Păi ce credeai, musiu? Ce credeai, tu, chiar tu, cu tine vorbesc! Istoria nici nu te ia în seamă dragă cititorule de ficțiuni și de scheme politice. Chiar navigatorii Istoriei dirijau fiinţarea şi funcţionarea furtunilor oceanice! Bobolina mi-a spus-o, draga de ea, vâslind părelnic înspre Parisul visurilor noastre!

Despărţindu-mă de inspiratul poet Dovido Giorgiandayo, am dat nas în nas în docuri cu Bobolina care a şi pus repede mâna pe mine. O nebună! Poate că o cunoscusem în bazarul de reptile de pe Yagomanator, asteroidul imperialelor trandafirii care tânjeau să conducă lumile acvatice prin lovituri de palat, prin crime şi intrigi fără de sfârşit, poate că eu o inventasem. Făcea vrăji, Bobolina. Se visă regină! O ştiam eu, nu putea să mă ducă cu zăhărelul. M-a chemat în grădina ei de sticlă, într-un inel rotitor aflat la periferia ceţosului Tagula Manokaan. Pusese la cale un mic eveniment monden, chipurile. M-a servit cu şampanie făcută de şamanii din Bankusai. Am savurat şampania cu un soi de evlavie. Sigur că m-am bucurat să fiu invitat la o asemenea întâlnire mondenă! Bobolina m-a prezentat tuturor, arborând o expresie uşor maliţioasă.

Dar invitaţii ei parcă nu auziseră de mine! Nu citiseră scrierile mele despre miracol şi magie. Nu savuraseră romanele mele science fiction pline de chei ale secretului din inima universului plin de universuri! Faptul m-a enervat, pe moment. Apoi însă, o tartină cu caviar mi-a redat buna dispoziţie. În fond, de ce-ar fi trebuit oare să mă cunoască bătrâna vrăjitoare care ţinea în braţe un vârcolac fălcos, stacojiu şi urâcios?

De ce ar fi trebuit să audă de mine cyborgul plin de coşuri care golea pahar după pahar, ascuns după un stâlp împodobit cu ghirlande de flori exotice?

Şi totuşi, ar fi trebuit să mă ştie!

Eu eram. Văluritul eu eram. Eu eram văluritul care mâncase şaisprezece cupe de cristal în mai puţin de un minut, făcând trei pase acvatice, la concursul mâncăcioşilor organizat de consiliul municipal din Waganto Tongawa. Eu eram văluritul care stătuse sub apă mai bine de cinci ceasuri fără oxigen modificându-mi din trei în trei minute matricea informațională primară prin incantaţii şamanice şi răsucirea degetului inelar în sensul invers acelor de ceasornic. Eu eram. Eu eram văluritul care se căţărase pe hotelul Ritz levitând și înfiorându-i pe toți cei din București, şi tot eu dădusem gata un tort de ciocolată de peste o sută de kilograme făcându-l invizibil prin invocarea spiritului metaforic ce sălăşluia pe vârfurile îngheţate ale nordicelor.

Eram un adevărat magician, nu-i aşa?!

Eu eram, în carne și oase. Simultaneitate ficţională generalizată şi generalizantă! Dar nu păreau să mă cunoască. Nu ştiau să mă meduzeze, ficționalii fabuloşi!

Invitaţii înfulecau cu toţii fără să mă ia în seamă, meduză nevăzută, râdeau, îşi dădeau coate, vorbeau în gura mare, se clătinau ameţiţi, se ciocneau unii de alţii. În mod curios, vorbeau plini de însufleţire despre primul război semantic mondial, despre motorul cu aburi şi despre prima călătorie în Lună.

La început, n-am îndrăznit să o trag de limbă pe Bobolina. Dar, în cele din urmă, am prins-o în bucătărie între două cafele. Am somat-o. Am ameninţat-o. Ea m-a bătut uşurel pe obraz, nebunatica, ficționala, vălurita.

– Prostuţule, n-ai înţeles încă ce se întâmplă? Te rog, văluritule, să nu-i spui lui Pitoşkin, nu-i aşa,?! Pitoşkin e un sifon nenorocit! E informatorul imperialelor! Ia seama la el, stai cu ochii minţii pe matricea lui informațională! Ai grijă! O să-ţi facă de petrecanie! I-ai pus pe gânduri pe marii părinţi ai imperialelor şi pe generalii marilor armade! L-au trimis pe Pitoşkin să-ţi ia urma, să te tragă de limbă, să te digitalizeze! În sfârşit, eu am vrut să-ţi fac o surpriză pentru că eşti iubitor de miracol şi pentru că eşti unul dintre moreaugarinii secretului, tu ești Văluritul!

Şi a scos dintr-un sertar secret un album de fotografii jerpelit şi învelit într-o frunză îngălbenită de bagdaian. Fotografiile erau şi ele, toate, îngălbenite. Am rămas cu gura căscată, mi s-a tăiat răsuflarea. E o ocazie unică, scumpule! Așa mi-a şoptit Bobolina surâzând, ce surâs avea Bobolina! Oamenii ăştia au înviat doar pentru câteva ceasuri, mi-a şoptit Bobolina aruncând bucățele de santal într-un bol de sticlă. Nu e nemaipomenit?! Iar tu eşti martorul meu principal.

Şi s-a dus în sufragerie să împartă cafeaua şi să flecărească, de nebună, cu personajele pe care le resuscitase înmuind fotografiile lor în sânge de bibaresă de Kabul şi în infuzie de trandafiri de gheaţă aduși tocmai din Nagasaki.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.