Fiinţa umană are o gramatică biologică înnăscută a moralei

Potrivit unor descoperiri ale neurobiologilor, creierul fiecăruia dintre noi este dotat cu două predispoziţii morale dobândite în decursul evoluţiei: aversiunea de a provoca suferinţa celor din jur şi simţul echităţii.

Chiar şi atunci când suntem convinşi că raţiunea ne ghidează acţiunile, în realitate tot emoţiile o fac. Sunt convinşi de acest lucru specialiştii în neurobiologie de la patru universităţi americane (Southern California, Harvard, Caltech şi University of Iowa), care, într-un studiu publicat recent în revista Nature, demonstrează legătura strânsă dintre raţionalitate şi biologie. Printre experţi se numără Marc Hauser, unul dintre directorii programului Mind, Brain and Behaviour de la Universitatea Harvard, şi Antonio Damasio, un pionier în studierea fiziologiei emoţiilor, autor al cărţii Eroarea lui Descartes, în care contestă cu argumente ştiinţifice separaţia minţii de corp, unul dintre fundamentele gândirii filosofice a matematicianului francez.

Potrivit studiului oamenilor de ştiinţă americani, persoanele care au suferit leziuni în regiunea lobilor frontali, o zonă a creierului corelată capacităţilor emoţionale, îşi pierd puterea de a lua decizii „corecte” din punct de vedere moral, adică în acord cu canoanele etice împărtăşite de societate. Experimentul în cauză a implicat 30 de indivizi: şase cu leziuni la nivelul cortexului prefrontal ventro-median, 12 cu leziuni localizate în alte zone şi 12 perfect sănătoşi. Cei dintâi au ales fără nicio ezitare să acţioneze „impulsiv”, într-un mod considerat de ceilalţi imoral, pentru ca, potrivit lui Antonio Damasio, „acestora le lipsesc empatia şi compasiunea, capacităţi care le împiedica pe cele mai multe persoane să le facă rău celor din jur”.

Intrând în jocul propus de neurobiologi participanţilor la experiment, puteţi încerca să răspundeţi la următoarea întrebare: dacă un prieten seropozitiv v-ar mărturisi că a decis să infecteze cu bună ştiinţă alte persoane ca să le provoace moartea, pentru care dintre următoarele decizii aţi opta: să îl ucideţi sau să nu interveniţi deloc? În limbaj de specialitate, acest tip de dilemă se numeşte scenariu moral personal, iar marea majoritate a voluntarilor confruntaţi cu un test de felul celui descris optează pentru nonacţiune. Mai precis, conform experimentelor, oamenii sănătoşi aleg cea de-a doua variantă şi numai cei cu afecţiuni neurologice (dar având capacităţi intelectuale normale) optează pentru omucidere.

Realitatea este că emoţiile îi împing pe oameni către acţiuni mai puţin tranşante. Dacă aversiunea naturală faţă de suferinţa aproapelui pare a fi prezentă la copii chiar înainte de a-şi dezvolta limbajul, potrivit mai multor experimente realizate de cercetătorii francezi de la Laboratorul de Ştiinţe Cognitive şi Psiholingvistice din cadrul Şcolii Normale Superioare din Paris, nu este vorba însă despre singurul element care-i îndreptăţeşte pe neurobiologi să considere că fiinţa umană posedă o gramatică biologică înnăscută a moralei. Încă din 2003, studii realizate în principal la Facultatea din Princeton, Statele Unite, au indicat faptul că oamenii sunt predispuşi şi spre o altă componentă esenţială a moralei: simţul echităţii. În acest sens, unul dintre cele mai uzitate experimente este aşa-numitul joc al ultimatumului, în care o persoană primeşte zece dolari şi trebuie să doneze o parte dintre ei altcuiva. Acesta din urmă are două posibili­tăţi: dacă acceptă, primeşte ceea ce i-a fost oferit, iar donatorul păstrează restul; dacă refuză, nici unul dintre ei nu se alege cu nimic.