„Măi băieţi, mai hai pe-acasă!”

Generaţia ’60 în literatură a avut meritele ei, descrise în nenumărate articole, studii, istorii, dicţionare – multe dintre ele absolut inutile astăzi. Dar această generaţie, ultrafavorizată politic, a avut şi umbrele, şi penumbrele ei, încă trecute sub tăcere. O critică literară cu reflexe îngheţate ale anilor ’70, producătoare senină de istorii faraonice (metri cubi de maculatură), continuă să exalte imaginea rozalie a unor autori pe care nu-i mai citeşte nimeni. Adusă în scenă de Ceauşescu şi de grupul său de putere, generaţia ’60 a fost « generaţia tânără » atât cât a trăit şi genialul conducător – adică o eternitate, pentru restul populaţiei. Merită însă să observăm aici şi altceva. Ca să se instaleze confortabil în instituţii şi privilegii, care durează, în unele cazuri, până astăzi, această generaţie a făcut tabula rasa din cea anterioară, a « obsedantului deceniu » : cea a dejiştilor. Printre care se manifestaseră şi câţiva – puţini – scriitori de valoare. Unul dintre cei trecuţi în uitare cu brutalitatea asiatică specifică regimului comunist a fost şi Marcel Breslaşu.

Marcel Breslaşu, muzician, om cultivat, cu studii de drept în ţară şi la Paris, cu licenţă şi doctorat, profesor la Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică, redactor-şef la Secolul XX (1961-1966), a fost un poet fermecător, care se cere redescoperit. Părţi mari din opera lui sunt neatinse de trecerea timpului. Iar angajamentele politice de altădată nu mai au astăzi nici o relevanţă. Lucru valabil, fireşte, şi pentru generaţia ’60.

Marcel Breslaşu

(1903 Bucureşti – 1966 Bucureşti)

Cântec de lume

… Şi băutul, şi tutunul,
şi iubitul ca nebunul
s-au dus – altul după unul !
Mi-au rămas
Doar de pripas
Din amor
– pân-o să mor –
un surtuc tăiat cu şliţ
şi ciubotele cu şpiţ,
un vocabular pestriţ,
la răstimpuri cu capriţ
şi-o lecuţă de ambiţ ;
din băut câte-un sughiţ
şi sifonul de la şpriţ,
din fumat, o tuse seacă,
vechiul junghi care mă seacă
(şi nădejdea c-o să-mi treacă)

Numai fumuri
şi parfumuri
peste pustiite drumuri ;
numai glasuri
de năluci
la popasuri
şi răscruci ;
numai umbre
şi ecouri
pentru sumbre
quiproqouri…

Asta e să-ţi aminteşti :
să învolburi din crâmpeie
– rămăşiţe pământeşti ! –
spulberata epopee…

Şi te mângâi cu minciuna
că şi-acum eşti încă domn
peste nopţi – o-mie-una –
într-o noapte de nesomn.

Urzica, 30 aprilie 1966

Când sunt beat

Când sunt beat mă simt alt om…
Şi pe-acela îl cinstesc.
Amândoi poftim pe-al treilea
– şi toţi patru chefuiesc.

Cad deodată doi sub masă.
Celorlalţi nici nu le pasă !
Zice unul (poate eu…) :
« Măi băieţi, mai hai pe-acasă ! »

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.