Ierarhizările de universităţi

Ierarhizările de universităţi (university rankings) pun presiuni asupra studenţilor, familiilor, finanţatorilor, profesorilor, liderilor academici. S-a ajuns la o condiţie de existenţă – parafrazându-l pe Descartes: „după cum eşti în ranking, aşa exişti”. În urma ierarhizărilor se produc tensiuni: între părinţi şi autorităţi, studenţi şi instituţii, finanţatori şi lideri, universităţi şi universităţi, publicaţii şi profesori. Mediatizate intens, ierarhizările fac servicii anumitor universităţi şi creează fluxuri de studenţi într-o direcţie sau alta.

Având implicaţii, ierarhizările trebuie luate în seamă. Ele suscită, însă, discuţii. Răspund aici la trei întrebări care mi-au fost puse în ultimul timp: de unde vin ierarhizările? ce credibilitate au? ce are de făcut o universitate? Mă bazez pe experienţe în ipostaze diferite. Ca membru al conducerii European University Association, am prezentat în mai 2001, la Dubrownik, primul proiect de „asigurarea calităţii (quality assurance)” (Andrei Marga, University Reform Today, Cluj University Press, 2005, pp.336-350). Ca membru în consiliul unor universităţi internaţionale (UN University din Tokyo) sau consultant (în Austria, Ungaria, Vatican, Germania), chestiunea o găseam pe agendă. Am condus evaluarea unor universităţi din Paris şi am participat la evaluări în Germania, Grecia, Austria. Ca rector şi preşedinte de universitate (1993-2012), am înfruntat tema şi am examinat-o cu instituţii care elaborează ierarhizările de referinţă din lume.

De unde vin ierarhizările? Cronologic, totul a început cu iniţiativa Carnegie Foundation (1970) de a ierarhiza universităţile americane. În anii ’80, cunoscuta publicaţie Der Spiegel a preluat ideea şi a aplicat-o în Germania. În 2003, Universitatea “Jiao Tong” din Shanghai a creat prima ierarhizare universitară internaţională, aplicând criterii relative la cercetarea ştiinţifică, în vederea fundamentării politicii Chinei de afirmare globală în domeniul universitar. Apoi, ierarhizările au devenit curente (vezi tabloul mai recent în Isabel Roessler & John J.Roman, What happened? What remains? What to come? 15 years of experience, CHE, Berlin, 2013). Oricare ar fi percepţiile, cu ierarhizările va trebui convieţuit în anii ce vin.

Astăzi, se observă că ierarhizările de universităţi satisfac nevoi şi aspiraţii ce se împletesc. Le putem lista astfel: a) nevoia de a valorifica investiţia în unele universităţi, prin atragerea de studenţi plătitori; b) preocuparea unor ţări de a se repoziţiona în lume; c) aspiraţia de afirmare resimţită de unele culturi naţionale, prin atragerea de studenţi străini; d) nevoia de a susţine valorificarea produselor propriilor industrii cu exportul de locuri de studii; e) nevoia părinţilor şi studenţilor de a avea o orientare în geografia studiilor; f) dorinţa angajatorilor de a se asigura că apelează la specialişti trecuţi prin filtre mai exigente; g) preocuparea unor publicaţii de a-şi spori audienţa cu noi subiecte.

Unii cercetători ai fenomenului folosesc termeni tari, vorbind de „inevitabilitatea ierarhizărilor” (vezi Philip G. Altbach, The International Imperative in Higher Education, Sense, Rotterdam, Boston, Taipei, 2013), după ce le consideră efect al „masificării învăţământului superior şi al competiţiei şi comercializării în educaţia postsecundară la scara lumii” (p.81). Ei atrag atenţia asupra împrejurării că, odată cu globalizarea economiei, s-a produs globalizarea universitară şi, în consecinţă, ierarhizările devin globale.

Universităţile nu procedează înţelept dacă nu ţin seama de tendinţele economiei actuale. Nici o universitate demnă de nume nu poate ocoli până la urmă întrebarea „ce economie, ce societate, ce cultură a rezultat în jur?” şi nu-şi asumă răspunderi. Dar şi întreprinzătorii şi guvernele trebuie să ia în serios universităţile drept condiţie de competitivitate. Fareed Zacharia arată, de altfel, oportun (în The Post-American World, W.W. Norton & Company, New York & London, 2012), că întâietatea mondială a Statelor Unite este asigurată în măsură semnificativă de vigoarea universităţilor lor – „cele mai bune industrii” (p.207) ale Americii la ora actuală. Iar aici este, desigur, ceva ce dă de gândit. Se poate spune că numai ţările care îşi pun în ordine universităţile pot fi competitive în era globalizării.

Ierarhizările stimulează evoluţii pozitive – mai multă cercetare ştiinţifică, mai multă preocupare pentru inovare şi rigoare didactică, efervescenţă. Ele încurajează, însă, cum se vede bine în preajmă – mai ales în ţările care nu îşi elaborează politica plecând de la propriile nevoi de dezvoltare, iar liderii academici nu au capacitatea de a analiza şi concepe – formalismul, descompunerea tradiţiilor ştiinţifice, comercializarea publicaţiilor (acum, de pildă, mulţi cumpără loc de publicare în publicaţii insipide din Muntenegru, România, Bulgaria şi alte ţări). Se observă uşor că regulile pieţei, atunci când sunt prea puţin înţelese, pot nu doar să învioreze o instituţie, ci şi să o deturneze.

Unele ierarhizări stârnesc impresia a ceva subiectiv. Pentru a le consolida se propun mai nou două soluţii: a) să se renunţe la ierarhizări ce pot încuraja uşor credinţa că cine este pe locul 65 este mai bun decât cel de pe locul 95 sau 150, sau că cel care a coborât în ierarhie este mai slab decât cel care a urcat, în favoarea unor ranguri (categorizări) de universităţi; b) întocmirea de ierarhizări pe profiluri universitare. Aceste soluţii sunt, fireşte, paşi înainte. În definitiv, dă slabe rezultate compararea unei universităţi clasice cu o politehnică sau cu o universitate de medicină.

Ambele soluţii estompează, însă, problema mai profundă – cea a relevanţei criteriilor. Pe orice faţă se întorc lucrurile, fundamentul oricărei clasificări îl constituie criteriile, iar acestea sunt fructul unei alegeri. Nu este posibilă, poate nici utilă, vreo clasificare după criterii exhaustive. Clasificările sunt acţiuni strategice, iar această împrejurare trebuie bine înţeleasă. Rezultatul clasificărilor nu este neapărat realitatea însăşi, ci realitatea privită din punctul de vedere al criteriilor avute în vedere. Ca urmare, şi ierarhizările universitare, ca orice clasificare, dau rezultate în funcţie de criteriile alese. Rezultatele aplicării criteriilor pot fi utile, dar a le dogmatiza ar fi un salt logic nepermis (de fapt un vechi sofism), de la abordări strategice la realitate.

Ce se ia în considerare atunci când se fac ierarhizări de universităţi? Cea mai prestigioasă ierarhizare – „Shanghai Ranking” – ia drept criteriu general cercetarea ştiinţifică a universităţilor, abordată pe capitole precum: calitatea educaţiei – măsurată în premiile cele mai înalte, calitatea cadrelor didactice – alte premii, citările, rezultatele de cercetare – publicaţii, indexul citărilor, performanţa instituţiei per capita, cu punctajele de rigoare. Tabloul este întregit cu anumite specificări pentru ştiinţele socio-umane. Ierarhizarea „Times Higher Education World University Rankings” ia în considerare cercetarea (incluzând reputaţia stabilită prin citări, combinată cu efectivul de publicaţii), învăţământul (incluzând efectivul absolvenţilor), legătura cu industria, internaţionalizarea. „Thomson Reuters” consideră impactul publicaţiilor obţinut prin analiza citărilor. În Germania, se consideră, de pildă, carierele manageriale ale absolvenţilor (Karriere), granturi câştigate (DFG), evaluări ale cadrelor didactice (MeinProf) făcute de studenţi.

Este evident că ierarhizările de până acum se orientează spre ceea ce se poate măsura, căci ceea ce este măsurabil este mai puţin disputabil. Ce se poate, însă, măsura?

Sunt indicatori importanţi ce permit măsurarea, ca, de pildă, efectivul de studenţi pe cadru didactic. Se poate măsura apoi productivitatea în cercetarea ştiinţifică, dar se pune întrebarea: ce luăm în seamă? Candidaţii sunt mulţi, ca, de exemplu, producţia per capita, lucrări publicate sau orice lucrări, reputaţia dată de citări şi premii, investiţii în cercetare, venituri din cercetare şi inovaţie tehnologică. Se pot măsura apoi afinităţi – cum văd studenţii universitatea respectivă, cum o văd profesorii, cum o văd oaspeţii. Desigur că şi „tehnicile” de măsurare sunt în progres, după cum şi rafinarea criteriilor înaintează, dar o constatare se impune: nu se întrevede deocamdată şansa de a măsura destul de mult pentru a putea caracteriza fără rezerve o universitate propriu-zisă.

Sunt foarte greu măsurabile, în acest moment, predarea şi seminarizarea. Uimitor este faptul că ierarhizările existente nu consideră, sau o fac infim, dotarea bibliotecilor, învăţarea organizată în seminarii specializate, echiparea laboratoarelor, orele de laborator de cercetare, învăţarea limbilor, a informaticii, şansele studenţilor de a lucra direct cu excelenţi profesori. Toate acestea sunt importante pentru învăţare şi creaţie, de fapt pentru studenţi. De aceea, în mod frecvent, ierarhizările nu sunt convergente cu opiniile studenţilor (care optează de obicei pentru un mediu agreabil şi şanse pe piaţa muncii, cum s-a văzut în ierarhizările din Germania).

În practica de până astăzi a ierarhizărilor, cu toate eforturile de ameliorare, făcute mai ales în Uniunea Europeană, sunt încă prezente trei discriminări. Ele se explică prin vârsta crudă a ierarhizărilor şi optica instituţiilor ce fac ierarhizarea.

Prima discriminare este linguală: ceea ce contează în ierarhizările existente este în mare măsură sub condiţia folosirii limbii engleze. Opţiunea este justificată de împrejurarea că engleza este lingua franca a epocii noastre. Engleza are beneficiile unei culturi şi civilizaţii prestigioase, iar în vremurile moderne este limba oficială a celei mai puternice ţări din istoria cunoscută – SUA. Numai că, aşa cum se spune: „vor fi două feluri de inculţi în viitor – cei care nu stăpînesc engleza şi cei care stăpânesc doar engleza”!

A doua discriminare este epistemologică: până în acest moment, ierarhizările iau în seamă un singur tip de cunoştinţă, pe care tind să-l considere exclusiv. Ele operează încă înăuntrul unei interpretări depăşite a cunoaşterii ştiinţifice, ce vede în toate ştiinţele un singur tip de cunoştinţă: „descoperirea”. Este cert că descoperirile sunt fundamentale, că ele caracterizează ştiinţele experimental-analitice şi, uneori, ştiinţele formale (matematicile, logica etc.). Dar, pe lângă forma descoperirii, care rămâne de importanţă fundamentală, cunoştinţele au şi alte forme: „comprehensiunea explicativă” (în ştiinţele istorico-hermeneutice), „interpretarea” (în monografieri), „soluţiile strategice” (în ştiinţele strategic-analitice), „recomandările de acţiune” (în ştiinţele dramaturgice) şi „clarificarea conştiinţei de sine” (în ştiinţele reflecţiei critice). Eu sunt de acord cu ideea că ierarhizările de astăzi rămân parţiale câtă vreme extrapolează naiv un tip de cunoştinţă şi se mulţumesc să satisfacă „impulsuri financiare şi manageriale” (vezi Stefan Collini, What are the Universities for?, Penguin, London, 2012, p.122). Dar limitarea aceasta se poate depăşi, ca şi limitarea inversă, ce sustrage examinării cunoştinţele din celelalte ştiinţe, doar prin lămurirea epistemologică a tipurilor de cunoştinţă – o operaţie ce ar trebui dusă până la capăt.

A treia discriminare pe care o fac ierarhizările existente este printre funcţiile ce decurg din misiunea universităţilor. Nu reiau fructuoasa discuţie pe această temă care s-a relansat odată cu lucrarea The American University, a celui mai cunoscut sociolog postbelic, Talcott Parsons, şi G.M.Platt (Cambridge University Press,1973, p. 93 şi urm.). Mă mulţumesc să redau aici lista actualizată a funcţiilor universităţii spunând că aceasta este: instituţie formatoare pentru împărtăşirea şi sporirea cunoaşterii; centru de cercetare ştiinţifică performantă; instituţie formatoare pentru preluarea şi aplicarea cunoaşterii; sursă a inovaţiilor tehnologice; instanţă a examinării critice a situaţiilor; loc al angajării pentru drepturi şi reforme (Andrei Marga, Bildung und Modernisierung, Cluj University Press, 2005, pp.274-280). În raport cu această delimitare a funcţiilor universităţii ce rezultă din experienţa universităţilor de referinţă, ierarhizările – trebuie spus – nu dau seama deocamdată decât parţial de funcţiile instituţiei.

Ierarhizările înregistrează, desigur, ameliorări de criterii pentru a depăşi neajunsuri de mult semnalate. De pildă, în pofida aparenţelor, preluarea listei publicaţiilor doar din înregistrările convenite nu este concludentă în privinţa valorii autorilor (se pot da multe exemple de autori ce clamează zgomotos că au publicat ISI, dar industriile pe care ar trebui să le susţină s-au prăbuşit, sau de autori pe ale căror cercetări s-au luat decizii la scara unor societăţi, dar care nu s-au preocupat să-şi înregistreze formal contribuţiile). Nu se face distincţie suficientă între cercetare epigonică şi inovaţie. Nu se asumă că simplele colecţionări de date, ce rămân importante, desigur, trebuie duse spre elaborare teoretică, pentru a putea fi descoperire sau creaţie.

Sunt de părere că în ierarhizări trebuie ajuns la captarea a ceea ce este hotărâtor într-o universitate: calibrul profesorilor; meritocraţia în selecţia cadrelor didactice; cercetarea ştiinţifică proprie; contribuţiile la cultura şi civilizaţia din societatea respectivă; cadrul pregătirii studenţilor; valoarea absolvenţilor. Calibrul profesorilor are impactul cel mai profund într-o universitate, încât de aici trebuie pornită ierarhizarea.

Ce are de făcut o universitate? Să observăm câteva experienţe.

Hong Kong are trei universităţi înfiinţate în decenii mai apropiate de zilele noastre şi socotite printre cele mai bune, în China şi în lume. Cum s-a ajuns la această performanţă? Aceste universităţi au urcat în ierarhiile internaţionale odată ce au adoptat măsuri de dezvoltare a cercetării legată de industrie şi comerţ, iar la nivelul autorităţilor s-a trecut la o politică universitară clară. Universităţile, autonomizate din capul locului, şi-au asigurat un bun control din partea comunităţii universitare, cuplat cu răspunderea precisă din partea administraţiei academice (aplicând formula „share-governance”). Dar secretul acestor universităţi are două componente. Prima a fost atragerea de savanţi de vârf (top scholars) din lume, ca profesori. Salariile nu sunt cele mai mari, dar profesorii sunt bine motivaţi de percepţia că munca lor inovativă are sens. A doua componentă a fost aceea că numai personalităţi de vârf (la propriu, nu personalităţi confecţionate de propaganda vreunui regim) ajung lideri academici (rectori-preşedinţi au fost personalităţi notorii prin valoarea de facto a scrierilor personale, în condiţiile excluderii contrafacerilor). Faptul că autoritatea universitară era exercitată de cei mai buni (meritocratic, în orice caz) a fost esenţial.

Slovenia s-a angajat pe ruta ameliorării poziţiei în ierarhizări şi este considerată astăzi ţara cea mai performantă din sud-estul Europei la capitolul universităţi. Aici, 67% dintr-o cohortă a tinerilor intră în învăţămîntul superior, iar 1,25% din PIB se alocă din start universităţilor. Admiterea la studii este pe bază de bacalaureat, iar internaţionalizarea este urmărită sistematic. Se consideră, însă, că mai sunt de rezolvat probleme: alegerea prin scrutin popular a rectorului nu duce la o conducere universitară competentă; dacă finanţarea nu se diferenţiază, dinamica în universităţi este prea mică; ca universitate, nu poţi fi excelent în toate domeniile, încât trebuie stabilite priorităţi printre specializări. A devenit, însă, limpede că politica guvernamentală este condiţie a ascensiunii unei universităţi şi că internaţionalizarea învăţământului nu dă rezultate dacă nu ancorează în nevoi naţionale.

Nu reiau discuţia privind eforturile din România pentru ameliorarea poziţiei universităţilor în ierarhizările internaţionale. Aş spune, fie şi în treacăt, că, din nefericire, la noi nu se discută serios legislaţia şi politica universitară, iar frecventele abordări după ureche sunt secondate de măsuri greşite. Aş aminti că, la sfârşitul lunii iulie 2011, de la Shanghai s-a anunţat că Universitatea “Babeş-Bolyai” este luată în considerare pentru a intra în primele 500 din lume. Pentru prima oară, o universitate din România era în această poziţie. Am exprimat imediat, ca rector (vezi presa timpului şi, de asemenea, volumul A. Kiss, E. Trif, Anii inovaţiei instituţionale. 1993-2011, Presa Universitară Clujeană, 2011) temeri că măsurile guvernului în materie universitară – reglementarea greşită a studiilor master şi doctorat (2005), blocarea ocupării posturilor (2009), demontarea autonomiei universitare (2010), epurarea de specialişti de prim plan (ca efect al legii din 2011) – vor împiedica din nou demersul de intrare în elita academică internaţională. Am semnalat atunci că acest demers presupune o politică universitară la nivel naţional, restabilirea autonomiei universitare, o alocare de la buget de cel puţin 300 de milioane euro pentru o universitate ce concurează, un raport studenţi-cadre didactice de cel mult 14/1 şi alte condiţii (pp.212-221). Ceea ce a urmat imediat a fost, însă, cum se ştie, încetinirea motoarelor, la care s-a adăugat reluarea năravurilor de altădată (numiri de profesori după considerente extraprofesionale, clientelismul, falsificarea de lucrări ştiinţifice, confundarea inovaţiei cu botezarea în cuvinte noi a unor iniţative vechi etc.).

Profesorii universitari sunt cheia valorii unei universităţi. Aşa stând lucrurile, trebuie examinată mereu posibilitatea ca aceia cu performanţe propriu-zise să devină profesori şi să se evite ocuparea politizată (ca politică generală, dar şi ca politică parohială) a posturilor. La ora aceasta, prevalează pe plan internaţional câteva repere: a) în SUA, tendinţa este de angajări part-time, pentru a flexibiliza şi fluidiza structura de personal; b) recordul negativ în lume este socotită Argentina, care organizează concursuri deschise pentru posturile de profesori, dar câştigă cei deja aflaţi în interiorul instituţiei respective şi au susţinerea locală; c) este de preferat desemnarea de profesori prin concursuri lărgite, cu participare internaţională, cu salarizare bazată pe merit şi încurajarea aspiranţilor valoroşi.

Aşadar, ce are de făcut o universitate pentru a conta în ierarhizări? Aş menţiona câteva precondiţii: a) universitatea respectivă să aibă un profil statornic, iar profilul să fie bine croit; b) să clădească meticulos reuşite în termeni explicit internaţionali; c) să-şi asume autonomia ca instrument al propriei înnoiri. Aş menţiona, de asemenea, câteva certitudini: a) nu contează mărimea unei universităţi; b) nu contează locul în care este plasată, capitală sau provincie; c) contează foarte mult politica naţională în materie universitară şi, desigur, prestigiul ţării – în sensul că guvernul face competent şi chibzuit reforme; d) nu dă rezultate simpla imitare, ci trebuie gândit cu capul propriu; e) conducerea instituţiei, sub aspectul calificării, contează enorm.

Dacă precondiţiile sunt întrunite şi certitudinile asumate, atunci urmează paşii efectivi spre performanţă. Primul este asigurarea cu profesori (full professors) care au anvergură reală, chiar dacă nu au încă notorietate. Al doilea este un sistem deschis de recrutare de cadre didactice, care să fie, fără compromis, meritocratic. Al treilea este fasonarea cu acurateţe a specializărilor, cu curricula inovative, cursuri magistrale solide, seminarii puţine, dar bine organizate, biblioteci conectate la literatura de referinţă internaţională. Al patrulea este rapida consolidare a publicaţiilor proprii şi a laboratoarelor şi înscrierea în societăţile ştiinţifice internaţionale.

Dar anvergura profesorilor (full professors) întrece ca importanţă orice, încât recrutării acestora trebuie să i se dea întreaga atenţie. Acţiunea nu este fără dificultăţi, căci totdeauna aspiranţii la titluri promit mult, iar cei instalaţi în jilţuri nu acceptă să fie deranjaţi de emergenţi. Eu cred că trebuie ieşit de sub impactul ambelor atitudini şi cultivat profesorul exigent cu sine şi cu alţii, care are şi pretinde realizări certe şi care se legitimează prin lucrări ce sunt părţi ale unei opere.

Multiplicarea instituţiilor de învăţământ superior (care a avut loc, pentru cine este interesat de exactitate, în 1990-1995) a creat numeroase oportunităţi şi în România. Mai nou, de ele care se abuzează, însă, pe faţă, încât, dacă se ia în serios nevoia acută a redresării, vor trebui făcute schimbări instituţionale. De pildă, ar fi de deschis întrebarea: nu cumva ar fi utilă instituirea unei noi profesuri (full profesors), la un nivel superior celei existente (în definitiv, şi alte ţări diferenţiază titlul de profesor pe două sau trei trepte, spre a evita o nestimulativă nivelare!)? Ar fi vorba de un nou titlu de profesor, ce ar reveni – după competiţii aflate în răspundere naţională (cum a fost, de altfel, în bună măsură, şi în România interbelică şi este acum în multe ţări!) – unor specialişti de înaltă competitivitate, care contează nu doar prin ceea ce predau, ci şi prin ceea ce elaborează, în specialitate şi în societate. Altfel, vedem bine, sunt dificultăţi economice, dar nimeni nu taie nodurile; se face sociologie, dar nu se spune în ce societate ne aflăm; sunt specialişti, dar industriile s-au prăbuşit; avem istorici, dar cercetările ce dau tonul în istoriografie sunt făcute în altă parte; este nevoie de proiecte de ţară, dar nu se ştie cum se scriu; se dau doctorate, dar România importă patente banale; „adevărul juridic” are rareori de face cu adevărul, iar în sistemul de drept, justiţia este încă departe; are loc schimbarea lumii, dar politica externă stăruie într-o cultură prăfuită. Ar fi vorba de a aduce în noua profesură oameni cu pregătire indubitabilă, după trecerea prin filtre demne de crezare, ultimul pas fiind – precum a fost altădată şi este şi acum în multe ţări – desemnarea de către şeful (preşedinte sau rege) statului respectiv.

În orice caz, întinsa „confuzie a valorilor” din România anilor din urmă, care se observă la tot pasul, a generat numeroase titluri carpatine, ce spun prea puţin. „Gândirea aproximativă”, care a proliferat la noi, a marcat instituţii întregi tocmai în epoca preciziei şi inovaţiei. De aceea, chiar în principalele universităţi se cuvine discutat dacă nu cumva instituirea unui nivel mai înalt al profesurii ar normaliza scara valorilor şi, ceea ce este cel mai important, ar impulsiona activităţile. Este o întrebare legitimă, într-o societate ce are nevoie de schimbări precum organismul de oxigen.

www.andreimarga.eu

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.