Prăbuşirea dictaturii în România parcă s-a dorit echivalentul unei noi ordini mondiale în accepţia unor analfabeţi politici. Înlăturarea de la putere a unui ins căruia i s-a oferit totul, şi care nu mai oferea aproape nimic, dimpotrivă, a fost transformată într-o luptă absolută pentru menţinerea sub altă formă a sistemului. A pune pe umerii unui dictator, în general, toată responsabilitatea este cea mai vicleană formă de a trece cu vederea lucruri extrem de grave. Consecinţele acestei abordări ies la suprafaţă, mai devreme sau mai târziu. În cazul României, ele fac încă legea după aproape două decenii şi jumătate.
Procesul cuplului dictatorial Ceauşescu, în loc să pună capăt crizei de moralitate a instituţiilor văzute şi nevăzute ale statului român, a deschis uşile unui nou lagăr în care a fost împinsă cu entuziasm ţara. Acuzat şi executat rapid de propriii majordomi, dictatorul a fost fatalmente absolvit de orice responsabilitate, ridicându-se mult deasupra pretinşilor săi justiţiari. Dirijarea evenimentelor sub o presupusă presiune a permis celor mai oribile forţe să se regrupeze în apărarea mulţimilor pe care continuau să le asasineze. Cimitirul Eroilor Revoluţiei din Bucureşti este una dintre cele mai cutremurătoare dovezi pe care istoria recentă le-a lăsat pe acest pământ încă foarte departe de rânduielile europene şi chiar balcanice.
Televiziunea partidului comunist, ajunsă brusc canal cu pretenţii publice în acele zile, s-a transformat în centrul unei diversiuni, de parcă armata, alte instituţii ale siguranţei ar fi participat la o veritabilă lovitură de stat. Ceea ce s-a dovedit a fi unicul adevăr al acelor zile. Aşa a fost. Canalizarea furiei publice spre democraţie nu avea cum să înceapă cu lipsa unui act de justiţie. N. Ceauşescu s-a înscris printre victimele acelor zile. Intrarea în amănunte, anchete peste anchete, mărturii nu pot şterge faptul obiectiv prin care un grup foarte restrâns de persoane a preluat puterea. Că aceste persoane vorbesc astăzi în numele poporului, al Revoluţiei, au toată îndreptăţirea. A fost Revoluţia lor, fără nicio legătură cu ceea ce ar fi trebuit să se întâmple în România.
Instigarea la violenţă prin înarmarea tuturor celor dispuşi să creadă în bizareriile acelor momente a permis instaurarea unui măcel în toată amploarea. A fost simplu ulterior ca Armata, Securitatea să intre în scenă pe poziţiile de apărători ai Revoluţiei. Artizanii acelui măcel, descalificant, demn de o clarificare juridică destul de simplă în esenţa sa, s-au transformat ulterior în lideri politici. Mesajul lor nu putea fi decât unul specific rinocerilor istoriei. Ei au avut tot timpul la dispoziţie solidaritatea necondiţionată partenerilor de violenţă. Statul român încă este marcat traumatizant de acele realităţi. Lipsa autorităţii, a credibilităţii, ca fapt public absolut, face în continuare aceleaşi ravagii în blocarea calităţii vieţii românilor.
Gestionarea momentului 1989 mi se pare unul dintre cele mai mizerabile momente al istoriei noastre, după înlăturarea Regelui Mihai. Structurile, prin vârfurile lor, au câştigat devalizând România. Democraţia instaurată a fost una de faţadă, rigidă, preluată din atmosfera unor ţări înapoiate. Partidul unic a recuperat pe parcurs toţi actanţii, pe care i-a transformat în lideri politici şi de opinie. Monopolul puterii s-a fixat în controlarea unei realităţi punctuale, reglând milimetric orice posibilă deviere. Românii au trăit anii unui experiment sinistru, identic celui din perioada anterioară lui 1989. O simplă enumerare a corifeilor din umbră ai comunismului, din toate domeniile, se va suprapune celei de după. Efectul va fi o societate captivă, închisă.
Cel mai mare rău al acestei ţări, Securitatea, prin spiritul ei, a fost atât de reciclat încât astăzi sub masca euro-atlantică se ascunde toată marea corupţie. Ataşamentul tautologic faţă de valorile democratice este caracteristic acestor pretinşi salvatori ai ordinii, siguranţei comunitare şi progresului. Îndepărtarea acestei instituţii de actul politic, prin prevederi legale, este adevărata ruptură de comunism şi consolidarea justiţiei. Europa ar trebui să fie foarte circumspectă cu instituţiile care au avut un rol decisiv în susţinerea totalitarismului şi care nu s-au putut debarasa de profesionalismul lor atât de subtil.
Cei care susţin că a fost o Revoluţie cred că se înşală. A fost doar asasinarea unui preşedinte comunist de către propriul lui sistem care a trecut în altă alianţă politică şi militară, printr-o mişcare cerută de societate. Valorile europene n-au fost niciodată cu adevărat spulberate în România, cu toate eforturile pe care le-a făcut fosta Securitate.
Numai Revenirea Regelui, prin reinstaurarea Monarhiei, ar vindeca România de o istorie schizofrenizantă. Aceasta pare să fie cheia prin care actuala clasă politică poate face un serviciu decisiv românilor.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.