JOCURILE TRECERII, Vocalize în Sol Major (19)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – JOCURILE TRECERII, Vocalize în Sol Major (Alegro ma non tropo) Editura Junimea Iaşi 2018

2. C9b Recompensa

„Răsplata reprezintă motivaţia supremă pentru tot ceea ce facem. De foarte multe ori, răsplata se confundă cu satisfacţia. La fel cum, nu de puţine ori, răsplata se substituie satisfacerii voinţei de putere¹”. Şi cel mai dezinteresat om va spune că „răsplata lui va veni din Cer”, însă, oricum, şi lui răsplata primită pe acest tărâm îi provoacă satisfacţie.

Bibi (un an) primeşte ciocolată „pentru că a fost cuminte”. Dar, de fapt, el nu resimte aceasta ca pe o favoare, ci drept ceva ce i se cuvine, deci nu ca pe o recompensă. Abia când i se subliniază „uite ce primeşte Bibi pentru că a fost cuminte!”, copilul simte o satisfacţie mai mare, întrucât a fost făcut conştient că EL şi nu altcineva a beneficiat de acea ciocolată, deşi Bibi este convins că orice i se cuvine indiferent de situaţie. Aşa că, pentru Bibi, răsplata nu este decât un bonus. Bibi nu trebuie să facă nici un efort pentru a primi ceva, mai ales că e convins (încă) de faptul că oricum e în drept să primească orice îşi doreşte.

În schimb, Bubu (4 ani şi 5 luni) este mai mereu atenţionat pentru ceea ce obţine. Aşa că Bubu începe strategii spre a beneficia de un lucru dorit, el fiind făcut conştient că acel lucru constituie o recompensă pentru ceva, un comportament sau o faptă bună. Şi în relaţiile cu ceilalţi copii, Bubu ştie că nu va primi nimic fără să ofere şi el ceva. Dacă nu ceva material, măcar un gest. Aşa că va evalua ceea ce ar putea să ofere la rândul său, dacă schimbul este rentabil, dacă merită osteneala.

Cu atât mai mult pentru părinţii lui Bibi şi ai lui Bubu, le este limpede că nici o răsplată „nu cade din cer”, ci, aşa cum îi spune şi cuvântului „recompensă”, aceasta este urmarea a ceva din partea lor. Dacă Bubu plânge dezamăgit când nu primeşte ceea ce doreşte, după care îşi fixează atenţia spre altceva (întotdeauna sunt destule lucruri la care să râvneşti), pentru părinţii săi, năzuinţele pot fi mult mai punctuale şi mai constante, iar satisfacţia să fie amânată şi să vină abia după eforturi de durată. Doamna Victoria ştie că nu are şanse să-şi îndeplinească visul de a ajunge directoarea şcolii până ce actualul şef nu se va pensiona, lucru aşteptat să se întâmple abia peste doi ani. Dar lucrul acesta n-o face să renunţe, ci îşi propune etape intermediare, cum ar fi să ajungă deocamdată director adjunct.

Nici domnului inginer Gheorghe Romaşanu nu i-au venit fără un efort susţinut şi consecvent succesele din frumoasa sa ascensiune socială. Dar, iată, răsplata pentru acele eforturi a venit! Nici pentru el şi nici pentru soţia sa, asemenea satisfacţii n-au fost nişte favoruri, ci doar un drept cuvenit tocmai pentru că au luptat pentru ele.

Domnul judecător pensionar Bazil B. Romoşanu, fostul preşedinte al tribunalului, aşteaptă o răsplată „pentru tot ce a făcut într-o carieră clădită pe muncă şi iar pe muncă”. De fapt, nici el nu se aşteaptă la o favoare, ci la un drept „cuvenit din plin”. Pentru că lumea a început să-l uite – şi nu numai pe el, ci şi „tot ce a făcut într-o carieră clădită pe muncă şi iar pe muncă”, Don Bazilio este cumplit de întristat: îi vine să urle, însă nu obţine nici aşa ceea „ce merită din plin”, aşa cum, nu o dată, Bubu a primit ceea ce şi-a dorit după un plâns convingător.

Iată că răsplata dorită nu oferă doar satisfacţii, ci şi suferinţă dacă nu vine. Şi iarăşi doar Bibi nu are asemenea probleme: el oricum se simte drept centrul universului, aşa că dacă n-a primit acum un lucru, primeşte peste câteva minute altceva la fel de atrăgător. (E drept, însă, că dacă nici al doilea lucru nu-i este oferit, şi nici al treilea, chiar şi în Bibi pot intra suferinţe ce-i vor influenţa întreaga viaţă.)

Notă: Cadou şi răsplată sunt termeni definiţi diferit. Cadou sau dar „este un obiect primit de la cineva sau oferit cuiva în semn de prietenie, atenţie. O acţiune benevolă de a transmite gratuit altuia dreptul de proprietate”. Deci, cadoul nu ar fi condiţionat de o acţiune a celui ce-l primeşte. Totuşi, pentru a oferi ceva este nevoie de cel puţin două persoane, cel ce vrea să dea şi cel ce ar trebui să primească. Numai că, îndeobşte, acela ce oferă un cadou nu-l adresează oricui, ci cuiva despre care crede că-l merită ori cuiva de la care aşteaptă o reciprocitate. Gestul însuşi îi provoacă satisfacţie în sine celui care oferă, nu numai celui ce primeşte cadoul. Şi celui ce-l oferă cu totul dezinteresat. Că este aşa, o ilustrează în mod elocvent experimentul cu „Bulgărele de aur”.

Noţiunea Bulgărele de aur² provine din întâmplarea prin care a trecut cineva care, având un bulgăre de aur şi prisosindu-i, a dorit să-l ofere semenilor, cuiva căruia valorosul obiect i-ar fi putut crea satisfacţie. Dar nici vecinul, nici un necunoscut oarecare nu este dispus să primească un cadou atât de important: „De ce să mi-l dea tocmai mie?”, „Ce urmăreşte cu acest dar?”, „Ar fi minunat să primesc acel bulgăre de aur, care mi-ar putea satisface nenumărate dorinţe, dar asemenea gesturi nu se fac gratuit în lumea asta…”

Cauza: susceptibilitatea (născută din experienţă) duce la respingerea unui act care nu intră în cutume şi, deci, nu-i prezintă potenţialului primitor o motivaţie general logică.

Efectul: o puternică stare de disconfort atât pentru ofertantul refuzat, cât şi pentru cel ce a ratat o asemenea ocazie dintr-un motiv care provine dintr-o susceptibilitate profundă, fără o motivaţie concretă cu oferta propriu-zisă. (Eu pot să nu-l fi văzut niciodată pe cel care mi-a făcut propunerea atât de tentantă. Îl refuz pentru că „toţi cei care mi-au propus până acum ceva n-au fost dezinteresaţi într-o asemenea măsură.” Percepţie justificată cutumiar.)

Insatisfacţia nu rămâne doar la cel ce a respins cadoul. Dacă suferinţa receptorului care a refuzat oferta se stinge cu timpul, suferinţa ofertantului este profundă atâta vreme cât se menţine disponibilă oferta sau ori de câte ori ofertantul îşi aduce aminte de ea. Disconfortul rezultat poate să se dezvolte asemenea unui adevărat sindrom: el poate afecta întreaga personalitate şi afectivitate a individului. De pildă: un subiect a inventat (sau crede că a inventat) un lucru deosebit, ceva ce ar putea ajuta la belşugul omenirii, dar nicio firmă, niciun investitor, nicio autoritate nu-l sprijină pentru a-şi pune ideea în aplicare. Indiferent că este vorba despre un lucru real sau despre ceva ce funcţionează doar în mintea individului ofertant, acesta se va simţi profund nefericit, neînţeles, persecutat, distrus. Calea pentru a evita asemenea drame – mult mai numeroase decât s-ar crede – ar fi ca societatea să-i explice concret unde a greşit inventatorul sau de ce nu este oportună invenţia sa. Numai că societatea nu-şi ia niciodată vreme pentru aşa ceva, iar ofertantul rămâne să-şi explice singur de ce este refuzat, explicaţii care, de cele mai multe ori, îl depăşesc atât ca putere de judecată, cât şi ca disponibilitate de a accepta situaţia. (Ofertantul se simte lovit nu numai în nevoia sa de comunicare, dar şi în cea de afirmare şi de securitate. Mai mult: el se vede deposedat de un drept pentru care a lucrat, a făcut eforturi şi sacrificii. De multe ori, chiar de idealul vieţii sale. „Şi toate astea pentru o lume profund nerecunoscătoare şi ignorantă!”) Şi trebuie să admitem şi varianta după care, deseori, ofertantul se prezintă cu un bulgăre de aur veritabil, iar cei din jur sunt într-adevăr opaci la cadoul său. Suferinţa acestui ofertant – motivată şi social – nu este mai mare decât cea a celui care doar crede că bulgărele său este din aur adevărat, dar, în realitate, el nu oferă decât un bulgăre de steril.

Paranteză: De obicei, nimeni nu l-a pus pe cel ce deţine „bulgărul de aur” – sau de „steril” – să-l identifice şi să-l realizeze, a făcut-o din pasiune, acela a fost jocul lui şi este dezamăgit nu numai că produsul jocului său i-a fost refuzat, dar şi pentru că jocul acela, ce i-a umplut o parte din viaţă, dându-i sens, a putut fi ignorat. E ca şi cum nimeni nu observă la o petrecere rochia minunată purtată de o femeie.

Societatea este plină de indivizi care-şi oferă fără succes bulgărele lor de aur. (Lipsa lor de reuşită se datorează şi absenţei elementelor aparţinând de psihologia succesului – perseverenţa, momentul social-istoric, tenacitatea, şansa, anturajul, modelul asumat etc., elemente pe care nu le vom analiza aici.) Societatea este plină de scriitori nepublicaţi, de pictori nerecunoscuţi, de femei frumoase neadmirate de nimeni, de performeri într-o meserie oarecare pierduţi în reşedinţe de pe un vârf de munte. Fiecare dintre ei a avut de oferit un bulgăre de aur (autentic sau nu), fiecare dintre ei a fost ignorat ori refuzat, fiecare dintre ei îşi duce dezamăgirea şi suferinţa într-un univers nesfârşit³.

Mai toată lumea a oferit astfel de „bulgări de aur” şi a trecut măcar o dată în viaţă prin asemenea dezamăgiri: tânărul (tânăra) care şi-a „oferit inima” şi adresantul a rămas indiferent, interpretul fluerat la scenă deschisă, gospodina ignorată după ce s-a străduit să pregătească cina festivă etc. Nici Bibi (2 ani) nu este mai puţin supus unor asemenea experienţe: dacă a primit ceva şi în clipa aceea nu-i trebuie, va refuza categoric, dar dacă vrea să dea el cuiva ceva şi acela îl refuză, îl doare nu că darul n-a fost primit, ci faptul că lui – lui Bibi! – nu i s-a dat atenţia cuvenită de „centru al pământului”.

Pentru ofertant, primirea cadoului oferă satisfacţie, deci răsplată (concretă ori doar morală). La fel şi pentru cel ce a primit cadoul: o satisfacţie concretă (câte vise nu-şi poate realiza datorită „norocului care a dat peste el!?”), precum şi răsplata că a avut curajul să accepte darul nesperat.

Bubu îi aduce un mărţişor de 8 Martie mamei sale. Toţi copiii confecţionează mărţişoare la grădiniţă. Mama, doamna profesoară Victoria, îl arată mândră colegelor de cancelarie. Cu toate că iniţial n-a îndeplinit decât o sarcină primită de la doamna educatoare, la fel ca toţi copiii, şi Bubu este mândru că darul i-a fost apreciat.

Acum Augusta este atrasă irezistibil de Vladimir. Doar că Vladimir trece indiferent pe lângă ea. Ceea ce o face pe adolescenta noastră să sufere cumplit: ea este gata să-i ofere TOTUL lui Vladimir, iar acesta…, da, acesta trece indiferent pe lângă ea. Şi nu este singura mare decepţie trăită de Augusta: ea scrie poezii, mai ales poezii de dragoste. Prietenei ei de bancă, Lily, îi plac versurile Augustei. Dar la Cenaclul literar al şcolii, ceilalţi colegi le apreciază mult mai sever, iar tocilarul nesuferit de Robert chiar îşi bate joc faţă de toţi cei de faţă de cele citite de Augusta. Şi – culmea! – Vladimir nu numai că nu-i ia apărarea, dar mai îngroaşă scălâmbăiala lui Robert. Şi o face, deşi Augusta a scris din tot sufletul poeziile prezentate! Şi – bineînţeles în secret – s-a gâmdit tot timpul al Vladimir, când a scris acele versuri. Cu toate acestea, nu se poate spune în nici un caz că Vladimir ar fi un nesimţit doar pentru că nu simte nimic pentru Augusta. Vladimir chiar este un băiat de treabă şi face parte din echipa de voluntari care adună haine şi jucării de la copiii care nu mai au nevoie de ele şi le distribuie copiilor săraci. Unii dintre aceştia îi sunt recunoscători.

Domnul inginer doctor Gheorghe Moraşanu ştie exact cui să-i ofere mărţişoare de 8 Martie. El nu are nevoie de îndrumările nimănui. Iar majoritatea doamnelor care se bucură de acele daruri le privesc pline de speranţă: le-au primit chiar de la marele şef. Doar cele mai cu experienţă ştiu că Moraşanu nu îndeplineşte decât o cutumă printre multele cutume prin care a ajuns atât de sus. Cu totul alta este percepţia atunci când domnul inginer Gheorghe Moraşanu oferă nu un simplu mărţişor, ci un cadou consistent: acela este un gest ce nu poate fi trecut uşor cu vederea. El trebuie recompensat, iar, de obicei, Ghiţă ştie exact ce recompensă urmează. Domnul inginer doctor Gheorghe Moraşanu ştie exact cui să-i ofere ceva, când să ofere şi ce să ofere. „Nu poţi aştepta ceva, dacă nu ai şi tu ce oferi!” gândeşte el, dar n-o spune cu voce tare. Pentru aceasta este mult prea bine crescut.

Domnişoara Julia Zimberlan, celebra violoncelistă, oferă clipe de neuitat miilor de auditori ai concertelor şi ai înregistrărilor ei. Pe lângă meritata celebritate primită în schimb, Julia simte satisfacţie chiar în timp ce cântă la violoncelul ei drag. Da, iată, sunt şi persoane cărora simplul fapt că fac daruri le provoacă satisfacţie. (Deşi, să nu uităm, Julia este profund nemulţumită dacă aplauzele şi ovaţiile nu vin în cantitate suficientă. Iar Julia este întotdeauna convinsă că merita şi mai multe aplauze şi ovaţii.)

Mai greu de înţeles este tatăl domnişoarei Julia, Marele Julius Zimberlan Junior, atunci când face daruri. Dacă în celula sa de patru metri pe doi se mai juca şi de-a Robin Hood şi dădea spargeri fabuloase pentru a împărţi prada celor săraci, în lumea reală are momente de adevărată dărnicie te miri cui şi te miri când. Să fie doar o superstiţie de a sa, adoptată deja cu mai bine de patruzeci de ani în urmă, că pentru orice lovitură reuşită trebuie să oferi ceva unui nefericit aflat pe marginea drumului (şi a societăţii), doar astfel după fapta ta nu vei avea urmări neplăcute şi te vei putea arăta senin în faţa Domnului? Oricum, nici n-o să vă vină să credeţi, chiar şi Marele Julius Zimberlan Junior face daruri te miri cui. (Iar în cazul lui, darurile sunt acceptate, deşi vin de la un interlop.) Şi n-au fost acceptate de la o persoană care s-a prezentat atât de onorabil în experimentul cu „Bulgărele de aur”. Şi, de obicei, un dar mare n-ar fi acceptat nici de la un vecin pe care-l cunoşti ca un om cumsecade, n-ar fi acceptat tot în urma aceloraşi întrebări: „De ce să mi-l dea tocmai mie?”, „Ce urmăreşte cu acest dar?”, „Ar fi minunat să primesc acel dar (bulgăre de aur), care mi-ar putea satisface nenumărate dorinţe, dar asemenea gesturi nu se fac gratuit în lumea asta…” Nu, un dar mare n-ar fi acceptat nici de la un vecin pe care-l cunoşti ca un om cumsecade, fără să te străduieşti să afli ce doreşte în schimb, ce obligaţii o să ai etc.. Dar de la cunoscutul interlop Julius Zimberlan Junior darul este acceptat.