Înţepenita reprezentare diplomatică

Imaginea României în lume este ca un colaj fotografic în care regimul Ceauşescu ocupă întreaga tematică, secondat de paradoxala revoluţie. Un fel de neant, în spatele căruia funcţionează o întreagă armată de funcţionari, căreia i s-a adăugat şi ICR-ul. Tot ce vine dinspre Bucureşti nu are legătură decât cu fostele reţele ale Securităţii, puternic resuscitate prin tot felul de anexe bugetare. România livrează în continuare produse ideologic-culturale pe care le fabrică în stilul cunoscut al propagandei. Preţul acestor traforaje este imens. A fost paralizată întreaga societate, nu numai cea culturală, printr-o blocadă administrativ-politică, spre a nu avea acces la democraţie. La fel ca în anii ’50, România fabrică personaje, unul mai dubios decât altul, într-un cerc restrâns la nivelul unui birou de şef de gară. Instituţii deviate total, intrate în uzul strict al unor grupuri minuscule, mimează o activitate imposibil de încadrat într-o categorie sau în interesul naţional. Găsind câţiva amatori de sporturi antidemocratice, din păcate fiind destui oportunişti, legitimitatea instituţională se instalează în opusul ei absolut. Fabricarea aceasta poate aparent să imite orice, făcând parte din sistem.

Parlamentul, guvernul, justiţia, ministerele mimează. Orice. Democraţie, valori, morală, programe, relaţii internaţionale. Aşa s-a ajuns în punctul în care nimic nu mai poate fi decelat, iar oamenii, oriunde se află în acest sistem, acumulează o imensă deviere individuală. De cum deschid gura, sau dau mâna, realizezi ce hram poartă. Prin schimbarea sistemului comunist pare să se fi întâmplat doar o ameliorare a lui, transformându-l într-o vădită sursă de mărire a unor grupuri tot mai arogante. Dacă la suprafaţă avem un sistem democratic, înscris în NATO şi UE, în profunzimea imediată există o relaţionare de tip colonial convenabilă în cazul unor situaţii de urgenţă. Numai că un asemenea registru de existenţă publică nu poate susţine o economie şi o ţară implicate în parteneriate întemeiate pe valorile libertăţii, încălcate, astfel, în mod evident. România exportă mult mai mult de un dram din siguranţa planetei, însă cu preţul unei degradări de care politicienii par total dezinteresaţi. Nivelul sărăciei şi degradării este inacceptabil, în timp ce apar tot mai multe rigori care-şi propun să-l accentueze. Societatea românească devine absolut exclusă din propria problematică a politicii interne, ajungând un simplu cotizant la propria torpilare. Despre consultări publice, referendum, demisii guvernamentale, alegeri anticipate nu mai vorbeşte nimeni, pentru că întregul cor mediatic a ajuns fatalmente o anexă a structurilor. Separarea puterilor este, în acest moment, un deziderat tot mai confuz, aparent inutil. Accesul liber la fondurile publice al unor grupuri mafiote face imposibilă mult invocata reformă.

Noile formule administrative expun instituţiile, rolul lor constituţional, transformându-le în organe poliţieneşti. Bref. Este de amintit coloana ANAF, pe autostrada spre mare, în ziua de 1 mai, asemănătoare celei cu ajutoare umanitare a lui Vladimir Putin pentru Ucraina. Cu un asemenea mod de acţiune guvernamental-banditească, miliţienească, se distruge orice iniţiativă, respectul faţă de lege ajungând un exerciţiu al aparenţelor. Cei care şi-au rezervat un weekend pe litoral au ajuns martori ai răfuielilor dintre autoritate şi comercianţi, în lipsa unei legislaţii care să excludă asemenea abordări groteşti. O asemenea atmosferă programatic resentimentară, pusă în scenă spre a degrada orice relaţionare a statului cu mediul de afaceri, face loc familiarizării cu abuzul implicit. Legi alcătuite de mari infractori economici, fără dezbatere publică reală, se pun garante evoluţiei pozitive a statului, afundându-l în datorii, degradare generală, impas fără capăt. Guvernul Ponta lasă în urmă o imensă indecizie şi toxicitate generate de lipsa de autoritate morală pe care o reprezintă. Pentru nedebarcarea acestui guvern sunt invocate tot mai multe minusuri pe care le-ar avea opoziţia, fără a se scoate o vorbă că perfecţiunea absolută nu poate fi găsită undeva, cu atât mai mult în România momentului.

Pe acest fond intern grav, dezechilibrat, primitiv, politica externă se poate totuşi recentra cu un ministru de externe bine intenţionat, Bogdan Aurescu. România are nevoie de un imens import de democraţie, nu de joncţiuni cu meschine grupuri de interese, aşa cum s-a întâmplat constant până acum. Separarea serviciilor de păienjenişul trocurilor, afacerilor de familie, excluzându-le din peisajul diplomatic, şi conectarea la deciziile politice responsabile pot aduce România europeană mai aproape de ea însăşi.