Insula Zu (62)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – Insula Zu, apărută la Editura Tracus Arte în 2016

Victor s-a întors pe Strada Constituţiei. De data aceea, cu o altă femeie, tot fostă studentă de a lui. („Nu pot să stau singur! Dacă stau singur înnebunesc! Doar în cămăruţa mea din spatele farmaciei îmi place să fiu singur, dar cât pot să stau şi acolo?” şi, în altă zi îl întrebă pe Radu dacă a observat că toate femeile cu care s-a afişat seamănă între ele, „Jung are dreptate, în fiecare dintre noi este o femeie interioară, <anima>”. Radu nu l-a citit pe Jung şi nici n-a observat asemănări frapante între partenerele lui Victor. „Asta mă face să nu mă simt vinovat faţă de Anely, întrucât ele toate nu sunt decât o copie a ei”. „Dar înainte de Anely?” îl întrebă Radu. „Înainte de Anely? Schneider a stat să se gândească: Bună întrebare… poate… nu ştiu. Acesta este scenariul imaginativ despre care ai vorbit tu odată, pe terasă?” „Nu!”)

Victor, Radu şi Pavel erau iar în bar la „fosta masă” a lui Gusti. (Augustin mai era prezent doar prin „fosta lui masă”. Ceilalţi îi simţeau lipsa, în lipsa veşnicelor sale ieşiri fără perdea, atmosfera nu mai era ca înainte.) La celelalte mese se vorbea despre banditul care n-a fost prins şi care „mai mult ca sigur bântuie printre noi”. O vreme, cei trei au ascultat amuzaţi. Până ce Schneider şi-a adus aminte să se lamenteze:

Victor: Măi, copii, ieri am crezut că intru în pământ de ruşine. Închipuiţi-vă că merg şi eu o dată cu tramvaiul şi atunci păţesc ca o domnişoară să-mi ofere locul ei. Nu să mi se aşeze pe genunchi, ci să mă lase să stau jos fiindcă mă vede bătrân şi… şi neajutorat. Arăt eu ca un bătrân neajutorat? Mai grav e că eram cu Luci! Nu ei i s-a oferit locul, ci mie! Poate că domnişoara aceea o fi crezut că sunt tatăl Luciei. La început, m-am făcut că n-o aud, dar ea a insistat şi a fost şi mai rău, că s-au uitat şi alţi călători la noi.

Radu: Şi Luci ce-a spus?

Victor: Luci e o fată cu bun simţ, a privit în altă parte. Victor şi-a aprins o ţigară.

Pavel: Păi, ziceai că te-ai lăsat de fumat.

Victor: După păţania asta, n-am mai răbdat. Dar nici nu văd rostul de a mă lăsa, că de simţit nu mă simt mai bine, ba, fiindcă sunt mai nervos, mă simt chiar mai rău. O să vină o vreme când medicina o să prescrie nicotina, ascultaţi-mă pe mine, că sunt farmacist bătrân! Toată lumea va trebui să fumeze!

Pavel: Chiar aşa, dom’ profesor?

Victor: Tutunul a făcut parte din ritualurile sacre ale amerindienilor, a fost folosit în medicină şi a ca plantă decorativă. Cum să interzici tutunul?! Ce? Generaţii întregi au fost formate doar din proşti? Parcă am fi în perioada inchiziţiei: primul fumător în Europa a fost pe caravelele lui Columb şi, fiindcă a fost văzut „scoţând fum pe nas” în Sevillia, a fost osândit la ani mulţi de temniţă. Se spune că îl chema Rodrigo de Jerez. După care Victor s-a lansat într-un lung discurs despre „modul cum a evoluat, nu evoluat, ci cum s-a dezvoltat farmacologia de-a lungul vremurilor. Nu a evoluat pentru că evoluţia înseamnă o creştere, or farmacologia s-a dezvoltat mereu negând ceea ce până la momentul respectiv era socotit de toţi specialiştii leacul izbăvitor. Acum ne şi întrebăm cum de au putut folosi anumite substanţe medicii în tratarea unor afecţiuni la care acele substanţe sunt declarate azi unanim contraindicate, chiar interzise pentru boala respectivă.” Victor farmacoenciclopedistul s-a ambalat şi era evident că asta îi făcea bine. Radu a observat încă de pe băncile facultăţii că sunt specialişti cărora nu le place practicarea meseriei şi se orientează spre istoricul ei. Aceştia sunt culţi, interesanţi, cu mult mai mare succes în public decât cei ce lucrează efectiv în domeniu. Între timp, Victor povestea despre ravagiile produse de febra tifoidă, boala care se pare că a făcut cele mai multe victime în decursul istoriei. „Tifosul exantematic – a nu se confunda cu febra tifoidă, care este cu totul altceva -, a fost descris încă din antichitate şi a câştigat ea multe războaie şi nu armele militare. De pildă, în campania lui Napoleon în Rusia…” Radu ştia că un asemenea discurs ţinea mult, aşa că, între timp, a putut pleca liniştit pe Insula Zu. Doar pe faţa lui Pavel se vedea că vorbele lui dom’ profesor îl incită. Aşa că Victor vorbea uitându-se mai ales la Ban. Până când Victor a găsit iarăşi un subiect să se lamenteze.

– Ai ce mânca? l-a întrebat din nou Pavel.

– Bine, dar…

– Ai ce mânca?

– Da.

– Ai un acoperiş deasupra capului?

– Da.

– Şi nici nu mori de frig la tine acasă. Aşa că nu te mai plânge! Alţii…

Radu parcă trăia un deja vu.

Victor a răspuns că nu numai acestea sunt lucrurile importante în viaţă. Fără să vrea, de data aceea Radu a trebuit să-i dea dreptate. Dar a tăcut.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.