„Deşteaptă-te arabe!” pare să fie noua lozincă a vremurilor noastre. Revoltele în lanţ au luat o turnură dramatică fără precendent şi au ca efect, chiar dacă sunt la o distanţă relativ confortabilă de acasă, o profundă schimbare a ordinii lumii.
Evenimentele dramatice la care asistăm nu fac altceva decât să scoată de sub preş marea ipocrizie a Europei, care, în timp ce flutura steagul democraţiei, a făcut posibilă menţinerea la putere a unora dintre cele mai dictatoriale regimuri ale timpurilor moderne.
Arabii au avut parte numai de umilinţe şi batjocoriri din partea unei Europe care nu s-a dezbărat niciodată de apucăturile sale colonialiste. Încă de la Revolta Arabă din timpul Primului Război Mondial, orchestrată minuţios de colonelul britanic Lawrence, lumea arabă a fost divizată pe sfere de influenţă, fără să se ţină cont de unitatea culturală şi de limbă sau de diferenţele sectante. Mult visata libertate a poporului arab s-a transformat într-o temniţă pe viaţă, în care propriii lor conducători le-au devenit călăi, cu sprijinul europenilor, fericiţi că astfel se pot înfrupta nestingheriţi din imensele rezerve naturale ale Arabiei şi ale Maghrebului. Ulterior au apărut şi americanii, cu apetitul lor incomensurabil pentru petrol, atât de necesar pentru ca impetuoasele lor automobile să străbată lungile lor şosele în condiţii optime, în timp ce acasă focul ce dogoreşte în şemineu contrabalansează briza rece a aerului condiţionat.
În tot acest timp, arabul de rând a fost lăsat la mila lui Allah, singurul de la care mai putea trage nădejde că-i va asculta rugăciunile. Cu acces limitat la educaţie şi la muncă, fără nicio perspectivă să scape de sărăcia devastatoare, arabii s-au trezit cu opinia publică mondială asmuţită împotriva lor. Între două episoade de reality show, lumea „civilizată” primea informaţii despre talibanii cei răi, despre ayatollahii cei fărădelege, despre musulmanii care vor să lupte împotriva lui Iisus sau despre teroriştii care stau la pândă să distrugă lumea, deşi de zece ani, cele mai puternice armate nu au reuşit să găsească un om într-o peşteră, acuzat de cele mai sofisticate atentate teroriste. Puţinele voci raţionale care au îndrăznit să pună la îndoială varianta oficială s-au pierdut în babilonia mediatică occidentală.
Faptul că lumea arabă s-a transformat într-un butoi de pulbere era vizibil pentru toţi cei care au urmărit cât de cât situaţia de acolo. Nu era nevoie nici de cablograme, nici de Wikileaks, deşi, coincidenţă sau nu, ele au acţionat ca un adevărat catalizator al evenimentelor de acum. A cui a fost mâna care a aprins un chibrit, la momentul oportun, pe lângă acest butoi de pulbere este un lucru pe care probabil îl vom afla decenii de acum înainte. La fel ca şi scopul urmărit. Cert este că era momentul să se facă o schimbare.
În tot acest context haotic, Uniunea Europeană ţine să pozeze în „fratele cel bun”. Catherine Ashton, şefa diplomaţiei Uniunii, a identificat momentul ca fiind oportun să-şi facă auzită vocea şi astfel să demonstreze contribuabilului european că nu-şi încasează salariul degeaba. Ea se grăbeşte să se solidarizeze acum cu cauza arabului de pe străzi, transformat peste noapte din terorist fanatic, care nu are alt scop decât să submineze marile valori ale Occidentului, într-un adevărat erou al umanităţii. Marii politicieni ai Europei se dezic cât ai zice „petrol” de odioşii dictatori arabi, până mai ieri garanţi ai democraţiei şi stabilităţii, în ale căror iahturi, vile de lux şi avioanele private se huzureau nestingheriţi, sub deviza împrietenirii între popoare. La urma urmei, de ce n-ar fi făcut-o? Că doar de-aia s-au făcut politicieni.