HAINELE PUTERII | Elena Lasconi, politica în ie, cruce și tricolor

La ea, vestimentația nu este discretă. Nu stă în fundal. Nu acompaniază mesajul, ci intră în față odată cu el.

Asta a ajutat-o să devină recognoscibilă. Dar a și expus-o. Pentru că atunci când pui atâtea simboluri pe tine, oamenii nu se mai uită doar la discurs. Încep să citească semnele: cât e credință personală, cât e campanie, cât e tradiție reală și cât e strategie electorală.

Înainte de politică a fost ia

La Elena Lasconi, costumul popular nu pare apărut dintr-un manual de campanie. Nu e un accesoriu descoperit peste noapte, după intrarea în politica mare. Imaginile mai vechi arată că această zonă exista deja în identitatea ei publică.

La MasterChef, Lasconi apare într-o ținută inspirată din portul tradițional, cu alb, broderii colorate, roșu și albastru. Este o imagine de televiziune, nu de politică. Acolo nu trebuia să convingă electoratul. Trebuia să fie memorabilă, caldă, recognoscibilă. Iar portul popular făcea exact asta: o scotea din anonimat și o lega de o idee familiară de „românesc”.

La nuntă, aceeași direcție devine și mai clară. Rochia albă, broderiile florale, coronița de flori și decorul rural construiesc o imagine personală, aproape de poveste. Nu e doar o mireasă în alb. E o mireasă care își pune biografia într-un cadru tradițional.

Asta contează când ajungem la Elena Lasconi politician. Pentru că, spre deosebire de alți lideri care îmbracă ia doar la 1 Decembrie sau în campanie, la ea portul popular are o istorie mai veche. Nu pare complet lipit artificial de profilul politic. Dar tocmai aici apare capcana. Un simbol autentic poate deveni, prin repetiție, prea apăsat. Dacă îl folosești rar, pare firesc. Dacă îl folosești foarte des, începe să fie citit ca strategie.

La Ziua Câmpulungului, Lasconi apare într-un costum popular în nuanțe deschise, cu albastru și verde. Contextul o ajută mult. Este primar, este în orașul ei, este într-o zi de sărbătoare locală. Acolo, costumul popular are sens. Nu pare o piesă de campanie națională, ci un semn de apartenență.

În Câmpulung, ia nu e decor. E limbaj local.

Pe scena națională, însă, lucrurile se complică. Aceeași ie care funcționează perfect la o sărbătoare locală poate deveni prea încărcată într-o campanie prezidențială. Când vrei să conduci statul, nu mai vorbești doar cu orașul tău. Vorbești cu un public mult mai amestecat, mai critic și mai sensibil la orice semn purtat pe corp.

Crucile, tricolorul și riscul simbolurilor prea cunoscute

Cele două cruci purtate la gât au devenit unul dintre cele mai comentate detalii din imaginea Elenei Lasconi. Nu pentru că ar fi neobișnuit ca un om credincios să poarte o cruce. Ci pentru că, într-o campanie prezidențială, orice accesoriu repetat suficient de des începe să funcționeze ca mesaj.

Lasconi a explicat că cele două cruci au valoare sentimentală. Una ar fi fost primită de la Neti Sandu, în 1999, de la Obor, iar cealaltă de la o persoană apropiată.

Dar politica nu funcționează doar cu intenția celui care poartă un simbol. Funcționează și cu modul în care publicul îl interpretează.

Pentru unii, crucile confirmă o femeie credincioasă, asumată, care nu își ascunde valorile. Pentru alții, ele devin parte dintr-un ambalaj electoral gândit să atingă un public conservator, religios, sensibil la simboluri naționale și familiale.

Aici apare o problemă mai largă, care nu ține doar de Elena Lasconi. Politicienii români au apelat des la simboluri religioase și tradiționale. Ia, crucea, tricolorul, icoana sau familia au fost folosite de multe ori ca scurtături vizuale către un electorat care asociază aceste semne cu moralitatea, credința și patriotismul.

Gabriela Firea a lucrat ani la rând cu acest tip de imagine: femeia credincioasă, maternă, apropiată de familie, tradiție și biserică. Tocmai de aceea, scandalul „azilelor groazei” a lovit atât de dur în percepția publică. Nu pentru că hainele sau crucile ar avea legătură directă cu un dosar, ci pentru că în memoria colectivă s-a fixat un contrast cinic: oameni care afișează credință și grijă față de cei vulnerabili pot ajunge, politic, asociați cu situații în care vulnerabilii au fost abandonați.

Aici se complică și imaginea Lasconi. Ea nu poartă crucile într-un vid. Le poartă într-o societate care a văzut de multe ori simboluri morale folosite ca decor politic. De aceea, chiar dacă povestea lor este personală, publicul le poate citi și ca strategie.

La fel se întâmplă cu brățara tricoloră. Singură, ar putea fi un detaliu banal. Alături de cruci, alb, ie și discurs despre oameni simpli, devine încă o piesă din aceeași construcție.

Iulia Albu a vorbit despre „mesaje subliminale” care apelează la credința și patriotismul electoratului. Formularea poate părea dură, dar observația atinge un punct real: Lasconi nu are o imagine neutră. Imaginea ei este încărcată de semne ușor de înțeles.

Asta este și forța ei. Nu trebuie explicată mult. O vezi și înțelegi imediat zona în care vrea să se plaseze: credință, familie, tradiție, patriotism, feminitate.

Problema este că aceste simboluri vin cu o memorie politică apăsătoare. În România, crucea purtată de un politician nu mai este citită doar ca semn de credință. Poate fi citită și ca instrument de campanie. Iar tricolorul nu mai este doar patriotism. Poate deveni recuzită electorală.

În cazul Lasconi, această ambiguitate este inevitabilă. Crucile pot fi sincere și, în același timp, utile politic. Pot avea valoare sentimentală și, în același timp, pot funcționa ca mesaj public. Cele două lucruri nu se exclud.

Aici stă riscul. Când fiecare accesoriu spune ceva, imaginea poate deveni prea plină. Cruce, tricolor, alb, ie, broderie, zâmbet, mesaj moral. Fiecare element, luat separat, poate funcționa. Împreună, pot ajunge să apese prea tare pe aceeași pedală.

Albul, rochiile și bătălia cu protocolul

Elena Lasconi a mizat des pe alb. Rochii albe, palton crem, eșarfă albă, piese luminoase. Albul este o culoare puternică în politică. Poate sugera curățenie, început nou, sinceritate, puritate, feminitate și o ruptură față de griul costumelor clasice.

Dar albul nu iartă. O rochie albă poate arăta impecabil sau poate părea prea domestică. Poate da autoritate sau poate trimite, fără intenție, spre zona de capot, uniformă de casă sau ținută aleasă în grabă.

Aici au apărut unele dintre cele mai dure critici la adresa ei.

La anunțarea candidaturii la prezidențiale, rochia albă purtată de Lasconi a fost criticată pentru că nu ar fi avut greutatea momentului. Într-un astfel de cadru, candidatul nu vine doar să facă o declarație. Vine să producă o fotografie politică. Imaginea trebuie să spună: sunt pregătită pentru funcția mare.

La întâlnirea cu ambasadorul Italiei, o altă rochie albă a fost descrisă de presă drept prea casual, cu trimitere la „capotul mamei din 2005”. Critica a fost dură, dar episodul arată o problemă reală: Lasconi funcționează bine în imagini calde, comunitare, personale. Funcționează mai greu în cadre diplomatice, unde hainele trebuie să fie mai precise.

Nu este vorba că o femeie în politică trebuie să poarte obligatoriu deux-pièces, toc sau sacou rigid. Nu despre asta discutăm. Problema este potrivirea. O ținută poate fi decentă, dar să nu fie suficient de oficială. Poate fi feminină, dar să nu transmită destulă autoritate. Poate fi curată, dar să nu aibă forța cerută de moment.

La Lasconi, această frontieră se vede des. Ea vrea să rămână ea însăși. Să nu intre complet în uniforma politică rece. Să nu arate ca o candidată fabricată de consultanți. Este de înțeles. Dar funcția prezidențială cere și o anumită disciplină vizuală.

Uneori, autenticitatea ei pare prea puțin filtrată pentru instituția pe care o revendică.

Paltonul Ted Baker și ghiozdanul Tommy Hilfiger. Când simplitatea are etichetă

În ziua primului tur al prezidențialelor din 2024, Lasconi a venit la vot într-un palton lung crem, cu eșarfă albă și ghiozdan. Imaginea era curată, simplă, fără exces. Nu era o ținută de lux strident. Nu era o apariție ostentativă.

Și totuși, presa a identificat paltonul drept Ted Baker, de aproximativ 400 de euro, iar ghiozdanul drept Tommy Hilfiger, de aproximativ 150 de euro.

Aici nu vorbim despre scandal în sens tare. Nu e o geantă de zeci de mii de euro. Nu e un ceas cât un apartament. Dar pentru un politician care își construiește imaginea pe apropiere, simplitate și normalitate, brandurile de câteva sute de euro schimbă lectura.

Paltonul nu mai este doar palton. Devine palton Ted Baker. Ghiozdanul nu mai este doar ghiozdan. Devine Tommy Hilfiger.

Iulia Albu a descris apariția drept „o banalitate răvășitoare”. Dincolo de formularea acidă, observația prinde ceva. Într-o zi de vot prezidențial, o ținută prea banală riscă să micșoreze momentul. În același timp, când banalitatea are etichetă de brand, mesajul de simplitate se complică.

Lasconi a încercat adesea să transmită că este atentă la bani. A povestit despre rochii cumpărate la reducere, despre piese ieftine, chiar de câteva zeci de lei. Această poveste o ajută să pară om obișnuit. Dar o și obligă la coerență. Dacă îți construiești imaginea pe ideea de cumpătare, publicul îți numără mai atent zerourile de pe eticheta hainelor.

Rochia albă tip sacou, purtată la dezbaterea de la Cotroceni și listată la 1.290 de lei, intră tot aici. Nu este un preț scandalos pentru o apariție prezidențială. Dimpotrivă, ținuta era mai potrivită pentru un cadru mare decât alte apariții ale ei. Dar prețul devine subiect pentru că se lovește de povestea garderobei „de la reduceri”.

Aceasta este una dintre ironiile imaginii Lasconi. Ca să pară autentică, vorbește mult despre lucruri personale. Inclusiv despre haine ieftine. Dar cu cât vorbește mai mult, cu atât fiecare abatere pare mai vizibilă.

Lasconi nu are o problemă de imagine. Are prea multă imagine

Elena Lasconi nu este un politician fără stil. Dimpotrivă, are un stil foarte clar. Poate prea clar. Puțini lideri români au o amprentă vizuală atât de ușor de recunoscut.

Ia o leagă de tradiție. Crucile o leagă de credință. Tricolorul o leagă de patriotism. Albul o leagă de curățenie și început nou. Ghiozdanul o duce spre imaginea femeii practice, aflate în mișcare. Părul blond și zâmbetul larg păstrează ceva din energia de televiziune.

Toate acestea, luate separat, pot funcționa. Împreună, devin o identitate vizuală foarte densă.

Aici este marea diferență față de alți politicieni. Lasconi își pune identitatea la vedere. Asta o face memorabilă. Dar o face și ușor de atacat.

Când apare în ie la Câmpulung, imaginea curge firesc. Când poartă cruci într-o dezbatere prezidențială, imaginea devine mesaj politic. Când vine la vot în palton crem și ghiozdan, pare apropiată de oameni. Când presa identifică brandurile, simplitatea nu mai pare la fel de simplă. Când poartă rochii albe în contexte oficiale, poate părea luminoasă, dar și insuficient de protocolară.

Elena Lasconi nu trebuie să renunțe la simbolurile care au făcut-o recognoscibilă. Ar pierde exact partea care o diferențiază. Dar, pentru politica mare, are nevoie de mai multă editare vizuală. Mai puține semne odată. Mai multă rigoare în contexte oficiale. Mai multă diferență între sărbătoare locală, întâlnire diplomatică și dezbatere prezidențială.

În final, hainele ei spun povestea unei politiciene care a intrat în scena mare cu o imagine personală foarte puternică. Nu rece, nu neutră, nu masculinizată. O imagine de femeie care își poartă credința, tradiția și patriotismul la vedere.

Uneori, asta o ajută să pară autentică. Alteori, o face să pară prea încărcată de simboluri.

Iar aici stă miza: Elena Lasconi nu are o problemă de lipsă de imagine. Are o imagine atât de prezentă, încât uneori ajunge să concureze cu propriul mesaj politic.

CITEȘTE ȘI

HAINELE PUTERII | Nicolae și Elena Ceaușescu, luxul din dulapurile unei dictaturi a frigului