Invazii, ocupaţii, eliberări, sfere de influenţă…Ziua Victoriei! (I)

corepondență de la Gabriel Jivănescu 

La 25 octombrie 2019 (dată la care şi noi am sărbătorit eliberarea Ardealului, efort militar dedicat, acum peste 75 de ani, zilei de naştere a regelui Mihai I), în nordul extrem al Europei, dincolo de Cercul Polar, în orăşelul Kirkenes, aflat la 10 minute de mers cu maşina de punctul de trecere a frontierei dinspre Norvegia spre Rusia, înalte oficialităţi ale celor două ţări au comemorat izgonirea armatelor germane din zonă (după peste patru ani de ocupaţie nazistă: 1940-1944). Au participat regele Harald V, doamnele prim-ministru şi titulara Externelor din executivul de la Oslo, respectiv ministrul rus de Externe S.Lavrov, alături de comandanţi militari ai ambelor părţi (în condiţiile în care Norvegia este stat-membru al NATO).

Eliberarea părţii orientale a regiunii norvegiene Finnmark de către Armata Roşie în cursul celui de-al Doilea Război Mondial reprezintă cazul clasic de ilustrare a conceptului de eliberare. Invazia Baedeker a Norvegiei (care poate fi numită astfel datorită faptului că responsabilul militar german îmsărcinat cu înfăptuirea acesteia, îndată după primirea ordinului, s-a dus într-o librărie berlineză şi a cumpărat ghidul turistic omonim al ţării scandinave, brand celebru în epocă şi în zilele noastre) a fost extrem de nesuferită poporului norvegian, anumite resentimente fiind evidente la nivelul oamenilor de rând mai în vârstă până în prezent. Aşa se face că, la 18 octombrie 1944, atunci când au tracut graniţa finlandezo – norvegiană (căci în perioada interbelică Norvegia şi URSS nu au avut graniţă terestră comună), militarii sovietici au fost întâmpinaţi ca eliberatori.

Refugiat la Londra alături de familia regală, guvernul în exil al Norvegiei (existând şi un guvern cu puteri limitate la Oslo, sub ocupaţia germană, condus de cel ce avea alături o a doua soţie rusoaică, Vidkun Quisling, nume ce se identifică cu trădarea şi colaboraţionismul) a iniţiat negocieri în vederea eliberării ţării cu toate cele Trei Mari Puteri. In mai 1944, a încheiat un acord în acest sens cu Uniunea Sovietică. La 8 mai 1945, când a capitulat, Germania mai ocupa militar restul Norvegiei, ca şi zone din Curlanda şi Cehia, insulele din Canalul Mânecii, iar militarii din nordul Italiei încetaseră lupta pe 2 mai. De aceea, 8 mai este sărbătoarea eliberării pentru norvegieni. Trupele eliberatoare sovietice s-au retras din nordul ţării în septembrie 1945, în timp ce regiunea vecină Petsamo, care asigurase din 1920 accesul la ocean al Finlandei, ţară inamică, nu a mai fost evacuată de URSS – cazul tipic de ocupaţie urmată de anexiune.

Şi mai interesantă este puţin cunoscuta ocupare a unei părţi a Danemarcei de către armata sovietică: insula Bornholm din centrul Mării Baltice. Situată mult la est faţă de cursul Elbei, linia aproximativă convenită la Yalta între ariile de bombardament ale sovieticilor şi ale aliaţilor occidentali, aceasta devenise o fortăreaţă germană (cu tunuri având o rază de bătaie de 42 km) integrată frontului răsăritean. Danemarca fusese ocupată prin surprindere de către nazişti în aprilie 1940, dar regele, guvernul şi parlamentul au rămas pe loc ceea ce a conferit aparenţa independenţei. Singura concesie majoră pe plan diplomatic acordată lui Hitler a fost aderarea (cu rezerve) la Paktul Antikomintern în 1941, la reuniunea de la Berlin consacrată aniversării a 5 ani de la semnarea acestuia de către Japonia şi Germania. Prin aceasta, relaţia Danemarcei cu Uniunea Sovietică s-a complicat, mai ales că alegerile parlamentare din 1943 (caz unic în Europa aflată sub dominaţie nazistă) au avut drept rezultat că în legislativul de la Copenhaga n-au mai apărut cei 3 deputaţi comunişti de mai înainte. [Mandatele le-au fost reacordate în 1945.] La urma urmei, cele două state nu erau aliate în cadrul coaliţiei Naţiunilor Unite, în care se regăseau alături URSS şi Norvegia.

Aliaţii occidentali hotărâseră ca eliberarea teritoriului danez să fie încredinţată forţelor britanice, dar n-a mai fost nevoie de confruntări militare, întrucât la 4 mai 1945 trupele germane de ocupaţie au capitulat, ceea ce a declanşat manifestări entuziaste, iar 5 mai a devenit data comemorativă în Danemarca (ca şi în Ţările de Jos). In momentul în care aliaţii occidentali ar fi fost în măsură să obţină şi predarea celor peste 15.000 de soldaţi germani din insula Bornholm, al căror comandant solicitase prezenţa unui ofiţer britanic în faţa căruia să depună armele, sovieticii au lansat raiduri aeriene masive (în bombardamente au pierit şi 10 civili danezi) şi au debarcat pe insulă la 9 mai, deşi armistiţiul semnat la Berlin cu o zi mai înainte (de altfel, ca şi cel de la Reims din 7 mai 1945) prevedea încheierea ostilităţilor pe 8 mai, la ora 23,01 (ora Germaniei).

Prezenţa trupelor sovietice pe teritoriul Danemarcei a constituit o mutare dibace a lui Stalin, retragerea acestora fiind condiţionată de mişcări similare aşteptate din partea americanilor şi britanicilor. La acel moment, viziunea liderului sovietic era deja conturată, după cum i-o mărturisise comunistului jugoslav [muntenegrean] Milovan Ðilas [sau Djilas; în româneşte, ar fi Gilas], şi anume că, spre deosebire de războaiele precedente „cine ocupă un teritoriu îşi impune propriul sistem social…Nu poate fi altfel.“ Insă, în cazurile Norvegiei şi Danemarcei nu prea ar fi avut cu cine să realizeze aşa ceva…In plus, centrele politice ale celor două ţări ar fi fost nişte pioni prea îndepărtaţi. In final, fără să fi avut parte de reacţii adverse din partea locuitorilor danezi ai insulei Bornholm, cu excepţia unui (singur) viol raportat, militarii sovietici s-au retras în 6 aprilie 1946. Surprinzător, acest fapt s-a derulat la o lună după celebrul discurs de la Fulton, Missouri al fostului premier britanic la o ceremonie academică, în prezenţa preşedintelui Truman, originar din acea zonă a Statelor Unite. Atunci, Churchill a denunţat acea „cortină de fier de la Stettin, în Marea Baltică, la Trieste, în Adriatica“, iar Bornholm este la est de această linie. Retragerea sovietică în sine ar putea indica faptul că declaraţia nu a reverberat atât de puternic în lume la acel moment. Poate fi o impresie înşelătoare, căci autorităţile din Norvegia au insistat, la scurt timp după, ca Churchill să-şi amâne vizita programată (de asemenea, ca persoană particulară) în ţara nordică, aceasta fiind efectuată abia în mai 1948.

Uniunea Sovietică a obţinut, prin poziţia sa maleabilă în relaţiile cu Danemarca şi Norvegia, mai mult decât improbabilele retrageri ale trupelor americane din Groenlanda sau Islanda, respectiv ale celor britanice din Insulele Feroe şi Islanda: în aprilie 1949, când cele două ţări scandinave s-au regăsit printre statele fondatoare ale NATO (proces de zămislire în care, alături de Italia, Portugalia şi Islanda, nu au avut o contribuţie diplomatică deosebită), acestea îşi formulaseră angajamentul de a nu găzdui baze străine pe teritoriile lor naţionale. In februarie 1949, guvernul de la Oslo a declarat că „nu va fi parte în nici un acord încheiat cu alte state, ce ar implica obligaţia Norvegiei de a pune la dispoziţie baze pe teritoriul naţional în folosul forţelor armate ale unor naţiuni străine, atâta timp cât ţara nu este atacată sau nu este subiect de ameninţare mlitară“. [In 1957, parlamentul norvegian s-a pronunţat şi împotriva prezenţei unor ogive nucleare pe teritoriul ţării în timp de pace.]

La 70 de ani de la formarea alianţei nord-atlantice, în cadrul conferinţei de presă comune cu omologul norvegian de după festivităţile din 25 octombrie 2019 de la Kirkenes, ministrul de Externe Lavrov a precizat că „Rusia nu a desfăşurat şi nu va întreprinde acţiuni agresive la adresa securităţii Norvegiei“, insistând asupra îngrijorării în faţa întăririi flancului estic al NATO. Spre scepticismul Moscovei, apărarea norvegiană a nordului extrem al ţării este în curs de remodelare, inclusiv prin prezenţa, prin rotaţie, a unor militari americani la bazele din Værnes şi Setermoen.

In replică, doamna Søreide a afirmat că politica de apărare a Norvegiei a rămas aceeaşi din 1949 şi că nimic nu s-a schimbat în ultimii ani: „Nu avem baze străine, aceasta fiind opţiunea noastră de când am aderat la alianţă…Noi nu considerăm Rusia o ameninţare militară; cu toate acestea, suntem preocupaţi de amploarea reînarmării ruseşti“. Aflat la a şaptea întâlnire la nivel de ministru cu partea norvegiană în decurs de doi ani, Lavrov a mai spus că este mulţumit de modul în care autorităţile norvegiene gestionează problematica istoriei celui de-al Doilea Război Mondial.

Există şi în cazul Norvegiei o poveste interesantă, atunci când s-a trezit cu un nou vecin, situaţie reală ilustrând răspunsul la celebra întrebare „Cu cine se învecinează Uniunea Sovietică?“ La 11 noiembrie 1944, la nici o lună de la pătrunderea trupelor sovietice pe teritoriul naţional, ministrul de Externe al Norvegiei, Trygve Lie, a avut o întrevedere cu Molotov, comisarul sovietic al afacerilor străine, în Kremlin. A fost un moment dramatic, reprodus conform memoriilor diplomatului norvegian: „[Molotov] a luat o hartă, şi-a pus pumnul încleştat pe [strâmtorile Bosfor şi] Dardanele şi a zis: «Aici suntem închişi. Doar în nord e o deschidere, dar acest război ne-a arătat că linia de comunicaţie cu nordul Rusiei poate fi întreruptă sau blocată. Asta nu trebuie să se repete!»…Şi-a exprimat speranţa că norvegienii vor fi nişte vecini prietenoşi, punând întrebarea: «Vom rezolva cererile noastre în mod amiabil, sau va avea loc o dispută?»“.

Chestiunile aveau în vedere revizuirea, în perspectiva instituirii unui condominium, a tratatului din 1920, intrat în vigoare în 1925, referitor la recunoaşterea internaţională a suveranitaţii Norvegiei asupra arhipelagului Spitsbergen [redenumit Svalbard, în anii ‘30] din Oceanul Arctic, la care RSFSR nu fusese parte contractantă, dar URSS aderase în 1935. Mai presus de aceasta, Molotov a menţionat şi cedarea Insulei Urşilor, de la sud de arhipelag. Oficialii norvegieni nu s-au grăbit să răspundă, iar odată războiul încheiat (soldaţii germani de la staţia radio de pe insulă au fost recuperaţi abia după patru luni), interesul lui Stalin s-a mutat spre Turcia şi Iran. Ceea ce nu l-a împiedicat pe Molotov să reitereze propunerea, în a doua jumătate a anului 1946, lui Lie (devenit, între timp, întâiul secretar-general al ONU), respectiv succesorului său în guvernul norvegian. In faţa acestei situaţii, Storting-ul de la Oslo a decis într-o reuniune secretă să respingă orice aranjament pe această temă.

Dacă o astfel de evocare poate să inducă cel mult un zâmbet dezaprobator, ceea ce s-a petrecut în ultimele luni, dinaintea comemorării a 80 de ani de la izbucnirea ultimei conflagraţii mondiale, trecând prin manifestările de la Ierusalim şi de la fostul lagăr de exterminare nazist de la Auschwitz (Oświecim, în Polonia) din ianuarie şi până în aceste zile, când s-au marcat 75 de ani de la încheierea războiului în Europa, constituie etapele unei veritabile confruntări ce a evoluat din domeniul dezbaterii unor istorici în cel al schimbului de note diplomatice, al mesajelor unor ambasadori pe reţelele de socializare, sau în intervenţii la cel mai înalt nivel.

Rusia, care, datorită diferenţei de fus orar faţă de momentul semnării capitulării necondiţionate a Germaniei de la Berlin din 8 mai 1945, celebrează Ziua Victoriei pe 9 mai, a adus reproşuri poziţiilor recent exprimate în Polonia şi Cehia în legătură cu rolul Armatei Roşii în eliberarea acestora de sub nazism. In Polonia, unde nu se neagă sacrificiul sutelor de mii de soldaţi sovietici cazuţi în luptele cu germanii, se accentuează referirile la evenimentele din septembrie 1939, la masacrele de la Katyn (şi din alte părţi), asupra refuzului lui Stalin de a sprijini insurecţia patrioţilor polonezi din Varşovia din vara anului 1944 (înăbuşită după câteva luni, prin distrugerea cvasi-totală a ceea ce mai rămăsese din oraş), în condiţiile în care armatele sale se opriseră pe malul opus al Vistulei, inclusiv prin interdicţia aplicată avioanelor anglo-americane, ce paraşutau în Varşovia sprijin alimentar şi logistic insurgenţilor AK, de a ateriza şi de a se realimenta pe aerodromurile controlate de ruşi.

Nu în ultimul rând, se reliefează contribuţia determinantă a URSS la comunizarea Poloniei, prin ocupaţia militară, acţiunile extrateritoriale ale aparatului represiv sovietic şi prin controlul asupra politicienilor aserviţi Moscovei. In aceste condiţii, din 2015, sărbătoarea de 9 mai a fost mutată pe 8 mai, ca Zi Naţională a Victoriei.

Cea mai mare parte a Cehoslovaciei a fost eliberată prin operaţiunile armatelor sovietică şi, respectiv, română, cu sprijinul acţiunii partizanilor din Slovacia, în timp ce vestul ţării a fost eliberat de trupele americane, armata generalului Patton oprindu-se din înaintare deşi ar fi putut atinge capitala Cehoslovaciei înaintea ruşilor. Nefiind inclusă în acordurile de partaj de la Moscova dintre Churchill şi Stalin din octombrie 1944 şi nici subiect al interminabilelor negocieri de la Yalta şi Potsdam (concentrate asupra Poloniei), Cehoslovacia părea sortită să redevină democraţia pluripartidistă din perioada interbelică, Truman şi Stalin convenind asupra retragerii simultane a trupelor proprii la 1 decembrie 1945. N-a fost să fie…

In această primăvară, după îndelungate discuţii, statuia mareşalului Konev (comandant al fronului ce a concentrat efortul militar sovietic în Cehia şi Slovacia) a fost înlăturată de pe soclul monumentului din Praga, printr-o hotărâre a consiliului local de sector. La 5 mai, cu fastul limitat de condiţiile actuale din ţară, s-au comemorat insurecţia pragheză şi eliberarea oraşului Plzeň [Pilsen] de către americani. Ca să fie totul clar, primarul Pragăi a declarat că armatele sovietice au ajuns la Praga abia pe 9 mai, neavând vreun rol în eliberarea oraşului (fără a mai insista asupra contribuţiei soldaţilor armatei de voluntari a lui Vlasov, foşti prizonieri sovietici ce şi-au renegat stăpânii luptând câteva luni alături de germani, pe care i-au abandonat în circumstanţele evenimentelor de la Praga din acele zile). Primarul Hřib a mai precizat că ţara este supusă unei intense presiuni propagandistice şi a unei tendinţe de răstălmăcire a istoriei din partea Rusiei, în timp ce preşedinta formaţiunii de centru-dreapta TOP 09 s-a mărginit să afirme că „Republica Cehă nu este o gubernie rusească“.

Surprinzător faţă de percepţia comună că ar fi binevoitor faţă de Rusia, actualul preşedinte ceh Zeman este cel care a iniţiat reconsiderarea oficială a semnificaţiei zilei de 9 mai, ce începuse deja înainte de 1989 să nu mai fie numită oficial Ziua Eliberării Cehoslovaciei de către Armata Sovietică (aşa cum fusese declarată în 1951), ci Ziua Eliberării de Fascism. In mai 1990, pe când era deputat, a susţinut atât schimbarea numelui, cât şi pe cea a datei comemorării. Astfel, Cehoslovacia federală a celebrat 8 mai drept zi naţională. In Slovacia, din 1996, a rămas o simplă zi nelucrătoare, în timp ce în Cehia, în 2004, Ziua Eliberării a devenit Ziua Victoriei.

In cele două conflagraţii mondiale, ţelurile de război ale statelor participante s-au conturat greu. In prima, au trecut trei ani până când americanii le-au cerut oficial beligeranţilor să şi le precizeze. In cea de-a doua, abia în 1944, Walter Lippmann (specialist în relaţiile externe ale Statelor Unite, şi cel care, printre primii, în 1947, a introdus, prin titlul unei cărţi, [The Cold War] conceptul de „război rece“) şi-a putut încheia volumul „Ţelurile de război ale SUA“ [US War Aims]. In această lucrare, autorul şi-a permis să proiecteze viitoarea configuraţie a Lumii, prin logica istoriei şi a geografiei, identificând patru orbite regionale: atlantică, rusă, chineză şi hindu-musulmană. De asemenea, a împărtăşit viziunea unei societăţi universale [Universal Society], refuzând, însă, categoric, ideea unei guvernări mondiale.

Marilor Puteri (în 1943 – trei, asociindu-li-se, ulterior, China şi Franţa) le-a fost mai la îndemână să-şi camufleze opţiunile privind organizarea postbelică a teritoriilor cucerite prin avansarea sintagmei „capitulării necondiţionate“ a Puterilor Axei (şi a statelor asociate, impropriu zise „sateliţi“). Ceea ce acestea au uitat, sau, mai exact, au refuzat să propună micilor naţiuni, aliate ori inamice, aflate în calea armatelor lor a fost conceptul de „eliberare necondiţionată“. Singura zonă din estul şi centrul Europei care a experimentat aşa ceva a fost sud-vestul Cehiei, în care oraşul faimoasei beri Pilsner Urquell a fost eliberat de armata americană pe 5 mai 1945, iar České Budějovice, cu renumita sa Budweiser, a avut parte, la 10 mai 1945, de o defilare comună a trupelor victorioase sovietice şi americane.