Libertatea de-a fi victime

În 1990, mulţi dintre zmeii de astăzi erau destul de pleoştiţi. Unii dintre ei îşi găseau foarte greu cuvintele, de parcă erau nişte străini. Comportamentul lor bizar îi făcea să pară excesiv de binevoitori, cum infractorii români prin marile oraşe ale lumii. Tocmai potriviţi să primească încrederea celorlalţi pentru marile cauze ale timpului. Anticomunismul lor părea o evidenţă, nici nu mai intra în discuţie. Firavi şi palizi, păreau umbra noastră, dacă nu cumva nişte trimişi ai providenţei. Avântul lor destul de profesionist părea o dominantă a entuziamului care face minuni. Vorbeau despre sărăcie şi bunăstare cu un dispreţ suveran. Încet, încet au început să ştie totul, să se priceapă la orice. După aproape un deceniu erau de nerecunoscut. Cei pe care îi ştiam, cât de cât, din perioada anteriorară i-am putut vedea cum şi-au recăpătat năravurile şi talia de atunci. Au redevenit ceea ce au fost şi mai mult decât atât, pentru a folosi o expresie mai mult decât cunoscută.

Raporturile sociale fireşti au fost cosmetizate spre înalte consideraţii obligatorii, cu mâna la chipiu. Cu gărzi de corp, funcţii peste funcţii, oamenii noştri şi-au reluat locurile pe care dictatura ceauşistă le mişca pentru o minimă animaţie. Nu întâmplător, regimul Dej a devenit un ideal pentru aceşti călători pe banii noştri. Astăzi, dacă ai norocul să-i mai întâlneşti, sunt total de nerecunoscut. Feţe de călăi, grăbiţi ca nişte oameni care pierd trenul, cu telefonul la ureche primind sau dând ordine simultan. Par dintr-un tablou care vrea să dovedească prăpastia unde ne-au împins. Cu vorba şi cu zâmbetul lor electoral au atins deja un fel de paradis terestru. Mai mult nu se poate, credeam. Însă au început o consolidare a iadului public, pe fundaţiile de referinţă ale trecutului.

Lupta cu ei este imposibilă, pură utopie, reală pierdere de timp. Vor spune că ai fixaţii, obsesii. Ei sunt eroii acestei ţări, încărcaţi de toate tinichelele posibile care nu credeam că vor mai fi în uzul unei ţări democratice. Au atâtea merite încât nimeni nu se mai întreabă pe ce lume trăim. Au ajuns cetăţeni de onoare ai tuturor cătunelor şi municipiilor de unde lumea emigrează în masă, au tăiat panglici la fiecare parcare şi stradă închisă imediat pentru reparaţii. Apar şi dispar precum imaginile video din reclamele care să te inducă în eroare. Nu mai cunosc pe nimeni, au standarde. Le vedem în fiecare zi. Întregul lor comportament are drept ţintă descurajarea asumării libertăţii.

Nivelul siguranţei publice este în avarie. Atmosfera generală este o sursă de violenţă. Acest dereglaj menţine o putere antidemocratică, lipsită de orice control, care se relansează cu fiecare sezon parlamentar. S-a produs în aceste decenii o compromitere sistematică a libertăţii încât nu mai există niciun punct de sprijin al restabilirii drumului spre firescul şi farmecul social. Suntem îmbrânciţi unii în alţii în marfarele firmelor care ar fi trebuit închise de mult. Această teroare care s-a extins de la Putere la infractorii preparaţi pentru alerte de ochii lumii a făcut din România un butoi cu pulbere. Toată lumea cu responsabilităţi, de la miniştri la sergentul de pe stradă, dă din umeri a neputinţă ingenuă. E mare scandal, însă, când aceştia nu îşi primesc salariile, cerând solidarizare publică. Dictatura care parazitează economia liberă nu poate fi utilă decât unor grupuri restrânse, strangulând Statul. Aceste grupuri s-au constituit într-un fel de sindicate, singurele, de altfel, care funcţionează. Nu este exagerat a spune că nu avem nici Guvern, nici Parlament, nici oameni politici, nici poliţie, nici cetăţeni. Ceea ce există sub aceste etichete reprezintă orice altceva decât interesele publice. Privatizarea fostei Securităţi şi a fostului aparat de partid comunist n-ar fi fost chiar o dramă dacă s-ar fi petrecut în cadrul unei economii funcţionale. Însă acest balaur cu mii de capete prezent peste tot, de la conducerea grădiniţei la ultimul birou al oricărei primării, ţine la distanţă reglajul unui sistem blocat în toate segmentele sale, dezarticulându-i pe oameni.

Anii ’90 încep să fie tot mai intens, în percepţia situaţiei din România, un Eldorado al libertăţii, exceptând debutul dezastrelor politice. Ceva ne spune, dincolo de aceştia, că dacă traseul n-ar fi fost cosmetizat prin plasarea unor obiective (NATO, UE) în locul unor subiecte punctuale, situaţia ar fi fost alta. Dezastrul moral la care s-a ajuns face parte din această deturnare post-comunistă. Cum să se mai pună problema unor reforme ale Justiţiei când cei în drept să fie reformatori fac tot posibilul să menţină dispreţul faţă de lege şi un comportament echitabil? Ceea ce am considerat a fi un comportament rebel, în căutarea conturului unei libertăţi, în cazul politicienilor actuali, este doar menţinerea unei anarhii juridice. Dedublarea funcţionează în continuare extinzându-se până la şoferul de taxi.

Ieşirea din psihoza unei justiţii absolute se va produce când proprietatea va intra în logica firească constituţională, drepturile şi obligaţiile generându-se unele din altele. Numai atunci, însăşi justiţia va găsi printre specialiştii din domeniu detaşarea necesară unei viziuni, de o importanţă majoră. Până atunci, întreaga societate abuzată se va afla într-un conflict cu ea însăşi, aproape imposibil de rezolvat.

Trăim într-o libertate falsificată care ne transformă în victime, mai devreme sau mai târziu. O relaxare a infracţiunilor chiar îi obligă pe românii responsabili să îşi facă bagajele!