Mâna albă (73)

Mâna albă (73). În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al patrulea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ, și a apărut la Editura ALLFA, în 2000.

Peste puțină vreme, Pamati a început să-și răspândească tabelele în lume. Mesageri misterioși Ie duceau în diferite localități și le băteau în cuie în piețele orașelor și târgurilor. Câteodată, pe porțile anumitor clădiri. Acestea au devenit semne îngrozitoare și infailibile: ele conțineau înșiruiri de date cărora le corespundea câte un înscris. Simbolul respectiv nu era la îndemâna cititorului, așa că el putea însemna orice. De cele mai multe ori însemna o nenorocire. O nenorocire ce nu putea fi prevenită în nici un fel: casa ardea sau bărbații din localitatea respectivă erau măcelăriți până la unul; în alt loc erau uciși copiii; într-o altă cetate era executată într-un spectacol crud și cu mare fast chiar regina, împreună cu fiicele ei. Lumea era prevenită, însă mesajul era ambiguu, oamenii nu înțelegeau avertismentele, nu știau de ce să se ferească, nu știau ce se va întâmpla. Doar bănuiau că va avea loc un anumit eveniment. Ei se așteptau la ce putea fi mai rău, convingându-se repede că n-au cum să fugă din calea celor prevestite și că nu există ființă dispusă să sară în apărarea lor sau să se coalizeze cu ei. Loviturile erau date, desigur, de oamenii Mâinii Albe, de cei doritori să intre în grațiile viitorului șef, însă, în special, de cei obligați să se supună unor ordine venite pe cale ierarhică.

Țipor a încercat să ajungă pentru a treia oară la Infandus. El era la curent cu tainele confreriei, chiar dacă – se pare – nu făcea nemijlocit parte din ea. O excepție singulară și nedorită, în fond, evreul știa ce nu trebuia să știe nici un neinițiat. Aflând de intervențiile lui Țipor pe lângă tatăl său, Pamati i-o luă înainte, încercând să-l convingă pe Infandus că dascălul a devenit un pericol pentru confrerie. Dar nici fiul n-a nimerit momentul potrivit: Infandus era ocupat cu foarte complicate tratative cu mai-marii lumii, tratative începute atât de promițător, însă naufragiate într-un punct mort. Nici Pamati n-a primit un răspuns pe loc. în cimitirul de lângă Roma, un spațiu aparent atât de limitat, era imposibil să ajungi să vezi pe cineva în caz că întâlnirea nu era considerată potrivită.

În timp ce Țipor încerca să câștige timp, prefăcându-se că lucrează împreună cu Pamati la „formula universală a providenței negative”, Al Patruzeci și nouălea urmărea cu tabelul în față „corectitudinea scurgerii evenimentelor”. Conform calculelor sale, la 16 septembrie 765 „trebuia” să aibă loc la Ravenna o nenorocire de „importanță medie”. Fapta a fost prevestită cu o săptămână înainte pe un înscris găsit în piața centrală a orașului. în dimineața zilei de 12 septembrie, locuitorii cetății constatară îngroziți că întreaga garnizoană părăsise, peste noapte, localitatea. Au urmat patru zile de rugăciuni și posturi, iar în cartierul evreiesc au fost ucise mai multe familii. Țipor a intervenit pe lângă Pamati, aducându-i o formulă care infirma data și locul. însă Al Patruzeci și nouălea era de neoprit:

– Vom vedea ale cui calcule sunt corecte!

Nu numai că s-au adeverit socotelile fostului discipol” și nu cele ale fostului magistru, însă evenimentele au primit și o „confirmare divină”. începând cu seara zilei de 15, peste Ravenna s-a abătut o ploaie torențială cu grindină cât oul de rață. Potopul a durat până la amiaza zilei de 16. Nimeni nu-și amintea să fi trăit sau să fi auzit de o asemenea aversă nesfârșită. La miezul zilei, când cerul s-a liniștit, cetatea era inundată în cea mai mare măsură, mai multe case s-au prăbușit, pe străzi pluteau ici-colo cadavre de oameni și de animale. în centru, de stâlpul unde fusese anunțată din timp grozăvia, atârna spânzurat Țipor.

Țipor a murit în anul 765 și a fost adăugat poporului său.

Al treilea fu pedepsit ibn al’Malek. Arabul, greșitul în țara lui, cum nu contenea să se jelească, era convins că, mai devreme sau mai târziu, va fi victima pedepsei pe care o tot aștepta și pe care pretindea că o merită din plin. (Dar oricât vorbea, și neîntrebat, despre „crima” sa, niciodată nu mergea cu destăinuirea până la capăt, și scribul nu are cunoștință în ce consta în mod concret acel delict atât de grav.) După plecarea lui Pafnutie și după ce s-a aflat de cumplitul destin ai călugărului, după ciudata moarte la Ravenna a lui Țipor – despre care nici măcar nu s-a știut că a părăsit necropola –, al’Malek nu s-a îndoit că i-a sosit și lui rândul. în mod ciudat, cât timp evreul îi fusese în preajmă, arabul fusese convins că de la Țipor i se va trage sfârșitul, cei doi neagreându-se în mod deosebit. Din clipa când evreul a dispărut, al’Malek a rămas descumpănit, neștiind de unde să aștepte lovitura fatală. Acum ea putea veni de oriunde.

Să nu uităm că în anul 765 încă ne aflam în plină criză iconoclastă în Bizanț, că aceasta era recepționată fără plăcere în Occident și că edictele de distrugere a icoanelor promulgate inițial de Leon al III-lea au venit imediat după edictele iconoclaste ale califilor maruanizi Omar al Il-lea și Yazid al II-lea. Arabul, care în disputele cu Pafnutie se manifestase, în spiritul credinței lui, drept adversar al imaginilor create de om, constată că este tot mai singur în necropolă în ideile sale, că Leon al III-lea și Constantin al V-lea începeau să fie considerați de iconodulii Apusului drept făcându-le jocul califilor. Omar n-a pus să fie nimicite doar chipurile, ci s-a răzvrătit chiar și împotriva semnelor crucii, cerând să fie distruse peste tot, alături de alte măsuri anticreștine. Un autor contemporan, Abu Yusuf Ya’Kub, depune mărturie pentru aceasta și, chiar dacă majoritatea legilor anticreștine erau în aceeași măsură și antievreiești, asemenea multor autori, al’Malek nu găsea altă soluție de a se disculpa, din mijlocul lumii creștine unde se afla, decât vehiculând ideea că tot răul a fost instigat de către evrei, la fel cum și pe Yazid al II-lea tot un „vrăjitor rău” evreu l-ar fi sfătuit să distrugă icoanele, ispitindu-l în mod mincinos pentru aceasta cu promisiunea a patruzeci de ani de domnie îmbelșugată. Bineînțeles că abia s-a apucat credulul calif să distrugă toate chipurile că a și murit, în ciuda promisiunilor evreilor. Ibn al’Malek avea numeroase asemenea argumente și-și folosea antievreismul ca o armă defensivă, chiar când nu era atacat de nimeni. De altfel, modul lui de a se exprima îi permitea să utilizeze orice teorie în favoarea sa, întrucât, neterminându-și nici o frază, nu trebuia să-și ducă nici raționamentul până la capăt. Vorbind întotdeauna în acel mod, nu era mai mult sau mai puțin convingător nici atunci când interlocutorul avea contraargumente decisive.

Totuși, sfârșitul lui n-a venit nici din partea evreilor, nici din partea creștinilor. Și nici brațul lung al justiției musulmane nu l-a secerat. Deși nu mai avea de multă vreme nevoie de sfătuitori, Pamati dorea cu atât mai mult să fie susținut în cele afirmate de el. Ceilalți doi dascăli nemaifiind la îndemână, Al Patruzeci și nouălea îl solicita acum pe al’Malek în demonstrarea ideilor. Dar bietul arab, foarte bine pregătit teoretic, credea sincer în religia Iui și nu era în stare să-i încurajeze sinistrului nebun activitatea. Pamati nu-și găsea interlocutorul dorit. De pildă, pentru al’Malek, răul era o pedeapsă și nu un scop. El nu putea concepe idei de genul: „Tu, în general, nici nu exiști ca ființă, ca om. Nu-ți simți organele, nu-ți simți membrele, nu-ți simți trupul. Trebuie să fii mutilat pentru a-ți simți organul respectiv. Toți cei desenați cu trupul pe morminte ar trebui să fie făcuți conștienți bucată cu bucată că au acel trup, că-l merită”.

Al’Malek a avut destule discuții în contradictoriu cu Pafnutie în legătură cu icoanele. El nu le accepta și credea nestrămutat în a doua poruncă din Decalog și, mai presus de toate, în interdicțiile Coranului. Cu atât mai mult, nu a fost nici o clipă de acord cu proliferarea neîncetată a ilustrațiilor din necropolă, ajungând să se retragă tot mai ostentativ în „Valea nimănui”, de unde nu revenea decât atunci când era în mod imperativ chemat de Infandus. Dar de aici și până la a fi de acord că oamenii ar avea dreptul la un trup pictat doar atunci când în prealabil ar fi fost mutilați de vii „bucată cu bucată” i se părea o grozăvie. Nici în felul său de a vorbi în jumătăți de frază nu a reușit să salveze aparențele cu Pamati. Acesta „s-a săturat de el” și nu-l mai chema. Fiul îi era deja destul de mare ca să mai aibă nevoie de un învățător, iar nepoții prea mici. Ibn al’Malek a supraviețuit astfel până în anul 767. Aproape uitat, el a fost chemat, pe neașteptate, în „Cimitirul onorabil” și omorât.

Față de Infandus, Pamati și-a motivat fapta prin aceea că arabul ar fi pus niște maeștri iconari (uciși cu aceeași ocazie) să realizeze anumite plante pe tablourile din cimitir, plante cu valoare simbolică și care puteau fi interpretate ca fiind niște litere. Folosind fiecare al treilea tablou de pe un rând, se putea citi un mesaj. Acel mesaj, preluat de pe micii arbori genealogici, ar fi dezvăluit secrete ale confreriei. Nici la lumina făcliilor, nici la lumina zilei, nici Infandus și nici „invizibilii” n-au putut descoperi modul de comunicare incriminat.

Pentru Infandus a devenit limpede ceea ce bănuia mai de mult, fără a-și fi găsit timpul să verifice: Pamati era nebun. Al’Malek, încercând să profite de relațiile proaste dintre tată și fiu, i-a făcut destule aluzii lui Infandus despre ceea ce era în stare să facă Al Patruzeci și nouălea. Infandus s-a dumirit prea târziu.

În legătură cu Ibn al’Malek, doar atât: în „Orașul cinstei și al onoarei” nu era admisibil să se fi întâmplat o crimă. (De fapt, mai multe, dacă-i adunăm și pe pictorii uciși cu același prilej.) încă în aceeași noapte, cadavrele au fost scoase din cimitir și îngropate într-o pădure învecinată. Infandus a avut grijă ca toți să beneficieze de morminte arătoase.

Ei au fost singurii morți ce nu și-au găsit liniștea în cimitirul Levantinului.

Ibn al’Malek a murit în anul 767 și a fost (și el) adăugat poporului său.

Uciderea celor trei dascăli și nebunia tot mai agresivă a lui Pamati era să ducă, după cincizeci de generații, la ruperea definitivă a firului.

Infandus, preocupat mai mult decât de orice de organizarea confreriei și de complicata activitate diplomatică, a înțeles, în sfârșit, adevărul biblic după care averea cea mai de preț este dată de numărul urmașilor ce-ți sunt dăruiți. El avea un singur fiu și ar fi trebuit să se preocupe de nepoți. însă fiul era iresponsabil și nu se știa dacă nepoții nu-i vor călca pe urme. Mai grav era că acești bărbați erau chemați să conducă mai departe Mâna Albă. Pentru întâia oară, Infandus a regretat că s-a deconspirat tuturor membrilor societății secrete. Așa, tot ceea ce făcea el, dar și tot ceea ce întreprindeau descendenții săi era urmărit. Nebunia lui Pamati nu putea rămâne ascunsă. Abia atunci, în ultimele luni de viață, deși mai hărțuit ca oricând, Pamati a început să dedice o parte din timpu-i și fiului său. Pornind de la ideea că atât el, cât și Pamati studiau „legile armoniei universale” (cea mai înaltă preocupare a „invizibililor” de când au fost aceștia învestiți), Al Patruzeci și optulea a încercat în ceasul al doisprezecelea să găsească un limbaj comun cu feciorul lui. Dar ruptura era prea veche și, poate, nebunia tânărului prea avansată. Parcă se înțelegeau ceva mai bine când stabileau un lucru și nu se mai întâlneau un timp. Infandus și-a trimis urmașul direct în solii importante, cu gândul de a-l dirija astfel spre adevărata-i menire și spre a-l scoate din hățișul gândurilor negative. însă, evident, totul a venit prea târziu. Este de crezut că nici ambasadori mai iscusiți n-ar fi reușit să întoarcă evenimentele în favoarea scopurilor urmărite de Infandus – deși, la vremea primelor solii ale lui Pamati, totul mai era posibil, iar lipsa vreunui eșec precedent al șefului Mâinii Albe constituia un argument încă intact. însă ceea ce a făcut Al Patruzeci și nouălea n-a reușit decât să grăbească evenimentele. în primul și în primul rând că Infandus îi cerea în mod imperativ să se poarte modest și să nu-și decline adevărata identitate decât în fața apropiaților celor mai fideli, iar Pamati se purta ca un prinț și cerea să fie tratat ca atare. în al doilea rând, fiul căpeteniei nu-și ducea decât, mai degrabă, întâmplător însărcinările până la capăt, nu o dată fiind trimis într-un loc și el ajungând cu totul altundeva. Iar în al treilea rând, Infandus îl bănuia că în destule cazuri a tratat chiar împotriva tatălui său, trădându-l.

În toamna anului 768, când, pentru prima oară, Infandus a trebuit să recunoască trista realitate că evenimentele sunt pe cale de a-i scăpa din mâini, i-a interzis lui Pamati să mai părăsească necropola. Acesta, chiar dacă nu s-a mai îndepărtat de cimitir, nu se putea abține să nu viziteze din când în când Roma, provocând acolo scandaluri fără rost. Era momentul când „invizibilii” au reușit să termine formularea unui cod etic al Mâinii Albe. Acesta justifica din plin, din punct de vedere moral, misiunea istorică a confreriei. Nici un membru al societății secrete nu avea voie să facă, pe viitor, ceva ce nu s-ar încadra în exigențele noilor reguli. Banda de bagauzi a lui Chlorus era pe punctul de a deveni o instanță etică. Pamati încălca sistematic consemnul.

La sfârșitul lui noiembrie, lucrurile, pentru Infandus, erau de acum clare: el pierdea partida. Pamati, după ce-l omorâse pe al’Malek, pusese să fie distruse șiruri întregi de tablouri de pe mormintele aliniate în „Cimitirul onorabil”, iar planurile pe care și le făcea prevesteau, pentru viitor, alte măsuri ieșite dintr-o nebunie tot mai nestăpânită. Era evident că nici o preocupare comună nu mai era în stare să-l facă pe Al Patruzeci și nouălea să colaboreze cu tatăl său.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.