„Legenda Marelui Inchizitor”, într-un spectacol de teatru fără teatru

Nimeni dintre cei ce cred în nevoia de libertate, credinţă şi luciditate nu trebuie să rateze spectacolul excepţional şi cutremurător de la Teatrul Naţional Bucureşti, cu Victor Rebengiuc în rolul Marelui Inchizitor.

Victor Rebengiuc a impus de-a lungul anilor un stil unic de a face teatru, care amestecă în harul unui mare artist acel aliaj ce dă rezistenţă metalelor preţioase pure. Aurul de 24 de carate e îngâmfat şi moale, are o strălucire greoaie. Scazi câteva carate, adăugând aurului smerenie şi candoare, bun-simţ şi un vârf de joc şi autoironie şi lucirea metalului devine proaspătă, îţi taie respiraţia. Refuzul teatralităţii e ceva imposibil pentru cel ce nu este un mare actor, în vreme ce Actorul mare ne copleşeşte şi ne convinge prin cât mai puţin teatru. Nu vom găsi în jocul lui Rebengiuc nimic ce ţine de retorică şi grandilocvenţă. Să faci teatru fără teatru. E uluitor. Ce paradox fericit al preaplinului născut dintr-o împuţinare şi sublimare! Şi în plus să creezi mereu diferenţa, să nu semeni cu ceilalţi. E fascinant să vezi cum rolurile interpretate de Victor Rebengiuc sunt victorii ale unui învingător, despre care ţi-e imposibil să spui cu ce arme sau unelte a câştigat bătălia şi a triumfat. Dacă actorul luptă pe scenă, atunci Victor Rebengiuc luptă cu mâinile goale, stăpân pe „artele marţiale”, a căror forţă e una spirituală. Joacă sec şi seducător, cu maximum de efect în minimum de efecte folosite.

Am auzit şi citit despre spectacolele sale lectură cu „Marelui Inchizitor”, despre turneele din ţară, de curând Victor Rebengiuc fiind distins cu Bene Merentis, pentru interpretarea acestui monolog zguduitor.

Drumul de la spectacolul-lectură la spectacolul pus în scenă de Radu Penciulescu, la Teatrul Naţional Bucureşti, îl cunosc cei ce au văzut ambele ipostaze. Radu Penciulescu mărturiseşte în caietul-program că au fost „luni de reflecţie şi de lecturi, săptămâni de repetiţii”, că a decis să pună în scenă „Legenda Marelui Inchizitor” „pentru că un mare actor şi un mare prieten… de-o viaţă s-a interesat de acest text, pentru că de-o viaţă îl fascinează Dostoievski şi pentru că există teme filosofice de o copleşitoare importanţă pentru viaţa noastră, anume relaţia dintre libertate şi răspundere, în accepţia lui Sartre, după cum există supraomul, în viziunea lui Nietzsche şi toată istoria secolelor XIX şi XX, în care ne-am supus atâtor supraoameni”.

O întâlnire providenţială: Rebengiuc-Penciulescu

Se ştie că „Legenda Marelui Inchizitor” e unul din capitolele-cheie ale romanului lui Dostoievski, „Fraţii Karamazov”, în care Ivan şi Alioşa Karamazov stau la taclale. Alioşa e marcat şi speriat de întâlnirea pe care a avut-o cu Zosima, fiind pe cale de a se călugări. Ivan, care nu este un necredincios, e exponentul cugetului liber, sfredelit de întrebări şi-şi biciuieşte gândurile şi învăţăturile primite, verificând şi rumegând cu propria-i minte chiar adevărurile revelate în Cartea Sfântă. Ivan nu crede în armonia finală, se îndoieşte că la ceasul din urmă cerul se va deschide, că se vor da pe faţă judecăţile divine, că va exista o iertare universală şi generală. Acuza pe care i-o aduce Marele Inchizitor lui Iisus este faptul că nu a înţeles că satana a ştiut dintotdeauna că mulţimile vor în primul rând pâinea pământului, de dragul căreia renunţă oricând la pâinea cerului, la mântuire, morală, demnitate şi libertate. Darul divin al libertăţii spiritului n-ar avea nici o trecere printre oameni. Dimpotrivă, e resimţit ca povară. Iată un probatoriu care-l îndreptăţeşte să-l aresteze pe Iisus, urmând să-l ardă pe rug, prevenindu-l că mulţimea nu va ridica nici un deget ca să-l salveze, în pofida miracolelelor la care a asistat. Diavolul, ca şi Dictatura cu pragmatica ei de un cinism absolute, foloseşte două arme indestructibile: frica şi foamea. Acesta este miezul monologului jucat de Rebengiuc într-o ipostază inedită, care eliberează în plin rechizitoriu soluţia salvării. Nu ştim dacă ideea aparţine exclusiv regiei. Oricum, se pliază pe un har al actorului Rebengiuc, cunoscut şi ca o personalitate civică, imposibil de adjudecat de ispitele ce iau minţile intelectualilor sau prostesc şi schingiuiesc opţiunile poporului.

Victor Rebengiuc şi Nikita Dembinski

Întâlnirea dintre Actor şi Regizor e providenţială. Nu sunt la prima colaborare de altfel, fiind atâţia iubitori de teatru care nu pot să uite spectacolul „Doi pe un balansoar”, cu Leopoldina Bălănuţă, şi nici „Richard al II-lea”. Amândoi sunt cerebrali şi slujesc teatrul de idei, amândoi creează emoţia artistică, controlând-o cu luciditatea şi precizia unui laser. Considerat drept cel mai mare actor contemporan de marele regizor Liviu Ciulei, Victor Rebengiuc adună o panoplie de roluri extrem de diferite, capabile să dea întreg spectrul culorilor condiţiei umane, de la albul angelic până la negrul întunecat al demonilor şi cel din cerul gurii fiarelor din om. Cu „Marele Inchizitor”, seria lui de roluri magistrale mai adaugă un personaj memorabil, la rolurile Orlando, Stanley Kovalski, Bubnov, Caliban, Bottom, ca să evocăm eroi întrupaţi pe scenă în spectacole regizate de Liviu Ciulei. Opţiunea pentru „Marele Inchizitor” e un pariu câştigat, deşi a existat cu certitudine presiunea spectacolului prezentat în cadru FNT, în 2008, la Odeon cu „Marele Inchizitor” montat de Peter Brook, la Teatrul Bouffes din Paris, cu Bruce Myers, o lecţie de teatru esenţial cu minimum de mijloace, într-o scenografie minimalistă care s-a slujit de un podium şi două scaune. Fugeam cu Diana Lupescu din spectacol în spectacol, abia venită de la New York, unde mănânc teatru pe pâine la celebra Brooklyn Academy of Music, sau BAM. Cu mult mai înnegurat şi sever decât Victor Rebengiuc, actorul englez a jucat rolul Marelui Inchizitor, ţeapăn, uscat şi fanatic, ca un torţionar metodic faţă în faţă cu Iisus Christos, interpretat de Joachim Zuber. Cu totul altfel este spectacolul de la Naţional, de la scenografie, regie, până la plăsmuirea personajului monstruos. Un apartament pe jumătate amenajat, în curs de restaurare şi finisare sau dimpotrivă în plin proces de disoluţie, cu tapet de mătase, profiluri aurite şi piese de mobilier franţuzesc cu intarsii a fost creat de scenograful Dragoş Buhagiar, în locul cutiei negre a scenei imaginate de Brook, asemeni unei celule de penitenciar, în care monologul era un interogatoriu amintind de rechizitoriile gen Spiritul Revoluţiei lui Saint Just şi de sentinţele la moarte ce preced execuţii.

Anatomia măreţiei şi surpării oricărei dictaturi

Decorul devine mai mult decât o figură de stil, marcând fastuosul adesea kitsch, ce defineşte universul oricărui dictator, precaritatea şi opulenţa acumulărilor materiale, crepusculul şi agonia care încheie orice dictatură. Victor Rebengiuc joacă Marele Inchizitor lăsând la iveală dezastrul unei dictaturi care se autodevoră în chiar momentele ei de supremaţie absolută, de paroxism al puterii. Da, îl înfruntă pe Iisus, dar monologul lui cinic în care auzim şi discursul mai marilor sau mai micilor închizitori de azi, din chiar ţara noastră, se frânge, destrămat de o neputinţă fizică, de fulgerul unei destrămări. Ce idee excepţională să-l aduci în scenă pe Marele Inchizitor, în haină de casă, să-l faci să bea din paharul cu apă, asemenea politicienilor la tribună ori în campanii electorale. Să-l pui, în vreme ce se ia la trântă cu Iisus, să se clatine câteva secunde şubrezit, să se sprijine de o măsuţă fragilă, să-i tremure mâinile, să adoarmă în fotoliu, adânc istovit, acoperit cu un pled, cu chipul însemnat de prefigurarea sfârşitului. Să-i pui o ceaşcă de ceai în mână, din care soarbe, ca un amfitrion uşor zaharisit în salonul de unde proferează monologul lui de Antichrist, apologia puterii şi anarhiei şi critica libertăţilor, în vreme ce pândeşte pe fereastra înaltă, ce se mai petrece în lume, cu o privire de stăpân suprem, de fanatic voyeur şi securist în acelaşi timp, de cămătar ce-şi evaluează mulţimile administrate prin foamete şi teroare. Sub ochelarii, ce multiplică prin lentile cărbunii încinşi ai privirii rele şi cinic interogativă, Victor Rebengiuc ne aminteşte de Marele Inchizitor, Cardinalul Fernando, Nino de Guevara, pictat de El Greco într-o pânză celebră, reprodusă în remarcabilul caiet-program al acestui spectacol ce adună semnături notorii din lumea culturii contemporane româneşti alături de comentariile profunde la Marele Inchizitor de F. M. Dostoievski, scrise de Stefan Zweig, Henri Troyat, Nikolai Berdiaev, Serghei Bulgakov, Vasili Rozanov. Spectacolul îşi completează bogata-i polifonie de sensuri cu toate aceste texte din caietul program conceput ca un manual de învăţătură, într-un autentic respect faţă de spectator, dăruindu-i ceasuri de meditaţie, după o vizionare de la care pleacă, prea puţin eliberat de empatie prin aplauze, mai de grabă covârşit de gânduri, înfiorat de similitudini, mai lucid, poate mai fortificat în a face faţă încercărilor şi înfruntărilor, ispitelor de a alege între pâinea pământească şi aceea cerească, între putere şi credinţă. La optsprezece veacuri după Înviere, Iisus, care a adus omenirii prin jertfa şi învăţătura sa libertatea, constată că omenirea e la fel de posedată şi îngenunchiată spiritual prin ideologia foamei. E o turmă înfricoşată prin genocidul în masă, care a devenit pâinea însângerată de toate zilele în lumea evocată precipitat, cu o turuială temătoare bine jucată de elevul în clasa a IX-a de la Seminarul Teologic Ortodox „Nifon Mitropolitul”, care joacă rolul povestitorului, de ce nu pe Iisus în absenţa vederii sale la faţă, dezvăluit indirect sub înfăţişarea unui băiat de cor bisericesc, novice pe drumul bisericii, inocent, locvace şi îndatoritor cu Marele Inchizitor, fanatizat deja şi totuşi serafic, creând un admirabil contrapunct angelic, nevinovat la potopul cuvintelor cinice şi apostazia care se rostogoleşte.

În acelaşi rol excelent creat în spectacol,joacă Nikita Dembinski, elev abia în clasa a şaptea la Liceul de Muzică „George Enescu”, prezent şi în distribuţia altui spectacol de văzut obligatoriu la TNB, „Sinucigaşul” de N. Erdman, cu Dan Puric, în regia lui Felix Alexa.

Neaşteptată viziune scenică, perfect articulată de jocul memorabil al lui Victor Rebengiuc, în regia lui Radu Penciulescu şi scenografia lui Buhagiar.

Nu doar despre Stalin, Lenin ori Hitler s-a ştiut şi s-a spus că adormeau istoviţi, seceraţi, după mari discursuri ori operaţiuni de decimare a duşmanului. Marele Inchizitor e ruinat pe dinăuntru, măcinat de toate uneltele torturii şi puterii pe care le-a folosit. O clipă simţi că urlă şi-l ameninţă pe Iisus cu Inchiziţia şi o nouă batjocorire şi crucificare, ca să-şi facă puţin curaj şi să prindă din ura-i revărsată puţină forţă, un nou avânt în a pune în funcţiune maşinăria diabolică, ideologia fanatismelor, potopul slugărniciilor. În încercarea de a-l exila pe Iisus, martirizat cu întrebări ce pun la îndoială credinţa în Dumnezeu şi dreptul omenirii la libertate, Marele Inchizitor dă semnele unei iminente disoluţii, deconspirând mecanismul demenţei puterii şi implicit calea de a nu-i rămâne slugi oarbe, cu mâna întinsă după o coajă de pâine.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.