onești?

Mama: Onești, da. Și m-am dus la Adjud, la domnul doctor Stan, m-a consultat.

Cu o pâlnie asculta inima.

Într-un final, a auzit inimioara, cât i s-au părut, cât nu i s-au părut, și a făcut un X pe burtă. I-a zis cumnatei mele să merg de urgență să fac cezariană la Bacău sau la Onești, că Adjudul n-are condiții pentru cezariană. Că de mine se se ferea. Cumnatei mele i-a spus problema reală. Eu aveam malformație de bazin și nu puteam să nasc normal.

Eu: Tu știai că ai această malformație?

Mama: Nu. La Adjud am aflat prima dată.

Eu: Medicul care îți monitorizase sarcina nu îți spusese că nu poți naște vaginal?

Mama: Nu. Mi-a zis că voi naște normal la jumătatea lui octombrie. Când m-am dus la termen, teoretic, au zis că mai durează sarcina. Că te lași așteptată.

„Fătul e mort. Salvăm mama”

După consultația de la Adjud, mama nu a mai vrut să se întoarcă la Onești. Își amintește că, în acel moment, și-a pierdut complet încrederea în locul în care își monitorizase sarcina timp de luni întregi. Avea de ales între Bacău și Focșani. A ajuns la Focșani după ce medicul din Adjud a luat legătura cu un coleg de acolo. Din acel moment, totul s-a petrecut foarte repede.

Eu: Ce s-a întâmplat după ce ai plecat de la doctorul Stan?

Mama: Când am ieșit de la medicul de la Adjud mi-am dat seama că ceva nu este în regula și i-am spus cumnatei mele: „Nu mă interesează unde mă duci: Bacău sau Focșani, dar la Onești nu mă mai duc. Mă omoară”. Dacă eu nouă luni m-am dus la Onești, mi-au zis că e foarte bine, foarte bine și eu am malformație de bazin și normal nu pot să nasc, acolo mă lasă să fac dilatație ca să nasc și eu nu puteam să nasc normal.

M-am întors la doctorul Stan și cumnata mea i-a zis de un medic foarte bun la Focșani, l-a întrebat dacă ar putea să mă ajute să nasc. Doctorul Stan l-a sunat, i-a zis ce se întâmpla cu mine și cu sarcina, iar medicul Marin Popescu ne-a spus să venim la cabinetul lui particular de la Focșani mai întâi. M-am dus. Nu m-a menajat deloc. M-a consultat și de față cu mine a sunat la spital și le-a spus să pregătească sala pentru cezariană. „Fătul e mort. Salvăm mama”, le-a spus el celor de la spital. „Sunt probleme, malformație de bazin”, o menționa și el, afecțiunea reală care era. De acolo m-am dus la spital, a venit și el. Mi-au făcut ce trebuie, m-au pregătit pentru cezariană. Știa că fătul e mort. Așa știam toți. Și se grăbeau să mă salveze. Așa repeta: „Salvăm mama că fătu-i mort”. Și se grăbea să mă salveze pe mine, că era deja foarte târziu.

Mi-au făcut anestezie, doar că atunci când au băgat acul pentru epidurală am tresărit și s-a mișcat ceva acolo și am avut o recuperare mult mai grea. M-au pregătit de cezariană. Când te-au scos, credeau că ești băiat și mort. Te-a luat o asistentă și te-a șters. Se întoarce la medic și-i spune că sunt semne vitale și că ești fetiță. Apoi ai început să țipi, iar mie mi s-a tăiat filmul. Abia a doua zi m-am trezit.

Înainte de operație, toată lumea pornise de la ideea că eu nu mai trăiam. Prioritatea medicilor era să o salveze pe mama. Apoi o asistentă a observat semne vitale. Am început să plâng. Mama nu își mai amintește ce s-a întâmplat imediat după. Spune că „i s-a tăiat filmul” și că s-a trezit abia a doua zi. Pentru ea, nașterea nu s-a încheiat odată cu operația. A urmat o recuperare dificilă, în timpul căreia o perioadă nu și-a mai simțit picioarele.

Eu: Cum a fost cu anestezia? La cezariană erai conștientă de ceea ce se întâmpla?

Mama: De simțit n-am simțit nimic. Dar n-am adormit. Probabil de stres. La anestezie, eu m-am mișcat, m-a apăsat asistenta, m-a apăsat să-mi iasă un anumit inel de la coloană. Eu având burta foarte mare, când m-a apăsat forțat am zis că-mi iese copilul pe gură. De aia a fost recuperarea grea, pentru că m-am mișcat. Eu o bună perioadă nu mi-am simțit picioarele.

Eu: Medicul venea să te vadă după operație?

Mama: Constant, da. Venea constant. Tot timpul, tot timpul venea. Bine, către mine nu vorbea mai nimic. Nu mă întreba cum mă simt. Vedeam că mă înțeapă la picioare, dar doar vedeam pentru că nu simțeam nimic. Și la două zile m-au luat de la reanimare și m-au dus în salon.

Tata și restul familiei se așteptaseră până atunci la o naștere fără probleme mari. Asta li se spusese luni întregi. Mama nu avusese dureri sau stări de rău care să o facă să creadă că ceva nu merge bine. În câteva ore, însă, situația a trecut de la o sarcină despre care familia știa că este „foarte bine” la o operație în care medicii încercau să salveze viața mamei.

Eu: În tot acest timp, tata ce știa?

Mama: N-a știut efectiv despre ce-i vorba. A rămas șocat, pentru că știa că e foarte bine că mergeam la medic, că e totul ok. Au fost șocați toți. Toți au fost șocați pentru că știau că sarcina e foarte bine, că eu n-am avut probleme pe timpul sarcinii, să-mi fie rău, să am dureri, să am… Nu, eu n-am avut probleme pe timpul sarcinii. Deloc. Și-am zis într-o zi: „Nu mai nasc? Ce Dumnezeu? Eu când nasc? N-au calculat bine?”. Dar nu, calculele erau bune, monitorizarea nu era. Și mă rog, ai ieșit strâmbă un pic. Aveai fața strâmbă, ca un fel de semipareză. Te-ai îndreptat.

Primele noastre zile împreună nu au arătat așa cum și le-ar putea imagina cineva când se gândește la o mamă și un nou-născut. Eu eram bine. Mama, în schimb, abia se putea mișca. Am avut 4,1 kilograme și 52 de centimetri. Asistentele îmi spuneau „Rozalina”, iar pentru că eram prea lungă pentru căruț, mama își amintește că mă aduceau uneori în brațe.

Eu: După ce ai ieșit de la reanimare, când m-au adus la tine?

Mama: Te-au adus imediat, ca să alăptez, dar eu nu eram conștientă. După aia te-au adus când m-au mutat în salon. Veneau cu tine în brațe că erai lungană și nu încăpeai în căruț. Dar nu te-am putut ține, nu mă puteam mișca. Și după aia, pe seară, când am putut să ies, mergeam în salonul unde erau bebelușii. Era departe de salonul meu, mergeam un pic. Iar asistentele când te aduceau îți spuneau „Rozalina”, că erai roz la față și dolofană. Aveai 4,1 kg și 52 de cm lungime. Te-au pus în ziar atunci.

Eu: Cum am apărut în ziar?

Mama: Nu mai știu exact, dar ceva de genul cel mai gras bebeluș din maternitatea Focșani din acel an. Ți-au dat nota 10 la naștere, chiar dacă a fost cezariană. Cred că 10 pentru că te-ai încăpățânat să trăiești. În Monitorul de Vrancea au dat, nu știu dacă se mai găseste numărul acela.

Eu: După cât timp ai fost externată?

Mama: La 11 zile. Că a fost recuperarea mea grea, bebelușul a mers normal, n-aveai treabă.

A doua sarcină: șapte luni prin spitale, dar o altă experiență cu medicii

Nouă ani mai târziu, mama a rămas însărcinată din nou. De această dată, medicii au avertizat-o de la început că sarcina era una cu risc. A petrecut șapte dintre cele nouă luni în spital. Nu s-a mai întors la Onești. Și-a monitorizat sarcina la Adjud, într-un spital dintr-un oraș mult mai mic. Experiența a fost, spune ea, complet diferită.

Mi se pare importantă această parte a poveștii tocmai pentru că prima naștere nu este, pentru mama, o acuzație împotriva tuturor medicilor. În aceeași discuție în care povestește despre lucrurile care nu au fost observate la timp, vorbește și despre oamenii despre care spune că ne-au salvat. Iar când își amintește a doua sarcină, revine mereu la același cuvânt: omenie.

Eu: Cum a fost la a doua sarcină, când ai rămas însărcinată cu Geo?

Mama: Au fost probleme. Din 9 luni, 7 am stat în spital. Nu m-am mai dus la Onești. Toată sarcina am monitorizat-o la Adjud. Mi-au spus că sarcina e cu risc, că o să o nasc handicapată. Și am zis că dacă Dumnezeu mi-a dat-o după nouă ani diferență, înseamnă că trebuie să o am. Și am semnat. Am semnat că duc sarcina. La fiecare control dădeam semnătură că sunt de acord să mențin sarcina, că sunt de acord să-i dau naștere. Dar am născut-o sănătoasă. Și am avut baftă de medici buni. Vitalie Bețișor și doamna doctor Jafarian. Am fost tratată într-un oraș mic. Un oraș mic, cu oameni mai modești, dar au dat dovadă de omenie. Pentru mine. La fel și la Focșani. Dacă nu erau doctorii Stan și Popescu, noi azi n-am mai fi fost aici.

Pentru mine, povestea aceasta începe cu un medic în care mama și-a pus încrederea și despre care spune că nu a observat la timp o problemă. Dar nu se termină acolo. Se termină cu alți medici despre care mama spune, după aproape 23 de ani, că ne-au ținut în viață.

Este și motivul pentru care am vrut ca prima parte din „Nașteri care nu se uită” să fie povestea ei. Nu pentru că toate nașterile din România arată așa și nici pentru a pune aceeași etichetă asupra unui sistem întreg. Ci pentru că, între statistici, proteste, anchete și discuții despre sănătate, rămân oamenii și ceea ce li s-a întâmplat.

În următoarele două episoade, alte două femei își vor spune poveștile. Alte generații, alte maternități și alte experiențe, dar același moment în care o femeie își pune sănătatea, copilul, încrederea și viața în mâinile celor care trebuie să aibă grijă de ea.

CITEȘTE ȘI

România, pe primul loc în UE la mortalitatea infantilă. Sute de mame reclamă abuzuri în timpul nașterii