Sunt multe feluri prin care oamenii politici ies, de obicei, pe uşa din dos a istoriei. De la pumnal, de la ştreangul din piaţa publică, banalele otrăvuri ori supersofisticatele iradiaţii şi până la rafala de gloanţe dintr-o cazarmă anodină, toate epocile şi-au avut victimele lor mai mult sau mai puţin îndreptăţite să-şi merite soarta şi tragicul sfârşit.
Democraţia electivă, acolo unde este tot mai vizibil conflictul dintre dezideratul bunăstării aleşilor şi voinţa populară marginalizată şi ignorată în propriile ei aspiraţii, a consacrat, în timp, forme noi de manifestare a protestului. Frustrările şi dezamăgirile colective cărora nici urnele şi nici votul nu le-au găsit leac şi remedii de vindecare, au luat, nu o dată, aspectul „intifadei” cu ouă, cu tomate, cu încălţările revoltaţilor pe post de proiectile ori au avut valenţele oralităţii, ale strigăturii, fluieratului şi huiduielilor cu năduf. Însă, din data de 24 mai 2014, în arsenalul oprobriului public al indignaţilor români şi-a făcut loc afrontul, stigmatul suprem mai devastator prin semnificaţii chiar decât o armă letală: flegma, scuipatul depus pe obrazul gros, de toval, al imposturii prezidenţiale!
În faţa gestului extrem, semn că preaplinul pahar al disperării se supune şi el legilor fizicii, dând pe dinafară, reacţiile politicienilor sunt pline de greţoşenia ipocriziei care nu mai miră pe nimeni. De ochii lumii şi-ai camerelor de luat vederi, Victor Ponta, cu musca pe căciulă şi în foarte probabila calitate de „următorul pe listă”, înfierează gestul cu mânie socialistă şi-l consideră reprobabil uitând că el însuşi, de mai bine de un an de zile, practică vârtos scuipatul şi împroşcatul cu noroi cu numitul Băsescu, coborând disputa şi dezbaterea politică în mahalaua de la fosta barieră a Vergului. Cu toţii eludează voit legătura dintre cauză şi efect precum şi caracterul obiectiv al faptelor răsplătite pe măsură odată ajunse la vremea scadenţei.
Scuipatul cu adresă precisă, flegma ignară din rada portului Constanţa, de-acolo de unde a şi plecat cândva adrisantul ei pentru a se întoarce, iată, sub forma unui marinar eşuat, este sigiliul final şi ştampila definitorie aplicate epocii Băsescu după tot răul făcut societăţii româneşti vreme de zece ani. Să fim drepţi: un deceniu din vieţile noastre, sacrificat, trăit în infernul discreţionar al bunului-plac prezidenţial, al abuzului, arbitrariului şi dispreţului pentru soarta milioanelor de suflete abandonate sărăciei, raptului economic şi ingineriilor financiare de sorginte mafiotă, altfel spus, un deceniu pierdut între flegma cotrocenistă, omniprezentă şi multiformă şi cucuta neîmplinirilor, dezamăgirilor şi umilinţelor noastre îşi merita răsplata cu asupra de măsură. Pentru că cine a instaurat în viaţa politică a ţării vendeta şi ura viscerală; cine a considerat ţara drept propria-i moşie de la Nana iar Constituţia ţării un ştergar de picioare; cine a dat un cap în gură unui expat şi-a pălmuit un copil inocent; cine a gratulat ziarişti cu eufemismele bădărăniei gen „ţigancă împuţită” şi „găozar”; cine n-a fost capabil să articuleze un minim proiect în beneficiul ţării, al cetăţenilor ei şi-al demnităţii lor în lume, dar a luptat din răsputeri doar pentru propria-i înavuţire şi parvenire; cine a făcut să ne crape obrazul de ruşine pentru ruşinea prestaţiei lipsite de demnitate şi onoare; cine şi-a devoalat chiar şi în ziua votului anvergura ticăloşiei îndemnând alegătorii (caz unic, fără precedent în Europa!) să-şi anuleze votul; în fine, cineva care în anomia unei minţi îmbolnăvite de viciul puterii se mai visează apt de dezmăţul unor dregătorii viitoare, chiar şi după un bilanţ dezastruos, ei bine, un asemenea specimen nu poate beneficia, în veci, de respectul şi recunoştinţa naţiei şi-a cetăţenilor ei, cu atât mai puţin s-o pretindă vreodată.
Jos pălăria, cetăţene Zglobiu! Nu văd un semn mai clar de solidaritate cu gestul tău, mai eficace, mai stenic decât „scuipatul” a o mie de cuvinte şi făcut să răzbune toate traumele noastre din faţa laşităţilor şi dezertărilor oamenilor de paie ai vremii, decât să spun, cu sinceritate şi cu deplina asumare a afirmaţiei, că din papilele tale, în, de-acum, memorabila zi de 24 mai 2014, a ţâşnit în obrazul prezidenţial, gros, de toval, cum spuneam, propria-mi flegmă, propriu-mi scuipat de „recunoştinţă”!
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.