Il Luce. Modelul – OPINIE

Mircea Lucescu s-a plimbat pe marile bulevarde ale fotbalului, cum a scris Ioan Chirilă după Euro 84. Dar nu doar atât. Mircea Lucescu a construit marile bulevarde ale fotbalului, care au conectat țări obidite sportiv – România, Turcia și Ucraina – la rețeaua mondială a performanței.

Ca fotbalist, Mircea Lucescu a pornit de jos, din mahalaua Berceni. Ca antrenor, tot de jos, de lângă furnalele din Hunedoara. Dar de fiecare dată s-a raportat la absolut. Și l-a atins. Performanțele sale îl așază lângă cei mai mari antrenori din lume. Sir Alex Ferguson, Pep Guardiola și el, Mircea al nostru.

Înainte de Campionatul Mondial din Mexic 70, pe noptiera lui Mircea Lucescu creștea un teanc. Erau cărțile de limba spaniolă, nu cărțile de joc. Era perioada în care fotbaliștii, după meciurile din iarbă, organizau revanșa în zori, la Lido și Athénée Palace, cu mingi fabricate din sutienele balerinelor. Era perioada în care Mircea Lucescu se încăpățâna să fie student la ASE. Și reușea.

În anii 90, Mircea Lucescu a trăit în limba italiană – cea mai frumoasă limbă în materie de fotbal, haine și cuvinte de dragoste. În acea perioadă, cea mai frumoasă din istoria omenirii, fotbalul era împărțit în două categorii: Serie A și restul lumii. Mircea Lucescu a antrenat în Serie A. Mircea Lucescu i-a antrenat pe Ronaldo și pe Roberto Baggio. Iată la grande bellezza. I s-a spus Il Luce și așa va rămâne.

Închid ochii și văd o conferință de presă. Mircea Lucescu, antrenor la Galatasaray, vorbește o franceză impecabilă după o victorie în Champions League la începutul anilor 2000. Pun mâna pe carte. Apoi îl aud pe Mircea Lucescu cum predă lecții de fotbal în ucraineană, rusă și portugheză – un amestec de balșoi și samba care a trimis Cupa UEFA la Donețk, regiune ocupată azi de moarte.

Dar Mircea Lucescu n-a fost sinonim doar cu rigoarea, cu tactica, cu disciplina. Lui Mircea Lucescu i-a plăcut să dezmierde. Mânjii Dănuț Lupu, Sergen Yalcin și Mario Jardel pot depune mărturie în română, turcă și portugheză. Indiferent de limbă, toți vor spune același lucru: Mircea Lucescu a înțeles boemia. Mircea Lucescu a fost un estet.

Ultima dată l-am văzut pe Mircea Lucescu la Istanbul, la meciul Turcia-România. Am fost acolo. Am fost cu Ruxandra în tribună. Mircea Lucescu călca greu. Mergea spre 81 de ani. Dar mintea sa ignora trupul, ignora timpul. A transformat mediocritatea noastră într-un zid aproape impenetrabil. Aproape. A fost nevoie de geniul unui turc de la Real Madrid ca Mircea Lucescu să fie învins.

A fost ultima lecție de tactică predată de Mircea Lucescu. Chiar pe stadionul lui Beșiktaș Istanbul, pe malul Bosforului, unde a cucerit titlul în 2003, când clubul serba centenarul. Atunci, fotbalistul Pascal Nouma i-a pupat mâinile, iar suporterii i-au pupat picioarele sultanului nostru, Mircea Lucescu. Acum, la finalul meciului, am văzut cum căpitanul Turciei l-a îmbrățișat îndelung pe Lucescu.

Am văzut cum antrenorul Turciei s-a apropiat sfios de Lucescu. Am văzut întreg aliotmanul la coada pentru a-i strânge mâna lui Mircea Lucescu. Am văzut respectul. Și Mircea Lucescu a văzut finalul. Era ultimul meci cu miză din întreaga sa carieră. Dar nu era finalul. Era sfârșitul.