Mâna albă (71)

Mâna albă (71). În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al patrulea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ, și a apărut la Editura ALLFA, în 2000.

Nici trecutul celorlalți doi mentori nu era mult diferit, și ei trebuind să audă de la același elev al lor că s-au anulat din clipa când au fugit de frica unor neplăceri prezumtive:

– N-ați vrut să vă pierdeți urma? N-ați vrut să intrați în cel mai deplin anonimat? Ați reușit și n-aveți decât ceea ce v-ați dorit.

– Și ce era să facem? îl întrebau dascălii pe elev.

– Nu știu ce era să faceți. Știu doar că dacă ați fi fost mutilați sau – și mai bine – dacă ați fi murit ca niște martiri, s-ar fi știut de voi și nu v-ați fi autoanulat. însă nu despre asta este vorba.

Sigur că nu despre asta era vorba. Problema nu era anonimatul celor trei învățători ai Celui de Al Patruzeci și nouălea, ci confirmarea, prin pilda dată de fiecare dintre ei, că lipsa de evenimente concrete negative duce la uitare. Istoria, spunea Pamati, nu este decât un șir de grozăvii, prin mijlocul cărora, Ia fel ca printre stâncile cele mai dese, se strecoară cele câteva fire de vegetație, adică viața.

– Puteți să îmi descrieți, își întreba el iarăși dascălii, un singur fapt pozitiv în cărțile noastre de istorie? O bătălie câștigată înseamnă un număr de morți, o mare bătălie câștigată

Înseamnă un număr mai mare de morți. Niște ziduri de apărare strașnice costă cam la fel de mulți morți. Fără astea, analiștii n-ar avea ce povesti, cărțile lor ar rămâne goale. Există două feluri de scribi: cei ce notează evenimentele în dezacord cu stăpânii lor, așteptând ca aceștia să fie înlăturați pentru a le putea face publice, și scribi apologeți, plătiți să laude peste măsură. Și unii, și alții notează evenimente de groază, lupte, comploturi, pedepse ale Cerului. Primii se mândresc peste măsură cu conștiința lor, cu curajul și cu jertfa lor. Dacă supraviețuiește, opera îndrăzneață ajunge să fie folosită de succesorul tiranului dispărut. De obicei, un ticălos la fel de mare. Iar foștii disidenți se pomenesc că s-au sacrificat de pomană. Bine nu e decât atunci când nu se întâmplă nimic din toate acestea și când suveranii respectivi se întorc în uitare, imediat după ce au murit.

Concluzia lui Pamati era că faptele bune nu se pot descrie în așa fel încât amintirea lor să dăinuie, că faptele bune, neputând fi puse în evidență, nici nu există. „Nu se află lucru fără cuvântul care să-l desemneze.” Dascălii, la rândul lor, se opuneau, afirmând că toate în lume își au contrariul, fără de care nimic n-ar putea exista.

– Fără de care ele nu s-ar putea defini, îi corecta elevul. Fostul elev. Binele și răul sunt doar niște definiții. Faptele sunt cele ce rămân, iar faptele sunt, prin prisma definițiilor, reale.

Pamati își dădea seama că tot ceea ce spunea n-are valoare decât dacă e acoperit de viață.

– Din scurtul tău trai de până acum, nu-ți dai seama de nici un moment pozitiv? îl întrebau mentorii.

Adevărul era că Al Patruzeci și nouălea n-a prea trăit nici nenorociri, nici privațiuni. De ce se plângea?

– Dar nu mă plâng! se enerva el. Nu-i vorba despre cât de bine sau cât de rău mi-a mers mie! Se poate povesti viața mea de până acum?

Învățătorii se linișteau. Tânărul nu trecea decât printr-un „acces filosofic de mizantropie”. O boală a ambițiilor vârstei…

Printre numeroșii refugiați de la Constantinopol se aflau și foarte mulți pictori iconari. Oficial, arta lor a fost interzisă în

Imperiu, deși, prin bâlciuri și la sate, lucrările se bucurau și pe mai departe de mare trecere. însă riscurile deveniseră considerabile pe vremea lui Leon al IlI-lea și au crescut și mai mult sub Constantin al V-lea. Doar că icoanele reprezentau meseria lor și acești oameni trebuiau să trăiască din ceva. Iconoclaștii îi prigoneau pe cei ce înfățișau sfinți și, în special, pe cei ce-l zugrăveau pe Iisus. Dar asupritorii chipurilor sacre nu arătau nici o aversiune față de imaginile ce nu pretindeau să te prosternezi înainte-le. (Cu excepția portretelor împăraților înșiși, desigur, întrucât atât Leon, cât și Constantin au avut grijă să-și trimită portretele în toate colțurile provinciilor spre a fi venerate. Și pe monede, cei doi împărați n-au încetat să apară, înlocuin- du-l pe Mântuitorul cu o cruce sau cu ei înșiși, cu soțiile lor sau cu rudele lor descendente.) Ca să poată trăi și să-și întrețină familiile, meșterii erau obligați să caute comenzi. în lumea cucerită de Islam, reprezentările oamenilor și ale animalelor erau prohibite. Evreii bogați nu acceptau nici ei reprezentarea oricât de artistică a chipului lor, conform celei de a doua porunci. Rămâneau tot creștinii. în Roma exista un surplus de icoane. Papii nu au acceptat nici o clipă disputa iconoclastă și au ajuns să-i anatemizeze pe împărații care au declanșat-o. însă papii erau amenințați în fiecare clipă de noii lor vecini din nord și de peste mare. Ei nu se puteau rupe cu totul de bazilei. (Chiar dacă bazileii nu prea s-au grăbit să-i mai ajute…) Așa că nu numai că la Roma se găsea un surplus de oferte, dar nici nu era indicat să fii prea celebru într-o asemenea meserie, neavând cum să știi când va începe și acolo furia împotriva chipurilor sfinte și a făuritorilor lor. Drept urmare, mulți iconari s-au îndreptat spre vest, într-o Europă ce se dovedea mereu mai mare pe măsură ce se convertea la creștinism și care, prin ceea ce povesteau călătorii, nu confirma decât vechile povești ale clasicilor.

Unii meșteri au plecat pentru totdeauna printre franci sau și mai departe, însoțind misiuni de evanghelizare în nordul sau în vestul extrem. Alții au revenit, neputându-se obișnui cu traiul aspru, cu frigul și cu zăpezile, dar și de dorul familiilor și al obiceiurilor lăsate la Roma. Câțiva, conștienți de concurența sălbatică într-o Italie sărăcită la culme, au început să zugrăvească pe pietrele de mormânt portretele decedaților. Lucru, de obicei, foarte greu de realizat în așa fel încât chipurile să și semene cu defuncții, deoarece, de cele mai multe ori, familiile nu apelau la meșter decât în clipa când iubitul lor răposat era de-acum înhumat, iar artistul se vedea obligat să muncească după descrierile stângace ale supraviețuitorilor. Astfel, în necropola Levantinului au apărut, în special în „Rai”, însă și în „Cimitirul onorabil”, morminte împodobite cu portrete. Majoritatea erau făcute după un standard rigid al cererii, mult mai importantă decât asemănarea fizică fiind poziția pioasă ori eroică a personajului. Numeroși răposați erau întovărășiți în reprezentările convenționale, foarte asemănătoare între ele, de heruvimi. Alții se aflau în relații cu diferiți sfinți. De prin anul 760, alături de personaje au început să apară și arbori genealogici ai familiei decedatului sub forma unor copaci savant stilizați, prevăzuți cu înscrisuri lămuritoare. De obicei, doar cu inițiale.

În curând, întregul cimitir s-a transformat într-o cronică pictată a evenimentelor locale de la jumătatea secolului al VIII-lea de după Christos. Era acesta un compromis între furia iconoclastă din Bizanț și riposta iconodulă din Occident? Nicidecum. La prima vedere, se pare că fenomenul n-a apărut decât ca urmare a sporirii mâinii de lucru a iconarilor în Apus și, deci, a ieftinirii ofertei. Pe de altă parte, răposații nu rămâneau pe pietrele de mormânt în anturajul familiei lor, ci, părăsindu-și rudele, intrau în contact nemijlocit cu sfinții. Se pare că, în scurt timp, și în privința aceasta s-au stabilit ierarhii precise, reflectate în tarife, și că înfățișarea defunctului în preajma lui Iisus reprezenta prețul cel mai ridicat, în vreme ce unii sfinți erau accesibili și familiilor mai puțin înstărite. în felul acesta, nu se răsplătea gradul de profesionalism al artistului, ci tema comandată. S-a ajuns la un număr de tablouri-tip, tablouri ce reveneau pictate sau în relief în funcție de disponibilitatea materială a ofertanților. Sigur, unele rude îl rugau pe pictor să-l înfățișeze pe răposat îmbrăcat într-un anume fel, alții pretindeau ca iubitul lor să poarte în mână pe basorelief un anumit obiect, primit

Într-un moment solemn de la soție sau de la oficialități. Câteodată, în schimbul unui adaos minor la onorariu, decedatul se prezenta posterității, dar în primul rând lui Iisus, afișând însemnele demnităților purtate în viață. însă se întâmpla, mult mai des, și reversul: un rând întreg de morminte să fie ornate cu aceeași scenă, încât până și eroul titular să semene destul de mult cu vecinii săi. întregul oferea o cronică schematizată până la impersonal, o istorie statică multiplicată la nesfârșit.

Ceea ce s-a întâmplat mai departe, datorită lui Pamati (?¹), reprezintă o coincidență. Distrugerea în anul 768 a tuturor ornamentelor pictate sau sculptate de pe monumentele funerare din cimitirul Levantinului are prea puțină corespondență cu criza iconoclastă declanșată la Constantinopol. Dacă Leon al IlI-lea și Constantin al V-lea au asuprit chipurile sfinților și, în special, pe cel al lui Christos, pornind de la străvechiul răspuns al lui Eusebiu din Caesareea Constantiei, sora lui Constantin cel Mare, prin care discipolul lui Origene nega posibilitatea realizării unui portret al lui Christos perceptibil de către om, Roma a rămas în toată perioada iconoclastă indiferentă la disputa imaginilor, bazându-se pe scrisoarea Papei Grigore cel Mare către Serenus, epistolă conform căreia, chiar desacralizată, ilustrația are un neprețuit rol pedagogic atât pentru oamenii inteligenți, cât și pentru cei neștiutori de carte („idiotes”) care nu ar avea cum ajunge la adevărul biblic decât prin verbul auzit. Faptul că ambele părți se bazau pe documente vechi de mai multe secole nu dovedește fermitatea tradiției: în Orient, răspunsul lui Eusebiu a fost readus din uitare tocmai pentru a răsturna o cutumă ajunsă puternică. Și asta chiar dacă textul respectiv era vizibil impregnat de un arianism condamnat „pentru vecie” de cei ce-l scoteau acum la iveală. Pe de altă parte, ceea ce se va distruge lângă Roma în anul 768 nu poate fi numit în nici un caz efect al iconoclasmului.

Pamati, tot mai convins că istoria nu reține decât grozăviile (iar faptele bune doar în măsura în care sunt legate de suferințe – și cine ar putea da o pildă a unei fapte bune care să nu reprezinte un răspuns alinător dat unei nenorociri?), tot mai încredințat că binele nu există decât ca o tușă contrastantă a răului, desăvârșind răul să devină rău, Pamati considera tot ceea ce nu era rău doar drept o iluzie, o percepție strict teoretică și abstract rațională. De obicei, o învățătură eclectică nu poate fi decât superficială, oferind concluzii ciudate, unele geniale, cele mai multe lipsite de orice rigoare. Nu altfel se prezenta nici concepția despre lume și despre neființă a Celui de Al Patruzeci și nouălea, numit de scrib Pamati, drept simbol al diferitelor ugere de la care s-a adăpat spiritual. Sursele lui au fost foarte diferite și nelegate neapărat printr-un liant firesc. Din povestea despre Awa Filimon, relatată de Pafnutie, el a preluat definiția isihiei (a liniștii desăvârșite) astfel: „…este cu neputință de a plăcea lui Dumnezeu, precum a cugetat și dumnezeiescul părinte Moise, că liniștea naște nevoința, iar nevoința naște plânsul, iar plânsul frica, iar frica smerenia, iar smerenia trecerea cu vederea, iar trecerea cu vederea dragostea, iar dragostea face sufletul fără boală și fără patimă; și atunci cunoaște omul că nu este departe de Dumnezeu”². Desigur, Pamati nu căuta isihia, pentru aceasta îi lipsea și puterea perseverenței, însă din pasajul amintit a înțeles că, până să fie aproape de Dumnezeu, omul trebuie să traverseze o cale ce parcurge ceea ce se cheamă nevoință, plâns, frică, trecere cu vederea, cu alte cuvinte, un șir lung de renunțări. Răsplata este pe măsură, dar cine și, mai ales, câți au puterea să ajungă până la țintă și nu rămân doar la plâns și frică? Iar frica nu naște numai trecerea cu vederea, smerenia și dragostea, ci și sperjurul, trădarea și crima. Frica este marea răscruce de unde se despart drumurile. Cei mai mulți o iau spre păcat, întrucât omul este păcătos, și puțini se învrednicesc spre urcușul sfințeniei; aceia se despart de oameni și devin sfinți. Pamati nu se ocupa de aceștia, pe el îl interesau cei mulți. Cei ce greșeau în fața unui¹ Dumnezeu „gelos, care pedepsește fărădelegea părinților în copii până la al treilea și al patrulea neam al celor ce îl urăsc”.

Când se enerva în disputele cu dascălii săi, Al Patruzeci și nouălea pretindea că adevărul „ciclului răului” de pe tabelele sale este implacabil și nu-l va ocoli nici pe el. Doar că, în cazul lui, el știa la ce să se aștepte. Oare doar voia să epateze Pamati?

Pafnutie își făcea cruce, iar ceilalți doi dascăli socoteau vorbele discipolului drept lipsite de judecată, drept simple expresii ale furiei neputincioase în lipsa unor argumente reale.

Dintre cei trei învățători, primul fu pedepsit Pafnutie. Călugărul era cel mai virtuos dintre locuitorii necropolei, trăia modest, se ruga după rânduială, ținea toate posturile, acceptase un statut de rob pe lângă Levantin și, apoi, pe lângă Infandus, spre a putea să-și ducă misiunea până la capăt în „Orașul cinstei și al onoarei”, un loc unde se pătrundea cu atâta suferință, până ce sufletele se eliberau și-și găseau liniștea. Pafnutie spunea lungi rugăciuni la căpătâiul morților, cât aceștia așteptau să Fie îngropați, și le învăța pe rudele decedaților ce trebuie să facă pentru a fi izbăvite. în câteva grote străvechi, foste morminte arhaice aflate de multă vreme în părăsire, călugărul amenajase adevărate lazarete pentru bolnavii neputincioși, pentru cei născuți cu grave beteșuguri și abandonați de familii și pentru leproși. împreună cu alți creștini, ce încercau în felul acesta să-și salveze sufletul, Pafnutie își umplea puținul timp rămas după ce se achita de toate misiunile sale cu îndeletnicirile cele mai umile și cu sarcinile cele mai lipsite de șanse de izbândă. Niciodată nu refuza o rugăminte, niciodată nu se văita pentru o suferință sau pentru un insucces, niciodată nu socotea pe un altul vinovat de lipsa sa de reușită. în Fiecare dimineață trecea pentru câteva clipe în „Buricul cimitirului” spre a se întâlni cu tot felul de solicitanți. Respectivii știau în felul acesta cum îl pot găsi mai ușor. Singura lui părere de rău pe care se întâmpla s-o manifeste se referea la faptul că nu-i rămânea mai mult răgaz să studieze cărțile sfinte, pentru a ști mai profund și pentru a risca mai puțin să greșească. Cu toate acestea, Pafnutie, crescut în lumina învățăturii de Ia Mănăstirea Studion, mentor al lui Infandus și apoi al lui Pamati și al lui Finio, era socotit cel mai erudit cărturar creștin al locului, îndreptățit să combată greșelile celor rătăciți și să le opună adevăratele argumente lui al’Malek și lui Țipor. Nerefuzând niciodată pe nimeni, fiind săritor și gata să-și ofere și singur serviciile oricui, numeroși creștini îi solicitau sfaturi în legătură cu tablourile pe care le comandau pe pietrele de mormânt ale rudelor lor decedate. Călugărul însuși nu picta și nu se exprima prin basoreliefuri, pentru aceasta erau mai mulți meșteri decât cereri, însă el reprezenta autoritatea infailibilă ce-și putea da avizul în privința simbolurilor utilizate și, în primul rând, în ceea ce se referea la curățenia dogmatică a înfățișărilor. Desigur, în marea sa milă, Dumnezeu îi iartă pe păcătoși și nu s-a găsit vreodată un cadavru care să fi adăpostit un muritor care să nu fi greșit nicicând cu fapta sau cu gândul. „Chiar și copiii foarte mici, morți la câteva ore sau câteva zile după ce au respirat aerul lumii, s-au umplut de păcatele inspirate și n-au făcut nimic altceva decât să lupte cu egoism pentru hrană și plăcere. Iar când au murit, le-au pricinuit mari decepții părinților lor”, spunea Pafnutie. De aceea, el era de părere că fiecare răposat avea dreptul la mângâierea unui tablou la căpătâi, dar că întotdeauna conținutul acestuia trebuia să fie în concordanță cu faptele săvârșite în viață. Astfel, de pildă, înțeleptul călugăr nu putea fi de acord ca o femeie cunoscută în cartier că ar fi prea- curvit să fie înfățișată pe panoul de pe mormântul ei în intimitatea sfinților și cu atât mai puțin în prezența Fiului lui Dumnezeu. Chiar dacă și sufletul păcătoasei se va mântui prin grija Domnului, ea trebuia să fie bucuroasă că trupul nu i-a fost lapidat, așa cum cerea Scriptura, și putea să apară în imagine cel mult foarte mică, îngenuncheată în pocăință și cu fața ascunsă privitorului. La fel, un om care a luat cu intenție sau fără intenție viața altui om nu putea să se bucure pe acea efigie pentru eternitate de același tratament cu alt om, greșit mult mai puțin.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.