I.L.Caragiale, un cârciumar fără de noroc

Incontestabil, Caragiale a fost un dramaturg genial. Dar, asta nu i-a fost de ajuns: a fost convins că ar fi și un cârciumar priceput. În viață, însă, se pare că nu le poți avea chiar pe toate: „Nenea Iancu“ a deschis mai multe bodegi care au dat faliment, una după alta.

De parcă nu ar fi fost îndeajuns de celebru în vremea sa, ambițiile lui de cârciumar l-au transformat pe Caragiale în „personaj“ al unei epigrame compuse, într-o zi foarte inspirată, de către causticul Cincinat Pavelescu: „Iancu Luca Caragiale/ Îţi dă berea cu măsură/Face şi literatură…/Însă nu face parale!“ Și exact acesta a fost adevărul gol-goluț. Între 1893 și 1902, într-o vremea în care era deja cunoscut în lumea culturală bucureșteană, Caragiale a deschis mai multe berării atât în Bucureşti cât și în Paşcani, Iaşi şi Buzău. Conform unui articol apărut în mai 1893, în „Adevărul ilustrat“, Caragiale ar fi ales „postul de a fi cârciumar, rămânând liber cel de scriitor“. Iar asta datorită faptului că în pofida talentului său de necontestat, n-a reuşit să-şi câştige existenţa din scris, motiv pentru care a devenit berar. Sau, după cum spunea, cu sinceritate, el însuși „M-am apucat de negustorie, am mai deschis o prăvălie în str. Doamnei, ca să pot trăi şi eu“. Cu siguranță că „Nenea Iancu“ se alinta. A deschide o altă cârciumă nu era, nici pe departe, un semn de sărăcie lucie. Dar, despre Caragiale s-a spus că era „ultimul ocupant fanariot în România“. Poate că așa o fi fost. Dar, înainte de toate, el a fost, la fel ca orice român, un om care știa să facă haz de necaz și să răspândească în jurul său o veșnică bună dispoziție.

Berar pe Gabroveni

Caragiale și-a deschis prima cârciumă prin noiembrie 1893. Atunci, ziarul „Adevărul“ anunța că, pe strada Gabroveni, s-a deschis Berăria „Mihalcea & Caragiale“. Acolo, clienții „din toate clasele“ veneau la întâlnirea cu Berea Luther. Afacerea n-a prea mers, astfel că I. L. Caragiale s-a retras din „combinație“ pentru a-și deschide propria lui berărie. Cu mai mulți ani înainte, în 1876, Carol I instutuise Ordinul ,,Bene merenti” , o medalie decernată pentru merite deosebite în domeniile cultură, ştiinţă, industrie şi agricultură. Printre cei premiați cu acel ordin s-a numărat și ,,Nenea Iancu”. Dar, în 1894, poate ca o aluzie ironică la acel Ordin Regal, Caragiale a deschis „Berăria Academică <<Bene Bibenti>>“ aflată undeva, pe Str. Doamnei. Inspirată, probabil, de „Academica“ lui Caragiale, și la mai bine de un secol după el, undeva, pe Calea Plevnei avea să apară o bodegă numită, pompos „Mica Academie de Șpriț și Bere“. Dar, în afara numelui, aceea n-a avut absolut nici un haz. Nici nu ar fi avut cum: nu l-a avut patron pe „Nenea Iancu“. În presa vremii, cârciumarul Caragiale era descris ca un patron pur și simplu neconvențional: „Lumea deschidea uşa berăriei ca să-l vadă pe autorul <<Scrisorii pierdute>> alergând printre mese, cu paharele spumoase şi pline, făcând pe ţalul şi istorisind anecdote.“ „Berăria Academică“ a devenit, rapid, locul de întâlnire al jurnaliștilor și scriitorilor bucureșteni. Cine intra în „Bene Bibenti“ îl vedea pe Caragiale cu şorţul atârnat de gât servindu-și, el însuși, clienții. Discuțiile se legau rapid, Caragiale, mai mult gazdă decât patron, se mișca iute printre mese și vorbea cu clienții care dezbăteau atât politichie cât şi ultimele bârfe mondene din oraș. „Berăria Academică <<Bene Bibenti>>“ devenise, cu adevărat, un soi de Academie literară. O academie specială, în care „Nenea Iancu“ era în fruntea dezbaterilor, în dubla lui calitate de artist şi berar. Uneori, prietenii care veneau pe acolo erau scutiţi de plata consumației. ,,Lasă, mă“, le spunea bonom Caragiale, „ştiu că nu puteţi plăti. Am eu destui burtă-verzi de la care să-mi scot paguba!“ Dar, probabil că „burtă-verzii“ n-au fost suficienți pentru a acoperi pagubele. În vara anului 1895 „Bene Bibenti“, adusă în sapă de lemn, a fost nevoită să tragă obloanele definitiv. Totuși, ferm hotărât să se impună în breasla cârciumarilor, Caragiale s-a înscris, pe 1 decembrie 1893, în „Societatea Internațională a Chelnerilor“ din București. După circa un an însă, a fost exclus și de acolo, pentru… neplata cotizațiilor.

Falit în gara Buzăului

În comedia „O scrisoarea pierdută“, Caragiale îl pune pe Cațavencu să întrebe inept-agresiv: „Până când să n-avem şi noi faliţii noştri?… Anglia-şi are faliţii săi, Franţa-şi are faliţii săi, până şi chiar Austria-şi are faliţii săi, în fine oricare naţiune, oricare popor, oricare ţară îşi are faliţii săi… Numai noi să n-avem faliţii noştri?!“ Dar, pentru Caragiale, a vorbi despre faliment era ca și cum ai vorbi despre frânghie în casa spânzuratului. Iar asta pentru că, în viața reală, el însuși a fost „falit“ și a ajuns în penibila situație ca „portăreii“ să-i scoată la mezat o serie de obiecte de strictă utilitate. După falimentul „Berăriei Academice“ din București, Caragiale s-a mutat, pentru o vreme la Buzău. Anterior, el se asociase cu Teodor Duțescu-Duțu, unul dintre cumnații săi și, împreună, au luat în antrepriză restaurantul din gara Buzău. La început, noua afacere a lui Caragiale a mers bine, iar el era deosebit de mândru de noul local. Atât de mândru încât le-a cerut tuturor cunoscuților să-i trimită corespondența pe adresa „Caragiale, restaurantul Gara Buzău“. Dar, după doar cîteva luni, și această afacere a luat-o la vale, din motive financiare. La un moment dat, el împrumutase două butoaie de vin de la un podgorean din zonă, dar n-a catadicsit să-și achite datoria. Bineînțeles că păgubașul l-a dat în judecată, astfel că ,„Nenea Iancu“ a ajuns în fața judecătorilor. Procesul a fost, însă, oprit după ce Regele Carol I a dat dispoziție să i se achite lui Caragiale datoria față de furnizor. Dar, până la urmă, chiar și după acel ajutor venit de la „cel mai înalt nivel“, Caragiale tot a dat faliment. Astfel că, după încă un an, executorul judecătoresc a scos la licitație cele mai importante obiecte aflate în locuința pe care ,,falitul“ Caragiale o închiriase peste drum de gara din Buzău. Era vorba despre un șifonier, un pian și o bibliotecă.

Primul și adevăratul Gambrinus

Dar, nimeni și nimic nu pare să-l împiedice pe Caragiale să-și urmeze vocația de cârciumar. În 1901, el a devenit patronul faimoasei berării „Gambrinus“, aflată pe str. Câmpineanu, la doi pași de „Teatrul Național“. A fost ultima cîrciumă deschisă de „Nenea Iancu“, iar localul a funcționat sub conducerea lui până în 1904, anul în care el s-a auto-exilat. Dar, în cei doar câțiva ani, „Gambrinus“ a devenit una dintre cele mai cunoscute cârciumi din București, local frecventat de „lumea bună“ a vremii. Acolo a cântat Grigoraș Dinicu, marele violonist căruia, după o jumătate de an, Caragiale i-a propus să devină partener în aceast afacere. Iar propunerea lui a și fost acceptată. Mobilierul interior al cârciumii era elegant, confecționat din lemn masiv de strejar. Clienții fideli erau răsfățați cu ciorbă de burtă, tuzlama regală, ,,fudulii” și momițe, toate gătite impecabil. Dar, bineînțeles că, de bază, era berea de bună calitate, servită, cu „,gulerul“ regulamentar, fie la „țap“, fie la halbă. La fel cum făcuse la fiecare dintre cîrciumile sale și la Gambrinus Caragiale își agăța adeseori șorțul de gât și-i servea, el însuși, pe clienții care-i călcau pragul. O făcea cu mare plăcere căci rolul de chelner îi oferea ocazia să discute cu clienții pe care-i tachina cu umorul său, uneori blajin dar cel mai adesea deosebit de sarcastic. De fapt, chiar el, „Nenea Iancu“ era un punct de atracție al acelul local, un fel de „brand“ viu al cârciumii sale. Clienții lui, pe care îi trata mai curând ca pe niște musafiri, erau gazetarii de la Adevărul și de la „Universul“, porniți prin urbe la vînătoare de ştiri şi cancan-uri, actorii de la Teatrul Naţional care veneau să-și sărbătorească vreo premieră, precum și diverși scriitori mai mult sau mai puțin celebrii în acel moment. Iar toți la un loc, alcătuiau o lume superbă în care „Nenea Iancu“ se simțea precum peștele în apă. Caragiale a pus capăt ambițiilor sale de cârciumar în 1904, când a părăsit România și s-a autoexilat în Germania. Dar, chiar și ajuns acolo, în țări străine, a revenit adeseori acasă, mai ales pentru a-și cumpăra diverse „delicatețuri“ pe nu le găsea în magazinele nemțești. După plecarea lui, firma Gambrinus a continuat să existe. Clădirea din apropierea vechiului Teatru Național a fost demolată în 1937. Numele său a fost preluat de un alt restaurant, deschis în anul 1941, cel aflat pe str. Brezoianu, colț cu bulevardul Elisabeta, la parterul fostului Hotel „Cișmigiu“. Acum, nici acela nu mai funcționează: de câțiva ani buni, imobilul cu pricina a intrat într-un proces de restaurare care, nu dă semne că s-ar mai încheia vreodată.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.
Recomanda 2

Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.