Mâna albă (1)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al patrulea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ, și a apărut la Editura ALLFA, în 2000. Prefață Dan Grădinaru

Gheorghe Schwartz față cu romanul istoric

Romanul istoric, cu și fără ghilimele, istoric-istoric, mascat în haina parabolei și alegoriei despre prezentul-care-arde, postmodern, jonglând cu timpii istorici, sau doar „răspunzând” la reziduul tautologic pur retoric: „Dar ce nu este un roman istoric?”, cunoaște în literatura noastră o temeinică tradiție. Dacă n-ar fi amintit decât numele lui Mihail Sadoveanu, autor fixat solid în albia romanului istoric european, cel al lui Walter Scott și Alexandre Dumas, și tot (aproape) ar fi de ajuns. De la Haşdeu („Ursita”) și Eminescu („Geniu pustiu”) și până la trecuta generație literară, manifestată după cel de-al doilea război mondial și mai ales începând cu deceniul al șaptelea al ultimului secol, prin contribuțiile unor nume ca Alice Botez („Iarna Fimbul”), Ioana Postelnicu („Plecarea Vlașinilor”), Rodica Iulian („Cronica nisipurilor”), Dana Dumitriu („Prințul Ghica”), Eugen Barbu („Principele’’), Ion Druță („Biserica albă”), Ștefan Agopian („Manualul întâmplărilor”), pentru a nu cita decât pe câțiva dintre scriitorii unei liste respectabile, romanul istoric s-a cristalizat la noi într-o frumoasă varietate de formule. Să căutăm o explicație în străfundurile psihologice ale creatorilor individuali sau ale unei întregi comunități? Circumstanțele geo-politice ne-au făcut oare mai atenți decât alții Ia avatarurile istoriei și romanul s-a refugiat de voie de nevoie în epocile revolute de dincolo de experiența palpabilă în imposibilitate de a vorbi pe șleau ori doar pentru a ne pune înaintea ochilor o educativă oglindă diacronică? – ar fi probabil, în privința tuturor ipotezelor, o întreprindere zadarnică și nici n-ar intra de altfel în preocupările prefațatorului.

În prelungirea acestei moșteniri literare, se înscrie, oricum, și Gheorghe Schwartz, cu al patrulea volum, „Mâna albă”, dintr-un ciclu romanesc care mai cuprinde „Anabasis” (1988), „Ecce homo” (1993) și „Oul de aur” (1998). Prozatorul și-a declarat deja programul estetic. El ambiționează să realizeze, între altele, o sută de vieți, din tată în fiu,

Începând cu antichitatea babiloniană pentru a poposi în zilele secolului XX. Diorama lui a ajuns acum, cu „Mâna albă”, fix la al cincizecilea personaj. Strict tehnic, cazul său nu este fără precedent. Slavici a mai încercat, în romanele „Luca” (1902) și „Manea” (1905), din ciclul „Din bătrâni”, să-și plaseze trama epică în secolele obscure ale primului mileniu de după Christos, punându-și personajele să de- ambuleze din Bucegi în califatele arabe ale Peninsulei Anatoliene. Pe de altă parte, proza lui Schwartz e încadrabilă în ceea ce aș numi „proza cu metempsihoză”, alături de texte datorate lui Eminescu („Avatarii faraonului Tla”) și Liviu Rebreanu („Adam și Eva”). Ceea ce îl deosebește însă pe prozatorul român de azi de predecesorii săi este vastitatea cu totul impresionantă a proiectului (jumătate, iată, realizat!). în același timp, el nici nu cade în eroarea lui Slavici de a urmări să reconstituie epoca „realist”, „realismul” lui Schwartz, atât cât este, raportându-se nu numai la istoria „adevărată” a lui Justinian, Teodora, Boethius, Trebonian, Belizarie, etc. ori la aceea „livrescă” a lui Gibbon, Diehl și Chaunu etc., ci și (mai ales) la societăți secrete, cum este această teribilă confrerie și sectă numită „Mâna albă”, lucruri trans- istorice, inițiatice, incubo, o anume ladă care circulă de la un personaj la altul și dintr-un răstimp al istoriei în altul, Ef cel cu 77 de chipuri, „arătarea călare pe o fiară cu opt picioare” etc., toate sau aproape toate finalmente „poetice”.

Dar să vedem ce mai povestește Scribul în acest al patrulea episod al ciclului. Acolada temporală cuprinde perioada anilor 471-768, „de la căderea Romei și până la Carol cel Mare”, „o lume de sine stătătoare” și „o gaură neagră” a istoriei, cum ne previne Schwartz. Civilizației antice i-a sunat ceasul și civilizația creștină, biruitoare, îi ia locul. Istoria este în tranziție, cam cum se întâmplă în prezent și pe meleagurile noastre… Oamenii timpului, mai mult creștini decât simpli cetățeni ai defunctului Imperiu Roman (despre care se mai crede, de imperatori și bazilei, că poate fi resuscitat: un vis imposibil), așteaptă finalul istoriei, Apocalipsa și Judecata de Apoi, iar cei 12 protagoniști ai celor trei sute de ani, Chlorus, Etiopianul, Occelus, Felician, Daedalion, Messia Purgatoriului, Husein, Păgânul, Levantinul, Infandus, Pamati și Finio, de la al 39-lea la al 50-lea, sunt legați mai mult sau mai puțin de evenimentul acesta așteptat, dar încă neprodus. Făcând parte din organizația secretă, conducând-o, ei își păstrează ca semn distinctiv albul (al pielii, al părului, al brațelor, al veșmintelor), participă într- un fel sau altul la (de)structurarea lumii, intră în contact cu eternul Țipor, peregrinează prin centrele „laice” de atunci, Ravenna, Roma și Constantinopol, dar și prin cele spirituale, cum sunt Lerins și Ferme zu Chiuso.

Firește, nu în acest „rezumat” expeditiv și de circumstanță rezidă interesul cărții. Cartea merită citită pentru spectacolul unei inteligențe superproductive, pentru portretele migălos realizate, cu acribia unui călugăr medieval, pentru ingenioasele paranteze explicative, pentru astuția și îndărătnicia detectivistică a căutătorului de aur. V-ați imaginat că filonul de aur seacă vreodată? Vă înșelați. Schwartz îl găsește acolo unde se credea că a dispărut, săpând cu picamărul într-o stâncă ce abia-abia se mai ține, deszăvorăște galeriile închise și, învingându- și teama, sub amenințarea că totul se poate prăbuși în orice clipă, află pepita ce sclipește sub fasciculul de lumină al lanternei.

Bărbații (nu ne-ar mira ca vreodată Schwartz să-și întrerupă șirul masculin și să ne prezinte și o femeie, contrar legii salice) nu mai au (neapărat) o formă a nasului, o culoare a ochilor și ne vine foarte greu să-i clasificăm în buni și răi. Portretele configurate de Scrib scot în evidență alte trăsături. De regulă, una esențială, însoțită de altele secundare, care țin și nu țin de cea principală. Chlorus, al 39-lea, de exemplu, este un ins de o cruzime diabolică și se naște într-un „sat nenorocit” pentru ca, un număr de ani mai târziu, să viseze să ajungă împărat și să inventeze un alfabet personal. N-ar fi decât o simplificare exagerată să repertoriez câteva dintre trăsăturile principale, și totuși, dacă, să zicem, al 42-lea, Felician, este un profesor faimos, de o erudiție monstruoasă, ubicuu, cu o putere de muncă copleșitoare (semănând, în acest punct, cu tatăl său și, firește, cu Scribul însuși…), miop, alergic, frumos, extrem de bogat, taumaturg la nevoie, foarte bolnav, parcurgând două vieți simultan, altora li se poate schematiza viața sau personalitatea la un vector unic. Daedalion, ultimul roman, dorește să însămânțeze toate femeile rămase la Roma, fiind, zice-se, tatăl a 3333 (?) de copii. Pamati socotește istoria un lung șir de nenorociri și caută ca un maniac formula algoritmului răului. Finio este și el prizonierul unei idei: teoria universului închis.

Nu numai personajele se profilează suficient de vii, dar și Scribul. O dată chiar prin cuvintele despre sine însuși: „Scribul are propriile probleme. Primii treizeci și opt l-au îmbătrânit: scribul se uită în oglindă și vede că părul i-a încămnțit, oasele îl dor și, pe măsură ce cunoaște mai mult, memoria îl ajută tot mai puțin. «Cei o Sută» reprezintă o capcană, un blestem. Scribul știe că proiectul său îl devorează bucată cu bucată, celulă cu celulă, că oferindu-i atâtea vieți trecute, îi înghite unica viață ce i-a fost dată (…)”. A doua oară, prin deducțiile noastre. Scribul este Autorul, dar și Dumnezeu sau mai bine spus Autorul-Dumnezeu, simultan omniscient și zero-scient. El este un împătimit, ca și evreul Țipor, de latura speculativ-abstractă a lucrurilor, proceselor și fenomenelor, un scafandru al detaliului, un jucător de

șah care ne-a dat spre rezolvare o problemă de mat în o sută de mutări, problemă care s-a transformat într-una de mat în cincizeci de mutări, un iubitor de legende și mituri, simbololog, demonolog, oglindă universală anamorfotică, inuman, atins ici și colo de aripa oboselii, neinteresat de metaforă și „figuri”, ci doar de adevăr, ca un om de știință rece și indiferent, și deturnând epica spre alegorie și parabolă, ca un creator de artă, socotindu-se pe sine însuși mai presus de Dumnezeu (pentru că, scrie el într-un loc, Dumnezeu are imaginația aproape perfectă), uneori în postura lui La Bruyere și Teofrast, alteori un fel de Procopiu din Caesareea, atras irezistibil de fața obscură, ocultă, inițiatică a istoriei.

Cu speranța că se vor molipsi, asemenea prefațatorului, de plăcerea lecturii, recomand, în încheiere, cititorilor acest insolit roman istoric, care poate fi parcurs în sine, putându-se dispensa de cunoașterea celor trecute și a celor viitoare, cu dubla observație că dacă este adevărat că într-un fragment putem desluși, îndelung antrenați, detaliile infinitezimale ale întregului, tot atât de adevărat este că doar la ridicarea schelelor șantierului romanesc vom înțelege mai bine liniile directoare ale ansamblului, „filozofia” acestuia, căci Opera nu poate fi, ca să-l parafrazez pe Schwartz, decât un Imago total și complet, unul al lumii și celălalt al Scribului, inseparabile ca fața și reversul colii de hârtie. A treia observație rămânând, în ton cu scriitura pe alocuri sibilinică a unor pagini, mai mult o profeție personală a autorului acestor rânduri, care îl vede pe scriitorul „Mâinii albe” în imposibilitate de a-și finaliza vreodată ceea ce a început. Nu în minus, ci, evident, în ciuda tuturor inconvenientelor, în plus. „Cei O Sută” va deveni „Cei O Sută Zece”, apoi „Cei Două Sute” și Schwartz va lucra la cartea lui până ce – asemenea personajului Niger, din precedentul roman al ciclului, care a dispărut în Oul de Aur –, va intra și el în ea, definitiv.

Dan Grădinaru

Odată cu Mâna Albă, pe nesimțite, începe o nouă legendă în legendă. Scribii contemporani cu evenimentele n-au avut curajul să delimiteze neînțelegerea. Adică noua înțelegere. Personaje, asemenea lui Terțius, au pregătit-o și au produs confuziile inițiale. Compilatorii de mai târziu le-au desăvârșit. E adevărat, însă, că pe perioade scurte, povestea contemporană este singura poveste adevărată. Ea este produsul vremurilor ei. Singura care – în clipa respectivă – are un sens.

Scribul se oprește aici cu preliminariile. Fiecare dintre Cei O Sută reprezintă o lume de sine stătătoare. Ar fi o impietate să-i acuzi pe înaintași de minciună atunci când tu tocmai din munca lor te nutrești. Scribul are propriile sale probleme. Primii treizeci și opt l-au îmbătrânit: scribul se uită în oglindă și vede că părul i-a încărunțit, oasele îl dor și, pe măsură ce cunoaște mai mult, memoria îl ajută tot mai puțin. „Cei O Sută” reprezintă o capcană, un blestem. Scribul știe că proiectul său îl devorează bucată cu bucată, celulă cu celulă, că oferindu-i atâtea vieți trecute, îi înghite unica viață ce i-a fost dată lui, că îi anulează atâtea și atâtea alternative. Dar scribul se află pe un drum fără de întoarcere. Ciclicitatea marii istorii nu se potrivește cu traiul nevolnic al individului. Acesta atâta este. Iar cea mai cumplită tortură o reprezintă spaima că totul a fost în zadar: „Cei O Sută” trec neobservați, gata de a se întoarce în uitarea din care doar pentru o clipă au fost scoși și, peste toate – ceea ce este mai groaznic – teama că puterile scribului sunt limitate, că timpul său este neplanificabil și că n-o să-i fie îngăduit să-și ducă până la capăt încercarea. Un lucru neterminat nu funcționează: o mașinărie la care meșterul n-a mai apucat să fixeze și ultimul șurub refuză să pornească sau se gripează de la primele mișcări. Ce combustibil îi mai rămâne scribului? Din nou: doar Speranța. Da, există și o speranță din disperare.

*

Și doar un lucru ar mai fi de completat: la fel de schimbătoare ca oglinda evenimentelor, tot ceea ce se reflectă în acea oglindă este efemer. Până și ortografia cu care a încercat scribul să înalțe construcția. Primele capitole folosesc ortografia timpului redactării: cu „î” din „i”. Vremurile s-au întors la „î” din „a”. „Confreria” devine, pe parcurs, „confreerie”, „proorocii” „proroci” și așa mai departe. Amănunte nu lipsite de importanță. întregul s-a format din amănunte.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.