Lumina din orice zi

Este foarte ușor să te entuziasmezi atunci când cartea pe care o citești îți oferă, la fiecare rând, câte o gură de aer proaspăt dintr-o lume care ți se pare familiară, dar nu te poți hotărî dacă este vorba despre nostalgia desprinsă din niște zile pe care parcă ți le-ai aminti din copilărie sau de nuanțe pe care le regăsești adunate din cărți care te-au captivat când citeai doar ca să scapi.

Povestirile adunate în „Dragostea unei femei cumsecade“, de Alice Munro (editura Litera, 2018), se întrețes în jurul unor personaje feminine aflate în fața câte unui eveniment care le obligă să aleagă o variantă de a trăi cu ceilalți. Autoarea canadiană este cunoscută pentru modul în care proza ei este populată de apariții feminine ale căror existențe capătă o aură fascinantă, pe măsură ce detaliile existenței lor se aglomerează. „Dar uneori, să fii mama unei sfinte cere al naibii de multă muncă“, spune mama lui Eneid, femeia care se dedicase ajutării celorlalți pentru a descoperi că știa din copilărie că unele adevăruri sunt atât de puternice, încât mulți preferă să le considere vise… sau minciuni. Chiar și atunci când cineva și-a pierdut viața.

Frazele fascinației

Acum cinci ani, Alice Munro era numele care făcea înconjurul lumii imediat după anunțarea Premiului Nobel pentru Literatură. În prima discuție cu reprezentantul academiei Suedeze după anunțarea premiului din 2013, le recomanda celor care nu au citit-o niciodată să înceapă cu cea mai recentă carte pe care a publicat-o. „Dragostea unei femei cumsecade“ e cea mai recent publicată carte a sa în română. Uneori, traducerea Adrianei Bădescu are opțiuni cât se poate de fericite: „O miresucă. Aveam douăzeci de ani, un metru și șaptezeci înălțime și cântăream între șaizeci și opt și șaptezeci de kilograme, însă unele persoane – soția șefului lui Chess, secretara mai bătrâioară de la biroul lui, și doamna Gorrie de la etaj îmi spuneau «miresuca». Uneori, «miresuca noastră». Eu și Chess glumeam pe tema asta, dar în public reacția lui era o privire tandră și drăgăstoasă“. Sunt primele rânduri din povestirea „Insula Cortes“, în care protagonista îngrijește un bătrân ale cărui povești își fac loc în visele ei. Plasate de obicei în zone rurale sau în mici orașe, personajele sale evoluează mereu între concepțiile despre lume și viață ale celor apropiați și evadările imaginației: „celălalt lucru pe care îl făceam în dosul perdelei era să citesc. Cărți pe care le împrumutasem de la biblioteca Kitsilano, aflată la câteva străzi distanță. Iar când ridicam privirea, în starea aceea de uimire fremătătoare pe care mi-o ofereau cărțile, o efervescență a deliciilor înghițite pe nerăsuflate, dungile perdelei erau cele pe care le vedeam. Și nu erau numai personajele și povestea, ci și atmosfera cărții se alipeau de florile nenaturale și curgeau în șuvoiul rubiniu ori în verdele întunecat. Citeam cărți grele, ale căror titluri îmi erau deja familiare și magice“.

Prezență și timp

Personajele celor opt povestiri din „Dragostea unei femei cumsecade“ își întind zilele în momente dintre anii ’40 și ’80, istoriile lor făcând salturile temporale care au făcut-o celebră pe Munro. De foarte multe ori este vorba despre felul în care protagonistele apar celorlalți, dar, fie că e vorba despre asistenta care îngrijește o muribundă, fie despre soția cu o aventură în teatrul pentru amatori, ori despre adolescenta care trăiește între părinții despărțiți, fiecare dintre ele trăiește din plin posibilitățile pe care le oferă modurile în care ea însăși percepe ori concepe importanța pe care o au pentru cei din jur: „O alesese imediat pentru a fi Euridice datorită înfățișării ei. Dar nu fiindcă era frumoasă.  «N-aș distribui niciodată o fată frumoasă în rolul ăsta, spusese el. Nu știu dacă aș distribui o fată frumoasă în orice tip de rol. Ar fi prea mult. Ar distrage atenția».

Și atunci la ce se referise când îi lăudase înfățișarea? La părul ei, răspunsese el, care era lung și negru și destul de stufos (nu în stilul epocii), la pielea ei («ferește-te de soare în vara asta») și mai presus de toate, la sprâncenele ei“.

În general, tipul de reverență pe care îl stârnește scrisul lui Munro nu este cel din manualele de literatură. Când a adaptat o povestire a scriitoarei canadience pentru ecran, Pedro Almodovar mărturisea tocmai impulsul cititorului de a formula propriile repere în și față de poveștile lui Munro: „O iubesc, și îi iubesc opera, dar odată ce m-am hotărât pe ce cale o să merg mai departe, am avut sentimentul pe care îl ai când devii independent de ai tăi. (…) Nu am păstrat la literă povestirea, dar și atunci când am schimbat ceva complet mi-a rămas o legătură foarte intensă cu ea.“

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.