Mâna albă (70)

Mâna albă (70). În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al patrulea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ, și a apărut la Editura ALLFA, în 2000.

Țipor se ocupa prea puțin de disputa iconoclastă în răgazul ce-i era oferit în exclusivitate pentru a se îngriji de Pamati. El își folosea timpul în alte dezbateri, în special legate de teoriile pythagoriciene ale numerelor în relație cu cele acceptate de evrei. Reprezentarea chipului cioplit sau a celui pictat era un capitol de mult încheiat pentru Țipor. Acuzațiile cărora ar fi trebuit să le răspundă în zecimea comună de timp, când toți trei mentorii puteau argumenta în contradictoriu, de pe pozițiile doctrinelor lor, le considera nedemne. Reproșurile cum că evreii și-ar fi decorat și ei sinagogile, cu câteva secole în urmă, cu imagini vii, în Palestina sau în Mesopotamia, la Dura Euro- pos, făceau parte dintr-o „vină istorică”. Țipor obișnuia să răspundă că învinovățirea cea mai gravă adusă poporului evreu este aceea că, în timp ce nenumărate alte seminții au dispărut pentru vecie în pâlnia istoriei, poporul ales continuă să existe. Ceea ce nu i se poate ierta și motiv pentru care i se va găsi întotdeauna câte o „vină istorică”. Și, în vreme ce ceilalți doi dascăli se contraziceau în legătură cu faptul dacă Iisus poate fi circumscris imaginii sau nu (să nu uităm că Iisus este și unul dintre cei douăzeci și nouă de profeți ai arabilor, șirul fiind încheiat de „cel mai deplin dintre toți”, însuși Mahommed), Țipor se mulțumea să se roage în limba lui, știind că Pamati îi înțelege graiul. Ceea ce gândeau ceilalți părea să nu-l privească: „Avem prea puțin timp pentru a lămuri din nou și din nou lucruri odată pentru totdeauna stabilite. Să interpretăm ceea ce este de lămurit și nu să stabilim ceea ce a fost lămurit!”

Câteodată asista și Levantinul la aceste colocvii, dar cei trei mentori nu l-au auzit niciodată scoțând vreun cuvânt.

La marginea „Raiului” se găsea o criptă părăsită, probabil cel mai vechi mormânt din întreaga necropolă. Acolo se întâlneau, de obicei, dascălii, Pamati și (eventual) Levantinul. Nimeni nu mai știe cui i-a aparținut acea criptă, unde nu mai exista nici o urmă de sicriu, de catafalc sau de însemn apt să aducă aminte despre cel ce și-a găsit liniștea acolo. Acela devenise un Ioc special, unde nu se întâlneau numai instructorii lui Pamati, ci unde aveau loc – se pare – numeroase ceremonii ale Mâinii Albe. Pentru că reprezenta mormântul cel mai vechi – sau, poate, din alte motive – era numit „Buricul cimitirului” sau, mai simplu, „Buricul”.

Levantinul îmbătrânea mai repede decât i-ar fi cerut-o vârsta. Cu părul și barba lungi și albe, cu sprâncene stufoase, cu trupul ușor încovoiat, părea mult-mult mai în vârstă decât era în realitate. (Doar că trupul ușor încovoiat e și caracteristica poziției unui gropar în exercițiul funcțiunii…) La șaizeci de ani arăta ca unul dintre patriarhii seculari ai Bibliei. Ceea ce nu-l împiedica să fie la fel de vital ca aceia, să poată săpa o groapă mai repede ca orice june vlăjgan, să-și impună voința câteodată chiar cu o palmă capabilă să doboare și un bou. Nevorbind cu gura (cel puțin în public), vorbea cu ochii. în ultimii săi ani, se mulțumea tot mai anevoie cu cele două zecimi din timpul nepotului său. Dragostea aceea superlativă era cu atât mai stranie pentru cei din jur, cu cât venea din partea unui personaj mai degrabă înspăimântător, lângă care nimeni nu-și putea imagina să-și dorească să se afle prea aproape. în ultimii săi ani, Levantinul devenise de o gelozie cumplită, cu urmări grave pentru cine încerca să se împrietenească prea strâns cu Pamati. Al Patruzeci și șaptelea îi tolera pe cei trei mentori – deși i se părea caraghios ca un bărbat cu familie să mai aibă în jurul său învățători –, era bucuros că Infandus nu-și prea găsea timp pentru fiul său, era vizibil nefericit că nepotul își manifesta afecțiunea față de o femeie și față de pruncii lor. Dar vai de alte persoane întâlnite prea des în jurul celui de Al Patruzeci și nouălea! Infandus, ocupat până peste cap cu complicata reorganizare a Mâinii Albe, țesând o plasă asupra a ceea ce numim noi astăzi Europa, nordul Africii și Orientul Apropiat, Infandus asista tot mai neputincios cum fiul său, la vârsta la care ar fi trebuit să constituie de mult mâna lui dreaptă, era cocoloșit în continuare de niște dascăli ce-l învățau nuanțe ale unor „științe nefolositoare”, vedea cum Pamati era împiedicat să-și dea, în sfârșit, „examenul de maturitate”, adică să întreprindă acea călătorie solitară atât de necesară spre a dovedi și spre a-și dovedi independența și, mai grav, Infandus era martorul neajutorat al relației nefirești dintre bunic și nepot, relație imposibil de destrămat din pricină că Levantinul era cine era și n-ar fi suportat despărțirea de Pamati.

Când, în anul 750, Levantinul moare, dispărând pur și simplu, „neîntorcându-se de peste Styx, după ce a dus într-o noapte, ca în atâtea altele, un decedat spre Judecată”, trec luni și nimeni nu sesizează de afară evenimentul. Păsările n-au încetat să cânte în „Rai”, oamenii soseau ca și până atunci în necropolă, în unele nopți se vedeau ciudate alaiuri de lumini. Disciplina impusă de Cel de Al Patruzeci și șaptelea, și desăvârșită de fiul lui, împiedica și pe mai departe ca locul să devină altceva decât „Orașul cinstei și al onoarei”. în necropola de lângă Roma se știa că morții nu erau tulburați de evenimente reprobabile.

Cum a reacționat, însă, Pamati la dispariția bruscă a bunicului său? O dispariție atât de bruscă încât nici nu s-a considerat benefic să fie pomenită. (Scribul nu știe dacă Levantinul s-a bucurat de funeralii speciale, dacă a avut Ioc o ceremonie a Mâinii Albe, dacă Infandus a preluat cu acea ocazie în mod solemn conducerea confreriei.) Mai degrabă a fost observată lipsa asinului sălbatic, însoțitorul nelipsit al Groparului. Animalul dispăruse și el fără urmă, de parcă ar fi plecat, alături de stăpânul său, peste Styx. (Legenda cum că Levantinul nu s-ar fi despărțit de ciudatul său tovarăș nici atunci când își îndeplinea îndatoririle funerare își găsea, astfel, epilogul firesc.) Pamati, care învățase să cunoască lumea, de mic, de pe spatele animalului, nu părea să-și mai amintească de prietenul copilăriei sale. El a plecat încă în aceeași lună în afara cimitirului. A unsprezecea poruncă a dispărut și ea o dată cu Levantinul.

Pafnutie, al’Malek și Țipor au rămas în cimitir și au început să se ocupe de educația și instrucția Celui de Al Cincizecilea. Copilul avea cinci ani și era precoce. Cei trei mentori se vor confrunta cu o sarcină dificilă.

Ceea ce ar fi trebuit să fie adevărata călătorie de inițiere a lui Pamati n-a durat un an ca la tatăl său, ci mult mai puțin. Dar unde a fost și ce a făcut este imposibil de reconstituit. E de crezut că Infandus a știut în permanență unde i se află urmașul, că oamenii săi au vegheat în preajmă pentru ca viitorul șef să nu pățească nimic, însă nici tată și nici fiu n-au deconspirat încercarea secretă absolvită de cel din urmă.

Dacă relația dintre bunic și nepot a fost atât de strânsă încât a suscitat neliniștea tatălui, legătura dintre Infandus și Pamati a fost mai degrabă rea. Al Patruzeci și optulea, mereu ocupat, ar fi vrut ca fiul să-l asiste și să înceapă să îndeplinească cel puțin o parte din îndatoririle ce îl vor aștepta. Dar Al Patruzeci și nouălea se dovedea tot mai mult o cu totul altă persoană decât cea așteptată de tatăl său. Acesta a fost, în primul rând, uimit că tânărul nu părea să sufere absolut deloc în urma pierderii Levantinului. Pamati n-a mai pomenit memoria bunicului, n-a mai evocat-o niciodată. Era de parcă, pentru el, Groparul nici n-ar fi existat și toată relația aceea atât de strânsă dispăruse o dată cu el. Fără amintiri, fără regrete. Dacă, la început, a existat un zvon timid cum că Levantinul ar fi fost înlăturat de către Infandus, incapabil de a mai putea tolera relația bunic-ne- pot și doritor de a prelua și oficial conducerea societății secrete, nu peste mult timp a apărut o altă șoaptă cum că Pamati însuși s-ar fi săturat de tirania geloziei bătrânului și ar fi colaborat la dispariția Celui de Al Patruzeci și șaptelea. Bineînțeles că ambele sugestii erau colportate cu grijă: în „Orașul cinstei și al onoarei” nu erau permise întâmplări de acest soi și în nici un caz nu se putea admite de cei câțiva inițiați că însăși căpetenia Mâinii Albe ar fi fost omorâtă. Și de către cine? De către fiul sau nepotul ei!! E însă la fel de adevărat că foarte puțini apropiați au știut cine a fost cu adevărat Levantinul, cu totul alta fiind situația lui Infandus, care s-a deconspirat pentru toți membrii confreriei din clipa când a preluat conducerea.

Așa că relațiile nu tocmai bune dintre tată și fiu n-au putut să mai fie trecute cu vederea, întrucât, de data asta, prea multă lume știa cine erau cele două personaje. Infandus își continua activitatea organizatorică și executivă la fel ca înainte și nici Pamati nu părea să realizeze că a mai avansat cu o treaptă, penultima, înaintea celei supreme. Revenit în necropolă, inițial el păru gata să preia sarcinile primite de la tatăl său. începea fără întârziere ce i se cerea, însă după doar câteva zile uita complet subiectul respectiv. (De unde alte neînțelegeri cu Infandus.)

Al doilea motiv de dispută pornea de la faptul că Al Patruzeci și nouălea avea impresia că îi era permis absolut orice. Scăpat de tiranica împărțire a zilei în zece părți egale, fiecare cu activitatea ei, Pamati refuza orice disciplină. Singurele două reminiscențe ale fostei sale vieți erau că dormea la fel de puțin ca înainte, fiindu-i suficiente două ore de somn pe zi, și că era în continuare la fel de preocupat de „științele inutile”, cum numea tatăl său subtilele învățături ale celor trei profesori. Una dintre acestea era mantica bazată pe algoritmul numerelor. Cu ajutorul a ceea ce, în mod vulgar, se exprimă prin „cele șapte vaci grase și cele șapte vaci slabe”, Pamati încerca să cuantifice curgerea istoriei. De pildă, studiul celor zece urgii trimise de Dumnezeu lui Faraon, prin Moise și Aaron, pentru ca Faraon să-i lase pe evrei să plece din Egipt: Pamati a cercetat transformarea apei în sânge, potopul de broaște, prefacerea țărânei în păduchi, invazia de muște câinești, ciuma vitelor, vărsatul negru, grindina și tunetul, lăcustele, eclipsa de soare pe răstimp de trei zile și moartea întâilor născuți. Apoi a căutat în toate scrierile pe care i le-au deslușit Pafnutie, al’Malek și Țipor celelalte grozăvii trimise peste muritori în decursul istoriei. Pamati a întocmit tabele cu anii când a lovit Ef și chipul luat de fiecare năpastă. Al Patruzeci și nouălea nădăjduia că va putea descoperi un ciclu al nenorocirilor, ceea ce ar fi fost împotriva preceptelor celor trei mentori ai săi, care credeau în liberul arbitru, în faptă și răsplată, în darul binelui și pedeapsa răului, în binecuvântarea harului și în Judecata infailibilă. Pamati nu era convins doar că i se cuvenea orice pe Pământ, el păcătuia mult mai grav, întrucât încerca să deslușească logica lui Dumnezeu, cea care n-a fost creată pentru muritori.

Noroc că și aceste încercări le începea din cele mai diferite unghiuri și abia că avansa câțiva pași pe îndoielnicul drum ales, că și abandona totul ca să înceapă de altundeva. Lipsa de perseverență în metodă l-a făcut să studieze fără discernământ, mereu copleșit de certitudini, lăsând orice altceva la o parte până ce, brusc, abandona în favoarea unei noi idei.

Ar trebui să admitem, totuși, că Pamati făcea muncă de cărturar. Ca să poată să-și dovedească trăsnită idee, el era obligat să coboare adânc în istorie. Și s-o facă sistematic. Studiind ba trecutul egiptenilor, ba cel al evreilor, ba cel al grecilor,

Întocmea tabele complicate cu evenimente. Astfel a descoperit repede că memoria omenirii este în primul rând o memorie negativă: ne amintim de prea puține amănunte din vremurile de belșug și stabilitate și notăm doar războaiele (victoria strălucită a cuiva găsindu-și întotdeauna reflectarea în înfrângerea dezastruoasă a altcuiva), pomenim calamitățile naturale, catastrofele sociale. Până și cronologia domniilor succesive ale suveranilor reține în mod facultativ nașterea augustului muritor, dar în mod obligatoriu anul accederii sale la însemnele puterii – în caz că data este cunoscută – și fără excepție – momentul morții, uciderii sau înlăturării de pe tron – reperul cel mai sigur prezent. Ideea se confirma în mod strălucit în imediata sa apropiere: cine să mai știe unde s-au născut, au crescut și și-au trăit momentele cele mai importante ale vieții nenumărații decedați înmormântați în marea necropolă? Singura certitudine rămânea că ei s-au sfârșit prin preajmă și că trupurile lor și-au găsit acolo odihna.

Pamati conchidea că partea benefică a creației se termină o dată cu actul devenirii existenței, cel care depinde de Dumnezeu, însă că viața propriu-zisă se rezumă la partea malefică, a descompunerii, cea care depinde de liberul arbitru. Fără a înceta, în ciuda opreliștilor impuse de mentorii săi, să se uite cu coada ochiului și spre tainele Domnului, Al Patruzeci și nouălea căuta logica distrugerii, încercând s-o adune într-o formulă.

Fiul lui Infandus a scăpat și de sub autoritatea celor trei mentori. Aceștia se ocupau de Al Cincizecilea, aveau destul de furcă și cu el, deși se mai simțeau răspunzători și pentru Pamati. Doar că relațiile dintre ei s-au schimbat, devenind mai apropiate de cele obișnuite între oamenii maturi. Dacă, până atunci, cei trei n-au fost decât niște institutori și atât, acum începeau să primească și trăsături umane diferențiatoare, chiar și biografii. De exemplu, Pafnutie. Pafnutie n-a fugit de la Constantinopol doar de teama urgiei împăraților iconoclaști, el fusese obligat să fugă de toată lumea, inclusiv de sine însuși. Atâta vreme cât se bucurase încă de favoarea starețului, totul fusese în regulă, fără a prevesti nimic din ceea ce avea să se întâmple. însă după ce superiorul de la Mănăstirea Studion avea să fie depus, cei ce au făcut-o nu s-au arătat încântați nici de Pafnutie, deși acesta n-a fost sancționat în nici un fel. Tocmai acest lucru i-a făcut sceptici și pe cei ce au rămas în tabăra iconodulilor: de ce nu a împărtășit favoritul soarta starețului? Aceeași întrebare și-o puneau și cei din jurul papei, unde a încercat călugărul refugiat să obțină sprijin. întrucât n-a pățit nimic concret, Pafnutie s-a pomenit exclus de toate părțile. Amânarea și apoi anularea trimiterii sale într-o misiune ecumenică în nord l-au convins tot mai mult că nu-și va mai găsi un loc decât dacă o va lua de la capăt. Unde? Lumea era mică. Pafnutie a ajuns în cimitirul Levantinului pentru a auzi, după douăzeci de ani, de la elevul său că el, fostul călugăr de la Mănăstirea Studion, nici nu mai exista, întrucât nu putea dovedi evenimentele negative, nenorocirile personale, singurele acceptate de martori.