Gabriel Liiceanu lansează „Strigoii noștri”. Cotidianul vă oferă, în avanpremieră, un scurt fragment

„Nu mi-am făcut iluzia că «lichelele noastre», asemeni personajelor din romanele dostoievskiene, sub biciul lui Dumnezeu și al cutremurului conștiinței, vor fi atinse într-un târziu de remușcare și căință. Uneori am sperat că, rămase în trecut, nu ne vor bântui ca niște strigoi ieșiți din groapa istoriei în care am trăit câteva decenii. Ce să fac dacă îmi pasă de țara mea? Nici după 35 de ani, tot n-aș vrea să cred că partida e pierdută. Cum să accept că această țară, care-i dă ființei mele un temei, poate fi făcută praf de niște arătări persistente, de niște «silabe imprimate pe dos» din cartea umanității?“ — GABRIEL LIICEANU

FRAGMENT

Cuvânt înainte

Nu vă speriați: nu vă propun un roman gotic! În română, cuvântul „strigoi“ are o vastă familie de sinonime: fantomă, stafie, pricolici, vârcolac, vampir, arătare, moroi, vedenie, duh, nălucă, iazmă, vidmă – toate, în semantica folclorică, trimițând la o revizitare spectrală a lumii viului de către sufletele celor morți. Iar această revenire printre cei vii este persistentă și hărțuitoare. Strigoii ies din morminte noaptea, se adună pe la răscruci și încing dansuri macabre.

Strigoii „mei“

Strigoii „mei“ (din această carte), sau „ai noștri“ (dacă hotărâm că ei reprezintă societatea noastră la vârf ), au ca singură trăsătură de unire cu cei folclorici faptul că nu putem scăpa de ei. De fapt, ne însoțesc chiar și când par că au dispărut; după o vreme revin. Sunt entități recurente. Dispar, de pildă, în închisoare.

Dar ies apoi iar la lumină și apar pe liste electorale. Sau își pierd funcția. Reapar în alta, cu un grad mai mare. Plagiază, partidul din care fac parte le sare în ajutor și obţin titlul de doctor. Sunt condamnați, dosarul se clasează și ajung miniștri. Sunt prinși cu șpagă în Parlamentul Europei, sunt dați afară, se‑ntorc în țară și țin conferințe despre „mitologia corupției“. Pe scurt, îi credeam morți, și ei continuă să ne viziteze.

Și, de aceea, ne înspăimântă. N‑au regrete, n‑au remușcări. O iau mereu de la capăt. Miniștri, parlamentari, președinți de consilii județene, șefi de agenții, primari ai marilor orașe, magistrați, elită politică… Peisajul hoției este enorm: retrocedări ilegale, contracte IT, atribuiri de proprietate, comisioane ilegale, spălare de bani, luare și dare de mită, achiziții fictive, abuz în serviciu, trafic de influență, foloase necuvenite, favorizări de firme, licitații trucate, angajări fictive, nepotism, transferuri. Prejudiciile aduse statului și cetățenilor sunt de zeci și sute de milioane de lei până la miliarde. Artizanii acestor escrocherii uriașe sunt strigoii noștri.

Au reușit să ne târască intr‑un dans istoric înfricoșător, în care fantomele au devenit mai reale decât oamenii vii. De ce? Pentru că au fost și sunt siguri că vor rămâne protagoniști. Au reușit să ne închidă țara într‑un cerc vicios. Ei conduc cadrilul, ei confecționează istoria, ei fac guvernele, dau legile și fură tot.

Ca oameni vii, noi, ceilalți, am devenit părelnici, distribuiți în roluri palide de figuranți în comedia bufă a democrației originale românești. Trăim în orizontul irealității lor. Suntem o țară bântuită de aceste entități recurente. În clasamentele Europei suntem, la mai toți parametrii, pe primele locuri din coadă. Iar la corupție avem medalia de bronz.

Și totuși ne iubim țara

Și totuși ne iubim țara. Unii, cu o iubire pătimașă. Ieșim pe străzi, strigăm din răsputeri că „noi suntem români!“, vibrăm la patriotismul din orice discurs public.

Cei mai mulți oameni politici se topesc de dragul României. Apoi o fură până nu mai e nimic de furat din ea. Între timp și‑au pus bani deoparte. Care pe unde apucă. De la pungi banale de plastic și cutii de pantofi până la portbagaje, seifuri în pereți sau în plafoane false.

Un primar de mare oraș păstrează valută sub pernele sofalei de pe care se uită la televizor, un ministru de finanțe ascunde tablouri în cavouri din cimitir. Dacă nu mai e nimic de furat și nimic de împrumutat, se gândesc că pot oricând să fugă din țară, fără să le treacă prin minte că, în curând, nimeni n‑o să‑i mai primească în străinătate cu bani furați de‑acasă.

Când ne văd umblând mândri în port popular, elogiind căciula mițoasă și opinca dacică, mâncând în tren pe un ziar slană tăiată cu brișca, mulți străini ne‑or fi invidiind, întrebându‑se de ce, în țările lor, ei sunt atât de sfioși. O dezinvoltură duioasă îi străbate pe acești compatrioți ai noștri care‑și iubesc prezentul invocând străvechimea și „nevoile și neamul“.

Doar un Cioran la 23 de ani, care preda istoria la un liceu din Brașov, plimbându‑se agitat prin clasă, putea să înșface o căciulă din cuier și, trântind‑o ilustrativ pe catedră, s‑o însoțească cu aceste vorbe: „Uitați, măi, asta a fost istoria României, am stat sub o căciulă o mie de ani!“

Ce înseamnă totuși să‑ți iubești țara?

Ce înseamnă totuși să‑ți iubești țara? Să n‑o părăsești la greu, spunând că alții ți‑au furat‑o. Mi s‑au înfipt în minte vorbele lui Alexandru Dragomir rostite într‑unul dintre seminarele lui private cu titlul „Despre națiune“: „Dar e și țara mea, nu doar a lor! Și nu e a lor doar pentru că au puterea. Este și a mea, și a noastră“ pentru motivul simplu că ne este temei. În volumul Crase banalități metafizice, alcătuit pornind de la aceste seminare și care a apărut postum (în 2004), Dragomir spune cu limpezime metafizică ce înseamnă iubirea de țară și ce înseamnă temei:

Într‑un fel traversez „teritoriul“ Ungariei sau al Austriei cu maşina în drum spre Occident, şi într‑alt fel traversez România, pentru care mă bucur sau sufăr la tot pasul. Pentru mine, ea este „ţara“ şi ea are această semnificaţie tocmai prin raportare la mine. Iar raportarea la mine este intraductibilă şi netransmisibilă, nu poate fi vehiculată în termeni raţionali, rămânând, ca subiectivă şi netraductibilă, iraţională.

Dar cum ajunge semnificaţia să devină acea realitate temporală care alcătuieşte temeiul naţiunii? Răspuns: prin faptul că am investit în constituentele naţiunii. Investiţia noastră le face pe acestea temei. Investire înseamnă în latină (termenul apare mai ales în latina medievală) „a îmbrăca“, „a împresura“, „a înconjura“.

De pildă, un oraş poate fi „investit“ făcând din el o fortăreaţă, ridicând ziduri în jurul lui. La fel se întâmplă şi cu trecutul unei comunităţi: păţaniile strămoşilor noştri constituie trecutul nostru ca un fel de investire a noastră. Istoria pur evenimenţială noi am îmbrăcat‑o cu o semnificaţie care o transformă în trecutul nostru.

Şi atunci ţara devine tot ce am investit material şi sufleteşte de‑a lungul timpului intr‑un anumit teritoriu geografic, istoric şi lingvistic; dar şi felul în care acest întreit teritoriu m‑a investit pe mine, m‑a format, volens nolens, ca român. Naţiunea este până la urmă acest construct.

„Strigoii noștri“ distrug tot ce s‑a investit mai bun în țara asta

Ei bine, „strigoii noștri“ distrug tot ce s‑a investit mai bun în țara asta, în timp ce noi am vrea ca țara noastră să fie ocrotită. Lipsa de ocrotire nu e altceva decât alterarea esenţei iubirii (cu toate subspeciile ei). Într‑una dintre scrisorile Epistolarului publicat în 1987, la trei ani după apariția Jurnalului de la Păltiniș, se spune:

„A îndrăgi un lucru înseamnă a‑l ocroti în esenţa sa“, a spus un filozof german. Din esenţa unui lucru fac însă parte şi defectele lui. Dacă este adevărată, iubirea nu poate să uite defectele obiectului îndrăgit şi să nu se gândească la ce are de făcut pentru a le îndepărta sau pentru a găsi remediul potrivit.

Marii îndrăgostiţi ai lumii acesteia au plecat de la o conştiinţă a negativului şi de la o dragoste îndurerată, şi abia în felul acesta ei au devenit şi au rămas mari ocrotitori. Iar dragostea îndurerată, unica şi marea dragoste, e o dragoste tăcută, născută pe măsura tăcerii care trebuie să înconjoare esenţa oricărui obiect şi, cu atât mai mult, pe a celui ocrotit. Iată de ce nici nu poate exista cu adevărat o apologetică în general pe asemenea teme.

Defectele obiectului îndrăgit sunt în cazul acesta prea importante pentru viaţa întregii comunităţi, ca să poată suferi graţioasa convenţie de idealizare şi orbire care face cu putinţă „cântarea iubitei“ în toată falsa ei splendoare. Această iubire nu poate fi vestită în piaţă; ea nu se poate manifesta decât prin discreta punere a umărului la carul care s‑a împotmolit în noroi.

Vă invit să citiți această carte cu titlu oarecum lugubru, gândindu‑vă, prin opoziție cu „strigoii noștri“, la acești despotmolitori tăcuți. Eu cred că e plină țara de ei.

22 februarie 2026