Înțelepții și Sistemul – Editorial de Cristian Pîrvulescu

Decizia Curții Constituționale privind legea integrității a produs, în doar câteva zile, un întreg vocabular. Textul de față continuă analiza publicată sâmbătă sub titlul „Omul și scaunul”. Acolo am arătat unde nu funcționează construcția juridică prin care Curtea a despărțit funcția de titular. În acest articol nu va fi însă vorba despre decizie, ci despre vocabularul folosit pentru a o desființa. Instituția a fost acuzată că ar fi capturată, că ar fi devenit anexă, că ar fi complice, iar membrii săi au fost prezentați ca niște magistrați care și-au trădat jurământul. Ce s-a spus despre decizie contează mai puțin decât ce spune acest vocabular despre cei care-l folosesc, fiindcă nu e nou și nici nu aparține celor care-l reiau astăzi.

Toate aceste discursuri se folosesc de o confuzie între puterea judecătorească și instanța de contencios constituțional. Curtea Constituțională nu face parte din justiție. Este o instituție independentă, politico-juridică. Nu judecă procese între oameni, nu se află în vârful vreunei ierarhii de instanțe, iar judecătorii Curții, pe care francezii îi numesc sages, înțelepți, tocmai pentru a nu-i confunda cu magistrații, sunt desemnați politic, câte trei de fiecare Cameră și trei de Președinte, așa cum arătam deja în textul precedent, fiindcă rolul instituției este să arbitreze între puteri, nu să dea dreptate cuiva într-un litigiu. Desemnarea politică nu e o scăpare a Constituantei, ci chiar rațiunea instituției, fiindcă o curte constituțională se construiește de către majorități care nu știu câtă vreme vor mai fi în această poziție, iar ceea ce urmăresc astfel nu e un avantaj imediat, ci o garanție pentru ziua în care vor pierde guvernarea. De aceea Curtea nu e o anexă a Sistemului, ci forma cea mai concentrată a Sistemului, locul în care partidele au căzut o dată de acord asupra felului în care au voie să piardă.

Confuzia are un efect imediat, fiindcă îngăduie celor care o fac să pretindă de la Curte un apolitism pe care compoziția Curții nu l-a promis niciodată, ca apoi să o acuze că nu-l are, și să contopească astfel retoric o instituție anume în ceea ce se cheamă Sistemul. Neutralitate Curtea datorează, și încă deplină, dar neutralitatea unui arbitru între puteri nu înseamnă absența politicului, ci obligația de a nu ține partea niciunei puteri. De aici încolo totul devine simplu, fiindcă Sistemul este închis prin definiție, iar cine pierde în fața unui sistem închis poate face apoi demonstrația că este vocea celor mulți. Acesta este mecanismul discursului populist în forma cea mai curată, în care reprezentanții poporului luptă împotriva elitelor corupte. Dar atacul acesta este mai mult decât o simplă retorică, iar ținta nu e aleasă la întâmplare. Cu cât conflictele dintre puterile statului se mută mai des în fața Curții, cu atât instituția devine mai vizibilă, iar vizibilitatea rămâne singura vulnerabilitate a unei astfel de instituții, fiindcă o curte nu dispune nici de buget, nici de forța de a-și impune deciziile, iar autoritatea se sprijină în întregime pe obișnuința celorlalți de a le trata ca obligatorii.

Acest atac are însă și un cost, plătit de cei care-l produc. Cine afirmă că instanța constituțională e capturată nu mai poate pretinde, în același context, să fie luată în serios critica pe care o face privind argumentarea deciziei, fiindcă a doua acuzație devine de prisos. Dacă rezultatul era oricum decis dinainte, motivarea nu mai are ce explica, iar dezbaterea despre aceasta devine un exercițiu inutil. Se va răspunde că cele două acuzații nu se exclud, fiindcă o curte capturată poate în același timp să argumenteze prost. Numai că ele nu se adresează aceluiași public și nu cer același lucru: prima cere înlocuirea instituției, iar a doua modificarea legii, așa încât cei care utilizează prima acuzație nu mai au de ce să o folosească pe a doua. Costul nu se oprește însă aici, fiindcă nemulțumirea față de o decizie și retragerea încrederii într-o instituție sunt lucruri de ordin diferit. Prima e obișnuită, se exprimă și trece, a doua se acumulează și nu se epuizează cu timpul, fiindcă publicul căruia i se explică astăzi că instituția este coruptă nu va putea fi convins poimâine că, de data aceasta, când rezultatul convine, decizia a fost dreaptă.

Ideea că partidele nu reprezintă pe nimeni, că experiența politică este un viciu și că sistemul, ca atare, trebuie distrus din temelii a intrat în viața politică românească cu decenii înainte ca AUR să existe. Extrema dreaptă nu a inventat acest repertoriu, l-a găsit gata făcut și l-a dus mai departe, fiindcă dintr-o operațiune împotriva Sistemului câștigă întotdeauna cel care propune mai mult. Un asemenea repertoriu nu rămâne însă doar la îndemâna celor care l-au pus în circulație, fiindcă este ușor de preluat. După anularea alegerilor prezidențiale din decembrie 2024, aceeași gramatică a fost folosită împotriva Curții Constituționale, iar cei ce o reiau astăzi, cu altă țintă, nu răstoarnă construcția, ci o confirmă.

În acest punct se despart două gramatici politice. Un partid reformist care pierde o partidă explică de ce decizia e greșită și apoi pornește operațiunea de modificare a legii. Un partid revoluționar susține însă că instituția e coruptă și că sistemul trebuie eradicat. A doua variantă este mai comodă pe termen scurt, fiindcă mobilizează repede, dar devine ruinătoare pe termen lung, fiindcă un partid care și-a construit întreaga identitate pe respectul regulii pierde, într-o săptămână de indignare, singurul capital pe care nu-l poate reface printr-o campanie. Merită văzut ce se obține, de fapt, atunci când unei instituții de arbitraj i se cere să se dea la o parte, fiindcă rezultatul nu e mai multă democrație, ci mai puține opreliști pentru majoritatea zilei. Cine slăbește arbitrajul nu sporește puterea alegătorului, ci pe aceea a celor care guvernează în acel moment.

O demonstrație a acestei deosebiri a venit chiar zilele acestea de la Washington. Luni, 24 august, Curtea Supremă a Statelor Unite a îngăduit administrației Trump să meargă mai departe cu restrângerea votului prin corespondență înaintea alegerilor de la jumătatea mandatului, printr-o ordonanță provizorie și nesemnată, iar avantajul electoral pe care decizia îl oferă președintelui în funcție e vizibil pentru oricine. Cei trei judecători rămași în minoritate au fost împotrivă, iar judecătoarea Ketanji Brown Jackson a scris că majoritatea creează haos și incertitudine în alegerile care urmează. Procurorul general al statului New York a numit hotărârea un eșec dureros și a anunțat că nu va fi ultimul cuvânt al Curții. Guvernatorul Pennsylvaniei a spus că judecătorii nu s-au pronunțat asupra fondului și că se vor revedea în instanță. Organizațiile care contestă ordinul s-au declarat dezamăgite de o decizie interimară și au trecut la pasul următor. Niciunul dintre ei nu a spus că instituția e capturată, că e o anexă sau că judecătorii și-au trădat jurământul, deși acolo mandatele sunt pe viață, confirmările se dau în bătălii deschis partizane, iar o parte din majoritate fusese numită chiar de cel care profită acum de decizie. Explicația nu ține de bunele maniere, ci de calcul, fiindcă toți cei care au pierdut știu că se vor întoarce data viitoare în fața aceleiași curți. Deosebirea dintre critică și extremism nu stă, așadar, în intensitatea nemulțumirii, ci în obiectul atacului, iar cei ce spun că instituția e coruptă rămân fără singurul loc în care o minoritate mai poate câștiga.

Ce deosebește partidele antisistem de la noi nu e respingerea Sistemului, comună tuturor, ci direcția criticii. Pentru reformiștii antisistem nemulțumirea privește clasa politică autohtonă și se sprijină pe regulile europene, în vreme ce nemulțumirea extremei drepte a luat forma revoluționară, urmărind, cel puțin declarativ, tocmai desființarea acestor reguli. Or, o curte constituțională este locul în care regula devine obligatorie. Atacul extremei drepte nu vizează, prin urmare, o decizie sau alta, ci chiar caracterul obligatoriu al regulii, iar cei ce reiau această ofensivă din nemulțumire față de o decizie împrumută o critică ce nu se oprește la ținta aleasă. Regula devenită obligatorie nu e însă doar cea politică, fiindcă tot acolo devin obligatorii neretroactivitatea, securitatea juridică și previzibilitatea, adică exact condițiile fără de care nicio economie de piață nu funcționează. O curte constituțională nu reglementează nimic, ci garantează că regula de astăzi rămâne valabilă și în viitor, iar cine slăbește garanția aceasta nu obține un stat mai mic, ci unul mai imprevizibil, ceea ce se resimte direct în dobânda la care se împrumută statul. Ofensiva de inspirație libertariană împotriva instituției este, din acest motiv, o contradicție în termeni, fiindcă piața nu are nevoie de un stat mic, ci de unul previzibil.

Cei care descriu Curtea ca pe o anexă a unui partid riscă, prin urmare, să estompeze exact deosebirea care-i particulariza în raport cu ceilalți. Miza nu e de imagine, fiindcă ambele oferte se adresează aceluiași electorat, unul care nu se definește ideologic, ci prin raportul cu statul, un stat care apare mai degrabă ca inspecție, impozit și autorizație, dar niciodată ca serviciu public. Unei asemenea nemulțumiri reformiștii îi promiteau un stat care lasă lumea în pace fiindcă devine competent, iar extrema dreaptă promite un stat care lasă lumea în pace fiindcă e desființat, astfel încât, atunci când prima promisiune eșuează la guvernare, a doua nu apare ca o trădare, ci ca pasul următor. Așa se explică și trecerile de la un partid la altul, fiindcă nemulțumirea rămâne aceeași și se schimbă doar partidul căruia îi e încredințată. Publicul, care nu urmărește distincțiile fine, va observa deosebirea ultimul, iar când o va observa nu va mai avea de ales între două feluri de nemulțumire, ci între două oferte care spun același lucru, dintre care una a spus-o prima.

Înțelepții nu se numesc așa fiindcă ar sta deasupra politicii, ci fiindcă li se cere ceva ce unui magistrat nu i se cere niciodată, anume să judece regula după care se face politica fără să facă ei înșiși politică. Această formulă descrie un tip ideal, o poziție pe care nimeni nu o poate ocupa în întregime, iar recunoașterea ei ține de o convenție, nu de o dovadă. Cine spune că înțelepții sunt de fapt slugi nu dezvăluie o realitate ascunsă, ci desface convenția care ținea poziția în picioare, iar convenția, o dată desfăcută, nu se mai reface prin argumente.

Există și o consecință mai puțin vizibilă. Într-o competiție în care toți vorbesc împotriva Sistemului, nu mai rămâne nimeni care să apere instituțiile, iar acuzația de captură nu mai costă nimic, fiindcă nu mai are cine să o conteste. Limbajul împotriva Curții este, de altfel, singurul care se adresează deodată tuturor nemulțumirilor, fiindcă numește un obstacol fără să numească și o politică. Cine-l împrumută nu preia un simplu instrument de campanie, ci intră într-o alianță pe care n-o poate controla. Avantajul revine, firesc, celor care n-au avut niciodată nevoie să se prefacă că respectă regula, iar ceilalți descoperă abia atunci că le-au făcut campanie.

Citește și: Omul și scaunul