Invitaţie la lectură

Muzica regelui

Pare un lucru extraordinar că Majestatea Sa Regele Mihai a ajuns la vârsta de 90 de ani. „El şi-a păstrat întotdeauna umanitatea adevăratului bărbat de stat, credinţa în valorile civilizaţiei şi o linişte înţelegătoare. El a rămas, pentru mulţi români, o lumină de speranţă în întuneric”, scria în urmă cu 10 ani Charles, Principe de Walles.

Un dar oferit Regelui Mihai cu prilejul împlinirii vârstei de 90 de ani, un CD adună piesele muzicale preferate ale acestuia, însoţite de o cărticică plină de istorii privind pasiunea regelui pentru muzică. Un produs realizat de Editura „Curtea Veche” şi Radiodifuziunea Română.

„Cu câţiva ani în urmă, plănuind o serată dedicată zilei de naştere, am întrebat-o pe Majestatea Sa ce muzică preferă. Regele, pe un ton delicat, dar sobru, a numit cele mai diverse titluri, de la «Concertul pentru pian nr. 1» al lui Liszt şi opusuri beethoveniene până la «Bolero» de Maurice Ravel, tangourile interpretate de Boston Symphony Orchestra sau muzica uşoară a lui Bing Crosby. Regina a adăugat scurt, cu un zâmbet melancolic: «Mi-ar plăcea să ascult ceva de Manuel De Falla». Colecţia Regelui Mihai de discuri şi benzi magnetice este impresionantă. Aşezată într-o impecabilă orânduială, poate concura cu uşurinţă la capitolul «valoare istorică» vasta colecţie de piese şi unelte din legendarul atelier auto al Majestăţii Sale”, mărturisea Principele Radu al României, adăugând că „muzica trebuie să însemne ceva cu totul ieşit din comun pentru Majestăţile Lor. Nu numai o sursă de frumos sau de artă, pentru care toţi avem slăbiciune, ci un fel de a se regăsi, de a-şi vindeca sufletul, de a se cunoaşte mai bine pe sine şi unul pe celălalt”.

Playlistul CD-ului aniversar „Muzica Regelui” începe cu „Marşul Carol I”, de Iosif Ivanovici, şi „Luarea Plevnei”, marcând astfel memoria primului rege al României, şi continuă cu „Poema Română”, compusă de George Enescu, una dintre piesele dragi Majestăţii Sale. Celelalte melodii fac parte din registre muzicale diferite, piese care-l emoţionează peste măsură, precum „Gaudeamus igitur”, „Tango Jalousie”, compus de Jacob Gade, „Some Sunny Days” de Irving Berlin, în interpretarea lui Bing Crosby şi a orchestrei dirijate de Irving Berlin, tangoul „A Media Luz”, cu orchestra dirijată de Miguel Calo, „The best things in life are free”, în interpretarea lui Bing Crosby, „Dansul focului” din muzica baletului „Amorul vrăjitor” de Emanuel De Falla, Poemul simfonic „Preludiile” şi „Concertul nr. 1 în Mi bemol major pentru pian şi orchestră” de Liszt, „Bolero”-ul lui Ravel, „O mio bambino caro” din opera „Gianni Schichi” de Puccini, având-o ca solistă pe inegalabila soprană Virginia Zeani, „Simfonia a III-a op. 78, în do minor, cu orgă” de Camille Saint-Saëns, sub bagheta dirijorului Arturo Toscanini, şi „Simfonia a IX-a în re minor op 125” de Beethoven, cu Orchestra Filarmonicii din Londra şi Corul Societăţii „Musikfreunde” din Viena, sub bagheta lui Herbert von Karajan. De asemenea, regele şi-a manifestat admiraţia faţă de Fiodor Şaliapin şi, în general, pentru frumoasele partituri scrise pentru vocea de bas.

Editura Curtea Veche

Muzica a continuat să-l însoţească pretutindeni pe rege, el amintindu-şi de Ionel Perlea şi de preţioasele lui concerte dirijate cu har, sobrietate, discreţie şi demnitate. Când vorbeşte despre Beethoven, regele are lacrimi în ochi. La Peleş, regina Ana îşi amintea cum, în grădină, în timp ce culegea fructe sălbatice şi le punea într-un paner, a auzit pe fereastra deschisă a palatului graţioasele sunete ale unei melodii cântate la pian. Aşa a aflat regina Ana că Mihai I lua lecţii de pian şi chiar cânta bine. De altfel, marele dirijor Yehudi Menuhin povestea în detaliu cum venea, adus de George Enescu la Peleş, amintindu-şi de năzbâtiile micului Mihai în castel. Menuhin nu este singurul mare artist cu care regele Mihai s-a întâlnit de-a lungul vieţii sale. Maria Callas, Frank Sinatra, David Niven, Ava Gardner şi Rudolf Nureiev sunt câteva alte personalităţi cu care drumul regelui s-a intersectat.

Toate aceste amintiri au fost scrise în paginile care însoţesc CD-ul „Muzica Regelui”.

„De câte ori se mutau într-o casă nouă, înainte de a despacheta bagajele şi mobila, Majestăţile Lor scoteau discul de vinil, pick-up-ul şi două scaune. Se aşezau şi ascultau «Poema Română» în liniştea casei goale. La fel făceau şi când plecau dintr-o casă. Acest gest spune multe despre felul în care muzica şi România au jucat un rol în viaţa Majestăţilor Lor.”

Un dar public care se alătură altor două proiecte culturale: volumul „Lumea regelui”, semnat de Principele Radu, care adună peste 60 de mărturii despre majestatea Sa Regele Mihai I, mărturii care traversează mai mult de şapte decenii din viaţa fostului suveran al României, şi un alt volum aflat în pregătire, „Anul Regelui”, un album de fotografii şi mărturii despre cum arată, la această vârstă venerabilă, un an din viaţa Majestăţii Sale.

Între două lumi

Un roman despre supravieţuirea unei familii în vremuri dificile şi într-un regim totalitar, datorită iubirii care i-a legat pe toţi membrii ei. Cartea a devenit posibilă prin dragostea pe care scriitorea Claudia Moscovici a resimţit-o din partea întregii familii. Aceasta este critic literar şi de artă, a emigrat din România la vârsta de 11 ani, ajungând în Statele Unite, unde şi-a luat licenţa la Universitatea Princeton şi doctoratul în literatură comparată la Universitatea Brown. A predat filosofie, literatură şi artă şi critica ideilor la Universitatea din Boston şi la cea din Michigan. A publicat printre altele „Double Dialectics”, „Romanticism and Postromanticism”. În anul 2002 a fost co-fondatoarea mişcării „Postromanticism”, dedicată celebrării frumuseţii, a senzualităţii şi pasiunii în arta contemporană. Claudia Moscovici locuieşte în Michigan împreună cu soţul şi cu cei doi copii. „Soţul meu, Dan Troyka, mi-a demonstrat, prin fidelitatea, prietenia şi dragostea lui, ce înseamnă o adevărată reîncarnare a iubirii”, mărturiseşte autoarea.

Pendulând între vieţile unor oameni obişnuiţi şi destinele altora, ieşite din comun, între lumea din România şi cea din Statele Unite, între un totalitarism când mai dur, când „de catifea” – volumul a apărut întâi în limba engleză sub titlul „Velvet Totalitarianism” – şi o libertate relativă, între existenţa cu visuri cronice din Est şi societatea de consum a Vestului, evocând experienţa românească din anii ’70, emigrarea familiei sale către America şi apoi revoltele din 89 de la Timişoara şi Bucureşti, Claudia Moscovici le oferă cititorilor o carte multifaţetată care combină un roman de dragoste cu un thriller politic şi unul poliţist.

Iubirea este ultimul refugiu al oamenilor în rezistenţa lor surdă, apoi vehementă împotriva regimului opresiv din România. Iubirea a ţinut familiile unite şi le-a ajutat să suporte greutăţile şi îndoctrinarea. Ea este cea care, totodată, i-a dat putere protagonistei romanului de a depăşi diferenţele culturale dintre universul românesc şi cel nord-american.

Paginile erotice pline de sentimentalism alternează cu cele dramatice legate de evenimentele politice ce s-au succedat în România: „Se uita încântat la netezimea de mătase a pielii de pe rotunjimile ei unduioase. După ceasurile de mângâieri şi sărutări cu care se obişnuise, i se păre că-l durea trupul de la excitarea sexuală neîntreruptă. Şi totuşi, ezita, preferând să exploreze cu mâinile, cu buzele şi cu limba fiecare centimetru din trupul încordat al iubitei înainte de a da frâu liber propriilor ispite în căutarea plăcerii”… Joi, 21 decembrie 1989, mitingul organizat de Ceauşescu în Capitală ca reacţie la revolta de la Timişoara. „După alte două zile, când zarva politică se mai atenuase în toată ţara, iar Paul şi iubita lui s-au văzut urcaţi în avionul care avea să-i ducă înapoi la New York, Irina stătea şi admira inelul bunicii aflat acum pe degetul ei. Şi-a adus aminte de câte ori promisese chiar ea să revină, doar că bunicii nu mai erau ca să vină să-i vadă şi totul se afla în profundă schimbare în ţara în care îşi petrecuse copilăria de nici n-o mai recunoştea. Pionierii, disciplina şi frica, interminabilele cozi la mâncare şi luptele de zi cu zi, secretoşenia şi turnătoriile, toate aveau să rămână undeva în trecut, subiecte pentru istorici şi scriitori. Fără îndoială, îşi spunea ea, românii aveau să treacă prin transformări substanţiale şi să descopere alte motive pentru care să se lupte între ei, alte surse, deocamdată nici măcar bănuite, de suferinţă şi alte motive de speranţă în eforturile lor de a crea o nouă democraţie din cenuşa dictaturii. Vreau ca viitorii noştri copii să ţină minte cum a fost viaţa câtorva milioane de oameni care au trăit sub comunism. Nu vreau să afle despre cum s-a trăit în Estul Europei numai din cărţile de istorie. Pentru mine şi ai mei n-a fost numai istorie. N-a fost ceva abstract. A fost viaţa noastră de zi cu zi”.

Nimfa nestatornică

Cronicarul de la „El Mundo” aprecia: „«Nimfa nestatornică» e o carte în care continuă să trăiască cel mai pur Cabrera Infante împreună cu acobaţiile sale lingvistice şi literare. O potenţare a arhitecturii închipuite a Havanei. O carte pe al cărui fundal răsună cele mai frumoase bolerouri. Un bolero care, aşa cum ştie toată lumea, nu e nimic altceva decât o baladă cu o farfurie de fasole neagră alături”.

Un roman plin de farmec, muzică, poante, cuvinte care se asociază în jocuri şi calamburi fonetice şi o erudiţie halucinantă.

„Grădina era şi nu era sălbatică. Pianul dinăuntru se îngâna cu corul greierilor şi al broscuţelor de afară, ce reuşeau prin artă naturală să se menţină la unison şi chiar să creeze, câteodată, o vagă armonie imitativă. Într-un colţ era pianul. Oriunde poţi găsi într-un colţ un pian în oraşul ăsta. Nu-i de mirare că Gottschalk, când a venit la Havana, a putut organiza un concert fabulos cu cincizeci de piane, interpretând unele pasaje la unison. În seara aceea, pianistul cânta mai mult singuratic decât singur.M-am apropiat şi am observat un anunţ: Paquito şi pianul său. Era un bolero şi scria aşa: pian ce-mi acompaniază tristeţea. Se numea «Perfidia». Cred că de atunci am început să cer tuturor pianiştilor întâlniţi prin baruri să cânte «Perfidia». Nu ştiu numele autorului acestei capodopere, dar i-am făcut pe toţi s-o ţină minte ca s-o acordeze mereu cu locul. Era un pianist din Adelaida, Australia, care o ştia, un altul care cânta pe un pian alb la Harrods, alt pianist într-un alt mare magazin din Londra Barkers, un pianist în interiorul hotelului Chateau Marmont de la Hollywood şi mulţi, mulţi alţii, din alte părţi ale lumii, care interpretau melodia de fundal pentru Bette Davis şi Paul Henreid în «Now Voyager». Muzica pe care dansau Elsa şi Rick în «Casa Blanca», suntetele catifelate desprinse din corzile ţambalului, într-un cabaret din Bucureşti… cu acel aer de bolero care suna a sambă lentă, a vals parizian, a melodie populară… iubirea s-a apropiat de mine întrerupând cîntecul de iubire”.

Un roman care se dovedeşte a fi un dicţionar pasionant erotic şi constant ironic, transformat într-un manual despre cum ar trebui să se scrie în secolul XXI. Un volum delirant, însă totodată trist, melancolic. În perioada anilor ’60-’70, în literatura cubaneză s-a petrecut un fenomen particular: sciziunea ideologică determinată de factorii politici ai vremii a determinat şi împărţirea scriitorilor în două grupuri ireconciliabile. Pe de o parte, autorii de texte literare, încadrate în viziunea ortodoxă a insulei, iar pe de alta, scriitorii care au ales să se autoexileze ştiind că nu aveau să-şi revadă pământul natal atât timp cât avea să dureze regimul castrist. În acea perioadă s-a impus Guillermo Cabrera Infante, care, după 1965, când a avut ruptura sa definitvă de regimul lui Fidel Castro, a ales să trăiască pentru scurtă vreme la Madrid şi, apoi, până la sfârşitul vieţii, în Anglia. „Nimfa nestatornică” este unul dintre cele trei romane care s-au aflat în sertarul scriitorului în clipa morţii sale şi avea să vadă lumina tiparului în 2008. „O Lolită havaneză prezentată într-o cheie inedită. O dată în plus, descoperim în paginile sale universul bine cunoscut al scriitorului: literatură, film, pasiuni şi obsesii, femei şi bolero. Cuba lui Cabrera e o ţară mai degrabă fictivă, dar pe care nimeni nu i-ar putea-o disputa, căci este plăsmuită din dorurile lui, în cuvintele lui turnate, răsturnate şi transformate în materie verbală pură”, notează traducătoarea Liliana Pleşa Iacob. Iată ce spune despre scriitorul Cabrera Infante criticul peruan Jose Miguel Oviedo: „Cărţile lui par născute nu din intenţia de a povesti vreo întâmplare anume, ci din umorul lingvistic extras prin distilarea cuvintelor… Acestea şi rezonanţa lor umoristică reprezintă adevărata temă a scriitorului… Manipularea burlescă a cuvintelor este esenţa artei sale, perenă sărbătoare întru slava libertăţii creatoare dar şi a carcerei din care nu putea scăpa”. Cariera lui s-a bucurat de apreciere din partea lumii literare, autorul fiind distins cu Premiul „Miguel de Cervantes” pentru întreaga activitate.

Susan Sontag nota: „Astăzi pare extraordinar că oricine poate scrie excelent proză în mai multe limbi: rămânem muţi de uimire în faţa unui Nabokov, a unui Beckett, a unui Cabrera Infante”.

Creionul tâmplarului

În vara anului 1936, în închisoarea din Santiago de Compostella, un pictor desenează cu un creion de tâmplărie Porticul Gloriei din catedrala oraşului: în desenul lui, camarazii de detenţie îşi împrumută chipurile apostolilor şi profeţilor. Creionul pare să scoată la suprafaţă ce este mai bun în fiecare dintre posesorii săi. Tradus în 20 de limbi şi ecranizat, în 2003, în regia lui Anton Reixa, acest volum împleteşte subtil istoriile mărunte ale personajelor, dragostea, tandreţea, camaraderia şi demnitatea în cele mai vitrege condiţii, cu istoria mare, aceea care impietează asupra vieţii. Rezultatul este un mozaic de melancolie şi speranţă din care răzbat atât strigătele disperate ale protagoniştilor, cât şi cele ale unui întreg popor ale cărui libertăţi ajung să fie grav îngrădite. Romanul îi aparţine lui Manuel Rivas, considerat unul dintre cei mai importanţi scriitori spanioli contemporani şi una dintre vocile literaturii galiciene, cărţile sale fiind traduse şi publicate nu numai în Europa, dar şi în cele două Americi. Jocurile stilistice inedite, profunda poezie a descrierilor sale şi temele abordate i-au adus nenumărate premii.

„Un roman superb, plin de sensibilitate şi compasiune”, nota Arturo Perez Reverte. O minunată poveste de iubire: „Ce frunze palide. Lămâiul e melancolic. Rododendronul e simpatic. Castanul are o respiraţie greoaie. Castanul acela fu pentru Marisa ca un cămin clandestin, gaura unei cabine aflate în trunchiul arborelui secular, cu un gemuleţ de unde supraveghea lumea fără a fi văzută. De mică, Marisa credea că anotimpurile erau într-o oarecare măsură creaţia acelui grădinar atât de tăcut. Aprindea şi stingea culorile ca şi cum grădina ar fi avut pe dedesubt un fitil invizibil care unea bulbii, copacii şi plantele. Galbenul nu se termina niciodată. Decretul iernii stingea ultimele lumini aurii ale trandafirului japonez… Iar primăvara se dezlănţuia splendoarea ploii de aur. Alirio era cel care avea grijă de această iluminare cu al său aprinzător…”. Câtă poezie şi culoare în aceste rânduri!.

Voinţa şi norocul

Scriitorul Carlos Fuentes

„Centrul din Ciudad de Mexico este asemenea ţării: o suprafaţă nu face decât să o ascundă pe cea anterioară, iar aceasta va fi ascunsă de cea care urmează. În timp ce ţara se structurează în etaje, de la coastele tropicale spre zonele temperate, şi există o repartizare inegală între deşerturi, platouri şi munţi, oraşul disimulează o tăietură verticală care pleacă de la modernismele capricioase ale vremurilor noastre la o parodie de bulevarde şi mansarde pe care le-am moştenit de la împărăteasa Charlotte a Belgiei. Mexicul, ca un sufertaş imens în care primul fel este mereu ultimul. Supă chioară, ciorbă lungă, sos de mole cu pui, cartofi dulci. Ca şi cum ar încerca să ascundă un mister ştiut de toată lumea, Ciudad de Mexico se deghizează în multe feluri: birturile, cabaretele, bordelurile, parcurile, bulevardele, restaurantele de lux, vilele păzite de ziduri înalte şi sârmă ghimpată electrificată, mahalalele întinse, băcăniile, atelierele mecanice, mame învelite în şaluri şi cu bebeluşii în braţe, copii vagabonzi, flota de taxiuri prăzulii, camionetele blindate negre, ţigle şi garduri pentru o urbe în permanentă construcţie şi reconstrucţie, oraşul pe veci neterminat…”

Pe o plajă a Pacificului, capul retezat al lui Iosua Nadal spune povestea prieteniei cu un personaj misterios, numit Ierihon: relaţia lor începe în adolescenţă şi scopul lor comun este acela de a nu aparţine marii mase gri, anonime. „Noaptea, marea şi cerul sunt totuna, chiar pământul se confundă cu imensitatea întunecată care învăluie totul. Nu există crăpături. Nu există despărţituri. Noaptea reprezintă cea mai bună imagine a infinităţii universului. Ne face să credem că nimic nu are început, nici sfârşit. Pacificul este acum un ocean cu adevărat calm, alb ca o mare cană cu lapte. Valurile l-au prevenit că pământul se apropie. Încerc să măsor distanţa dintre două valuri. Sau poate timpul este cel care le desparte? Nu distanţa? Răspunsul la această întrebare ar rezolva propriul meu mister”.

Ambii protagonişti îşi doresc cu disperare să fie „altfel”. Unul însă îşi propune să obţină acest lucru fără să facă rău nimănui, iar celălalt decide că nu se va da în lături de la nimic pentru a-şi atinge scopul. Tot ce povesteşte capul retezat al lui Iosua Nadal se petrece în Ciudad de Mexico. Fire văzute şi nevăzute ale puterii conduc spre această metropolă care devine un personaj de sine stător al cărţii, un fel de geniu rău, devorator, care-i atrage şi îi transformă în victime sigure pe toţi cei care răspund chemării lui, un oraş care se hrăneşte cu corupţie, cu imoralitate, cu violenţă şi cu sărăcie. Un oraş care se iroseşte în bătălii dinainte pierdute. Iosua şi Ierihon repetă înfruntarea arhetipală dintre Cain şi Abel într-o lume în care graniţa dintre bine şi rău este mai degrabă o iluzie.

Romanul, care împleteşte minunat realitatea cu ficţiunea, îi aparţine lui Carlos Fuentes, unul dintre cei mai importanţi scriitori ai boom-ului hispano-american. El pune sub lupă toate forţele care se înfruntă în societatea mexicană contemporană, cu convingerea că în Mexic nu există tragedie, ci totul se transformă în telenovelă.

Thomas Eloy Martines consemna: „Vocea lui Fuentes a adus întotdeauna în prim-plan, fără dogmatism şi fără cenzură, problemele şi ambiţiile Americii Latine”…

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.