Insula Zu (22)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – Insula Zu, apărută la Editura Tracus Arte în 2016

Când furtuna a trecut, Robin a putut reveni pe Insulă. Şi are iarăşi timp să stea tolănit în şezlongul de pe uriaşul balcon de la etajul trei, etaj încă nici pe departe de a fi terminat. Şi are timp să-şi pună iarăşi întrebări. (Câteodată îi pare rău că nu poate doar să admire marea infinită, fără să fie deranjat de tot felul de gânduri. Profesoara de psihologie – cea simpatică – i-a provocat într-o zi: îi dă o sută de lei elevului care poate să traverseze un minut fără să gândească. Pe urmă, a mărit premiul la o mie de lei.) Un lucru este clar, îşi spunea Radu: Robin nu contemplă lumea fiindcă este bătrân, nu mai departe de ultimele săptămâni, Radu a arătat că nu este bătrân, că mai are suficientă energie, toată lumea se mira şi în continuare de cât este în stare să lucreze directorul adjunct la REVAD (fostul ROVAC). Robin stă şi admiră marea cea infinită fiindcă aşa are chef, fiindcă îl odihneşte, fiindcă îi face plăcere şi nu fiindcă ar fi bătrân! Iar dacă Radu nu este bătrân, cum să fie Robin bătrân? Şi nu este adevărat nici că se află aici într-un refugiu: acum chiar că nu are de ce se refugia, acum nu numai REVAD trece printr-o perioadă mai liniştită, acum şi copiii parcă s-au mai potolit, viaţa a reintrat în vechea ei rutină, o rutină la care Radu ţine, rutina lui, pe care şi-a construit-o conştient în atâţia ani.

(În tinereţe, ţine vag minte Robin, Radu vorbea despre rutină peiorativ, îşi aminteşte că ar fi spus că rutina nu este decât o transpiraţie urât mirositoare, ca orice transpiraţie, dar care pe cel ce o dezvoltă nu-l deranjează, ba chiar îi place. Au trebuit să treacă anii pentru a înţelege Radu că rutina nu este decât făgaşul fără de care viaţa n-ar avea coerenţă, făgaşul din care fac parte şi tabieturile, şi soţia, şi copiii, şi tot ce-ţi oferă o oarecare siguranţă.)

Bine, dar dacă Radu nu e bătrân, dacă mai are suficientă energie, atunci de ce stă Robin tolănit ore întregi în şezlong în loc să continue lucrul la Palat, la Palatul pe care îl visează de când se ştie, de când şi-a construit „Casa Robinson Crusoe” în crengile bătrânului nuc din curte? Uneltele zac risipite peste tot, dar Robin n-are chef să continue munca. Este momentul când nici ACUM nu este doar ACUM. Palatul s-a ridicat atât de repede, entuziasmul a fost atât de mare, însă acum Robin zace în şezlong şi nici măcar nu se gândeşte la ce ar fi normal să continue. În schimb, se gândeşte la altceva, fire-ar să fie că nu poate să stea o clipă liniştit şi să se umple doar cu marea cea nesfârşită, cu marea cea vie; în loc de aceasta, se gândeşte la un fel de test pe care l-a făcut Radu pe o terasă de pe strada Constituţiei, când, într-un context oarecare, şi-a întrebat prietenii dacă ar fi dispuşi să trăiască pe o insulă unde să aibă tot confortul, unde să dispună de un frigider care să se autoalimenteze permanent, unde să aibă până şi televiziune prin cablu şi un internet rapid şi unde să fie o climă prietenoasă, toate astea să fie oferite doar cu condiţia să rămâi acolo tot restul vieţii singur, fără nici un alt om la o apropiere mai mare de 2000 kilometri. Nici Augustin Bora, nici Victor şi Anely Schneider, nici măcar Otilia n-ar fi fost de acord cu un „asemenea târg”. Şi nici Elvira.

„Bine, i s-a adresat lui Victor, dar tocmai te-ai plâns cât de mult trebuie să lucrezi fără mari satisfacţii, tocmai te-ai plâns că <te-ai săturat!>. Pe insula aceea ai scăpa de stres şi de veşnicul <şeful cel rău>!”

„Da, însă ar trebui să mă despart de Anely şi de copii. Şi de voi!” Anely l-a îmbrăţişat, iar Radu a tăcut. Şi Robin tace, el trăieşte senzaţia că a mai avut loc această discuţie. Şi îi vine să-i spună Otiliei – să-i mai spună o dată? – că în starea ei oricum va trebui să se despartă în curând de toţi şi de toate. Dacă totuşi refuză să primească asemenea oportunităţi, înseamnă că nici cele cinzeci la sută şanse ca moartea să fie o stare bună n-o încălzeşte. Însă cum să-i spui aşa ceva unui om aflat în fază terminală? De aceea i-a dispărut entuziasmul lui Robin pentru că, la urma urmei, şi-a construit tocmai insula cu toate oportunităţile, unde totul este posibil în afară de a avea oameni alături? Măcar un om…

Ce-i de făcut?

Câinele Rudy stă tolănit lângă şezlong.

Robin simte nevoia să-l mângâie. Robin simte nevoia ca ACUM să fie doar ACUM.

Tolănit, cu ochii privind în gol, în loc să continue munca la Palat, Robin e furios că nu poate sta măcar o oră fără să gândească la nimic în timp ce stă pe un şezlong de pe uriaşul balcon de la etajul trei – etaj încă nici pe departe de a fi terminat – şi priveşte la apa cea mai albastră, un peisaj cum doar pe peliculele cele mai performante poate fi văzut, marea cu valurile necontenite, marea vie. Păi, e furios pentru că gândeşte. Asta îl desparte de fericire: când gândeşti poţi fi cel mult bucuros, în nici un caz fericit. Or, el a venit pe Insula Zu pentru a fi fericit. Cât gândeşti ajungi să fii bucuros sau năcăjit, asta pentru că poţi pune în cuvinte motivul pentru care eşti bucuros sau, după caz, năcăjit. Eşti bucuros pentru că ai câştigat la loto, pentru că echipa preferată a câştigat campionatul sau pentru că te aştepţi la o noapte minunată cu ea. Dar când eşti fericit, nu te mai gândeşti la câştigul de la loto, nici la echipa de fotbal, iar când trăieşti noaptea aşteptată chiar nu te mai gândeşti la nimic. Nu poţi fi fericit cât gândeşti la trecut şi la viitor, dar cât de rar îţi reuşeşte o asemenea performanţă! Când doar te bucuri, eşti preocupat de problemele care te frământă, a descoperit Robin. La fel şi când te frământă ceva. Odată, Radu n-a putut dormi mai multe nopţi: era în Perioada Marilor Arestări şi era îngrozit că ar putea veni Glugile Vişinii oricând şi peste el. Şi nu-i era atât teamă pentru el, cât pentru cei dragi: pe cine va cădea nenorocirea? Pe urmă, când Perioada Marilor Arestări a trecut, n-a putut dormi mai multe nopţi pentru că la ROVAC se petreceau lucruri necurate şi se tot întreba dacă nu cumva a greşit şi el, dacă n-a fost indus în eroare de cei amestecaţi în marea fraudă care tocmai se cerceta, dacă n-a semnat şi el ceva ce n-ar fi trebuit să semneze. Nimeni, nici măcar Elvira nu bănuia că omul acela atât de stăpân pe sine în orice situaţie, ar trăi asemenea spaime. El, care era văzut de toată lumea – de toată lumea! – drept simbolul stabilităţii, al continuităţii şi al siguranţei! Pe urmă, când a trecut şi controlul acela – care s-a lăsat cu victime, dar fără ca directorul adjunct Radu V. Pop să fi fost amestecat în vreun fel -, pe urmă l-a măcinat altceva. Atunci, şi-a zis că atâta vreme cât pui în gânduri ceea ce se întâmplă în jurul rău, vei avea mereu motive de nelinişte. Când nu ai o boală gravă, suferi pentru că te-ai lovit la deget, iar când nu te-ai lovit nici la deget, suferi că fiul a chiulit de la şcoală. Sau că ar fi putut chiuli. Îşi aminteşte de veşnicele văicăreli ale lui Schneider: deunăzi i-a spus (în şoaptă) că nu poate înţelege de ce este atât de legat de ai săi – Anely cu eternele ei spaime, Vera cu tendinţele ei de chiul, Felix…, ah, Felix care nu e zi să nu facă o boacănă… Asta în vreme ce el, Victor, n-ar avea de ce se plânge, are bani, nu mulţi, dar cât îi trebuie, în familie nu este bolnav nimeni, la facultate este respectat (chiar dacă nu l-au făcut încă profesor plin). Ar putea s-o ducă fluierând. Şi, totuşi, este atât de legat de ai săi!

Dacă n-ai pune totul în cuvinte, dacă n-ai mai gândi, dacă ai regresa la stadiul de legumă, n-ai suferi? Aceasta este unica soluţie pentru a scăpa de suferinţă? Dacă ai pune întrebarea asta în public, toată lumea te-ar contrazice, ţi-ar da o serie de remedii sigure împotriva stresului şi te-ar asigura că indivizii care şi-au pierdut conştienţa sunt de compătimit şi nu de invidiat. Păi, cum să invidiezi un handicapat atât de grav?

Tolănit cu ochii privind în gol, în loc să continue munca la Palat, Robin e furios că nu poate să stea măcar o oră, un minut, fără să gândească la nimic în timp ce e culcat pe un şezlong de pe uriaşul balcon de la etajul trei – etaj încă nici pe departe de a fi terminat – şi priveşte la apa cea mai albastră, un peisaj cum doar pe peliculele cele mai performante poate fi văzut, marea cu valurile necontenite, marea vie.

Ce-i de făcut?

Câinele Rudy stă tolănit lângă şezlong.

Robin simte nevoia să-l mângâie.

Robin simte nevoia ca ACUM să fie doar ACUM.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.