Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu

Sunt convinsă că Sibiul a devenit Capitală Culturală Europeană în 2007 şi datorită Festivalului Internaţional de la Sibiu, aflat anul acesta la a XVIII-a ediţie. Dar prin acest Festival, al treilea ca anvergură, amploare şi semnificaţie, în lume, oraşul cu ziduri medievale ce ne priveşte cu atâtea perechi de ochi din acoperişurile sale este o capitală culturală a lumii sau a acestui pestriţ şi multicultural Sat Global care adună şi revarsă multiculturalitatea universală precum iarmarocul oamenii, teatrul popular, Roata cea Mare, tarafurile, prestidigitaţia şi tot ce e de vândut şi cumpărat la vedere. Fără Constantin Chiriac, managerul şi magicianul acestui Festival care adună public din toată lumea, precum Carnavalul din Rio, nu s-ar fi ajuns la un asemenea Turn al lui Babel, capabil să alăture toate limbile şi limbajele artei spectacolului în lume. În vreme ce vocile apocalipsei proclamă derizoriul şi moartea culturii, pe post de ţuţeri şi ursitoare în şomaj, cei ce au forţa de a transforma utopii gigante şi proiecte SF în realitate, ca directorul Teatrului „Radu Stanca” din Sibiu, creează o fascinantă Arcă a lui Noe, în lumea teatrului mondial, urcând pe puntea ei, excepţionala familie a teatrului sibian dimpreună cu toate speciile de teatru de pe meridianele lumii.

Sibiul s-a luminat a giorno

Recitiţi pasajul cu povestea lui Noe din cartea lui Moise, aflată în „Geneza”, şi veţi vedea că nu fabulez. La Sibiu, în timpul Festivalului Internaţional de Teatru, sentimentul acesta de a face teatru creând familii şi aducând pe scenă/puntea corabiei teatrale perechi şi echipe creatoare e un fapt de domeniul evidenţei. După ce petreci timpul miraculos al festivalului, alergând cu sufletul la gură să prinzi atâtea spectacole-eveniment, montări intrate la secţiunea Patrimoniu, spectacole de stradă şi companii de dans clasice ori moderne, tot ce ţine de fenomenul teatral underground, platformele create de arta vizuală, de ateliere, proiecte, spectacolele-lectură, conferinţe, lansări de carte şi teatrul de la miezul nopţii, simţi nevoia să trimiţi un mesager care să certifice faptul că Teatrul, cu toate formele lui, n-a fost înghiţit de potop, că bătrânul Noe şi-a trimis porumbeii de pe puntea acestei diversităţi salvatoare şi încă o dată salvată, ca să primească semnul pământului învingător peste ape. În vreme ce atâţia se plâng de criza economică globală şi găsesc prilej de a rămâne cu mâinile în sân, dezabuzaţi şi apatici, Constantin Chiriac îşi adună prietenii din toată lumea, sponsorii şi toate formele de asociere, contract, reţele culturale, mecenat naţional şi internaţional, reuşind o performanţă ce ne redă tuturor românilor, artiştilor şi creatorilor de oriunde un sentiment al demnităţii şi al construcţiei. O, da! Se poate! Totul e să ştii ce vrei! Să crezi în ceea ce vrei! Şi să deschizi ochii spre toate valorile reale şi potenţiale, autohtone, europene, mondiale, cel puţin cât se deschid ochii caselor din Sibiu către localnici şi oaspeţii veniţi din toată lumea. Ca să încheiem paranteza cu privire la parabola din Biblie cu Arca lui Noe, mai amintesc că, după potop, cinstitul şi gospodarul salvator de oameni, animale şi păsări, care este Noe, a construit un altar, ca semn de mulţumire adus lui Dumnezeu, care l-a scăpat de la moarte, altar despre care se spune c-ar fi primul din istoria pământului. Tot în Moise aflăm că după potop s-a creat şi primul curcubeu, căruia până şi ediţia actuală a Festivalului i-a găsit un echivalent modern, de n-ar fi decât înseninarea vremii ce a făcut posibilă reprezentaţia cu „Metamorfozele” lui Ovidiu, spectacolul lui Silviu Purcărete, dar şi spectacolul de artificii de la finalul Festivalului, umplând cerul de mii de curcubeie atâtea minute. Ediţii viitoare ar putea dezvolta o direcţie a artei spectacolului influenţate de religii, evrei, creştini, islamici, întregind orizontul multicultural şi prin aceste forme de reprezentare, pe o direcţie în care marea expoziţie „Sacred/Trei credinţe”, de la Biblioteca din Londra şi Biblioteca Publică din New York au iniţiat-o. Căci sensul mai larg al unui asemenea Festival Internaţional al Teatrului este, pe lângă unul al dialogului şi symposium-ului multicultural, acela al construcţiei, al înţelegerii Diferenţei, al vindecării conflictelor şi crizelor. Arta iese din ţarcul nombrilismului şi individualismului ţâfnos ca să îmbrăţişeze universalitatea şi mondialitatea. Şi prin aceasta din nou, mai profund, mai firesc, mai popular, precum marile carnavaluri, umanitatea.

Revelaţia Silviu Purcărete

Scenă din Metamorfozele lui Purcărete

Când s-a prezentat pentru prima oară la FITS spectacolul cu „Faust” după Goethe al lui Silviu Purcărete, lumea a avut sentimentul revelaţiei. Nimeni nu şi-a mai drămuit în nici un chip entuziasmul, superlativele. N-am fost în ţară la premieră şi nici la ediţiile precedente ale Festivalului şi n-am apucat să mă urc într-unul din autocarele ce-i duceau la „Faust”, ca la Mecca, pe bucureştenii norocoşi. Drept abia acum am văzut „Faust” şi am trăit şi eu sentimentul revelaţiei. Nu vreau să reiau valorile acestui eveniment unic în lumea artei spectacolului mondial pe care mi-ar plăcea să-l văd adus la New York de marele teatru de avangardă care este Brooklyn Academy of Music. New York-ul are destule spaţii industriale uriaşe şi cred că s-ar găsi silozuri ori hale de cărămidă arsă care să adăpostească acest mega-spectacol. Aş vrea să punctez doar câteva lucruri care mă impresionează la Silviu Purcărete în relaţia lui cu marile cărţi ale lumii, spectacolul contemporan şi izvoarele lui profunde în cultura populară, carnavalesc şi symposium. Am fost colegi de grupă la „Facultatea de limbi romanice”, secţia franceză. Un singur an, înainte să dea examen şi să intre la Teatru. Pe vremea aceea era mai vorbăreţ, dar poate că, fiind în seminare, vrând nevrând limba trebuia dezlegată. Spre deosebire de alţii ce căutau modernitatea în contemporanii de ultimă oră, ca Roland Barthes, Julia Kristeva, semiotică, formaliştii ruşi, de la Propp la M. Bahtin, esenţial în formarea generaţiei noastre, Silviu Purcărete se scufunda precum un submarin în lectura lui Rabelais, a goliarzilor şi a „Dialogurilor”, era atras de Evul Mediu, de Boccaccio şi Dante, de greci şi latini, ultimii cu al lor convivium, de literatura dialogală, păstoasă, senzuală, de spectacolul sărbătorii şi abundenţa de expresivitate. Încă de atunci a întrezărit forţa alaiului în lumea spectacolului, fenomenul reverberării şi polifoniei atins de carnavalul care răstoarnă cultura gravă, oficială, scrobită şi o eliberează ca pe un fenomen natural în şuvoaiele mulţimii ce inundă străzile, eliberează sentimente şi orice fel de cenzură sau temeri în faţa morţii, puterii, credinţelor împăiate şi prejudecăţilor.

Ofelia Popii şi Ilie Gheorghe în Faust

Şi azi îmi aduc aminte de discuţiile noastre despre Gargantua, Pantagruel, Villon şi „Carmina Burana”, Sapho şi Gulliver, „Decameronul” şi dialogurile socratice, „Infernul” şi „Purgatoriul” lui Dante şi „Symposium-ul” lui Xenophon, scutul lui Ahile din „Iliada”, „Banchetul”, cu scenele lui pictate pe pietre tombale. Nu erau lungi defel, nici stufoase, mai degrabă un soi de întrebări despre afinităţi, un răboj reluat a ceea ce ne place să citim şi citim până în vintrele textelor… Arta şi iniţierea ca o formă de party, cum spunem azi, care nu exclude divertismentul, asociindu-l vinului, circului, jocurilor de tot felul, cântecelor, vestalelor şi intrepretărilor instrumentale, concursului de mimică şi prestidigitaţiei, performanţelor atletice şi violenţei luptelor în arenă, cu sclavi ce se ucid între ei şi animale asmuţite asupra oamenilor. Dionisiile în care şi grecii şi romanii îşi amestecau vinul cu apă, proclamând moderaţia şi însoţindu-şi festinul de libaţii, ocupă un spaţiu amplu în viziunea spectacolului cu „Metamorfozele” lui Ovidiu, în care excesul şi barbaria îşi au locul lor, iar invitaţia finală la cumpătare ne poate aminti de un fragment dintr-o piesă pierdută, scrisă de Eubulos, în care Dionysos, zeul vinului, ne învaţă cum să bem numai trei pahare, primul pentru sănătate, al doilea pentru plăcere şi iubire şi al treilea pentru somn, câtă vreme cele care se adaugă în plus conduc spre rea purtare, gâlceavă şi violenţă, vulgaritate şi insulte, batjocorirea mâncării, depresie, răutate, animalitate şi inconştienţă.

Ofelia Popii în Faust

Această cultură a textelor fundamentale dimpreună cu o cultură plastică şi vizuală, din care nu lipseşte tot ce presupune carnavalescul în arta cinematografică ori în cultura populară a iarmaroacelor, hanurilor, pieţii publice şi spectacolelor de la Moşi, de tarafuri, de la Kusturica şi filmele lui cu ţigani şi nomazi până la „Taraful de la Clejani”, de la „Zorba Grecul” până la Federico Fellini şi barocul ori suprarealismul lui vizual, cu toată cohorta de proiecţii ale arhetipurilor inconştientului, descoperită prin Jung, care se revarsă în „8 ½”, „Julieta spiritelor”, „Satyricon”, „Casanova”, „La strada”, „Amarcord”…

O noapte orgiastică a sexului şi carnavalului în Faust

Silviu Purcărete aduce iarmarocul în „Faust”, în „Noaptea Walkiriilor” şi creează un uriaş spectacol. Sunt scene în care lucrează cu citate culturale pe faţă, ca toţi postmodernii ori suprarealiştii. În „Metamorfoze” aduce lumea termelor, cu scalda continuă din băile nu doar romane, unde se fac şi desfac imperii, iubiri, crime şi jocuri inocente sau licenţioase. Regizorul lucrează cu spaţiul aşa-zis public, arena, forumul, piaţa, baia publică, columbariul de fantezii populare, puşcăria şi grădina zoologică, cimitirul şi procesiunile lui, cu „Cirque du Soleil”, dar fără opulenţa acestuia cromatică, eliminată de dragul negrului şi albului dominant, văros, ca o pădure sau un alai de manechine de ipsos, de totemuri dezgropate din necropole sau tumuli străvechi, de mumii egiptene…

Curat-murdar

Constantin Chiriac şi Ofelia Popii în D’ale carnavalului

„D’ale Carnavalului” a fost spectacolul nou propus de regizor Festivalului, în scenografia lui Dragoş Buhagiar şi cu muzica originală a lui Vasile Şirli, cu care Purcărete face tandem şi echipă de decenii. Textul lui Caragiale a fost păstrat fidel, căci imaginaţia regizorului nu are nevoie de rescrieri, tăieturi şi inserturi în textele mari. Fidelitatea faţă de text obligă originalitatea să lucreze cu spaţiul, actorii, mişcarea şi universul adus pe scenă. Aici viziunea lui Purcărete pare să fi lucrat, conştient sau nu, cu celebra judecată a lui Caragiale „curat-murdar”, care defineşte paradoxal o lume de mizerabilism şi vodevil moral, cu pretenţii sublime de exemplaritate şi respectabilitate.

Balul mascat din D’ale carnavalului

Drept care cortina se ridică în vreme ce pe scenă înaintează o maşină de strâns gunoiul de-adevăratelea, cu rampă şi mare tonaj de strâns dejecţiile, cu toate accesoriile unui vehicul REBU ori deţinut de altă companie din zilele noastre. Din burta vehiculului ce adună şi transportă gunoiul intră şi ies pe scenă obiecte şi oameni, de parcă viaţa şi realitatea ar fi totuna cu circuitul gunoiului în natură. Pe scenă irumpe lumea carnavalului şi a bâlciului care amplifică acest eşafodaj de qui-pro-quo-uri şi complicaţii de inimă albastră, cu amanţi şi amante ce se schimbă şi se suprapun, se pândesc şi se ascund unii de alţii, precum costumele înlocuite şi stivuite pentru a păstra un anonimat, o amoralitate fără frontiere.

Orchestra din D’ale carnavalului

Mişcarea în scenă cu aplomb şi isterii populare îşi precipită ritmul cu amabilităţi care alunecă în şantaj, cu sticluţe de vitriol ţinute la jartieră şi ameninţări într-o clipită. E vodevil şi romanţă curată, marş cazon şi fanfară de iarmaroc, tragi-comedia fiind bine dozată şi catalizată de taraful interpretat de grupul „D’ale Band”. Muzica joacă în spectacol un rol de parodie dezinvolt, în stil de taraf de mahala cu pretenţii de jazz band. Partitura vie şi colorată a lui Vasile Şirli, cu Ema Veţean şi Veronica Arizancu, la saxofon alto, cu Codruţa Vasiu, la acordeon şi Emöke Boldizsar, la flaut, cu Vlad Robaş şi Tomohiko Kogi, la vioară, cu Liviu Vlad, la tobe, cu Eva Ungvari, la block flöte şi Claudiu Fălămas, la trompetă, asigură în acelaşi timp alaiul omniprezent în spectacolele lui Purcărete, care simte nevoia să-şi populeze scena cu mulţimi, la o adică turme şi observatori, pentru a sugera existenţa în ciorchine, mulţimi şi grămezi, mai puţin de unii singuri.

Ofelia Popii, o Miţa Baston plină de gelozie, foto Sebastian Marcovici

Dovada peremptorie a acestor clonări de indivizi este rolul Didinei, multiplicată în trei persoane, ironie la adresa celor trei graţii, dar şi trimitere clară la faptul că personajul e o plămadă de mai multe caractere şi aparenţe, iar lupta între rivale în amor scoate în scenă suspiciuni şi balauri cu mai multe capete.

Constantin Chiriac, în Pampon. Foto Sebastian Marcovici

Marius Turdeanu, pe care spectatorii l-au admirat şi în „Ispita Cioran”, spectacolul pus în scenă în tramvaiul spre Răşinari, joacă într-un ritm de geamparale alături de Constantin Chiriac, Ofelia Popii, Liviu Pancu, Adrian Matioc, Nicu Mihoc, Cristina Ragos, Raluca Iani, Serenela Mureşan, Cristina Stanca, Pali Vecsei, Adrian Neacşu, Cătălin Pătru, Eduard Pătraşcu, Mihai Coman, Florin Coşuleţ, Viorel Raţă, Cristina Stoleriu şi copilul interpretat de Sânziana Stan, plus câinele, în carne şi oase, Bunny, dresat de Silviu Stan.

În frizeria lui Nae Girimea, foto Sebastian Marcovici

Costumele amestecă în rolurile de bărbaţi oamenii mari cu animalele, eroii fiind ipostaza unui iepure bleg sau a unui urs cu gândul la salăţile din pădure ori la miere, când nu sunt decât destine bărbierite şi cosmetizate, într-un spa de mahala. Femeile, în schimb, sunt păpuşi cu blănuri, existenţe întreţinute de un bărbat oficial şi dependente sentimental de curtezani cu veleităţi de Don Juani locali. Toţi au temperament, condiţie fizică şi iluzii pe care le trânteşte de perete uşa ce desparte spaţiul scenei, ca o delimitare de separeu. Altfel, cu toţii deambulează prin viaţă, intrând şi ieşind pe bandă rulantă în pântecul maşinii de gunoi. Totul e verosimil, viu şi versatil, iar vulgaritatea are vibraţie, semn că regizorul ştie că nu trebuie să pună etichete când pune în scenă.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.