S-ar putea să surprindă faptul că, printre pictorii, sculptorii şi graficienii care au binevoit să expună la Salonul Cotidianul.ro, l-am invitat şi pe bijutierul Marian Nacu, un nume mai puţin cunoscut iubitorilor de frumos. Mai puţin cunoscut la noi în ţară, pentru că pe toate meridianele lumii podoabele mâinilor sale sunt cunoscute şi apreciate. Greu de crezut, dar întru totul real este faptul că bijuteriile lui Marian Nacu sunt cel mai exportat produs artistic românesc! L-am abordat pentru eleganţa, rafinamentul şi creativitatea debordantă a lucrărilor sale. Ceea ce însă ne-a cucerit sunt valoarea în sine, artistică, a minunatelor sale obiecte, şi felul de-a fi al acestui artist aparte, fermecător şi nonşalant. Toate acestea au hotărât să vă atragem atenţia că arta, arta adevărată, este conţinută şi în ”măruntele” sale compoziţii şi structuri construite cu multă, foarte multă migală, dar şi cu emoţie şi fervoare. Din mici nimicuri, Marian Nacu a izvodit sute şi sute de podoabe, daruri ce sporesc frumuseţea şi distincţia doamnelor şi domnişoarelor.
Date biografice
Marian Nacu se naşte la 6 septembrie, 1948, la Ploieşti.
1978 – absolvă Institutul de Arte Plastice ”Nicolae Grigorescu”, secţia de Design – ceramică, sticlă şi metal, clasa prof. Nicolae Adam.
1989 – devine membru al Uniunii Artiştilor Plastici (UAP).
1995 – Premiul I, pentru metal şi sticlă, la Expoziţia colectivă de la Muzeul Naţional Cotroceni.
2000 – 2002 – Marele Premiu şi Premiul UAP la Bienalele de bijuterie, Constanţa.
2004 – Ordinul Naţional ”Meritul Cultural” în grad de Cavaler.
Carte de vizită
1980 – 2015 – prezent la majoritatea epoziţiilor naţionale şi internaţionale de artă decorativă.
1982 – prima expoziţie personală la Galeria ”Hanul cu Tei”.
1995 – 2014 – numeroase expoziţii personale la Galeria ”Orizont”, muzeele de artă din Tg. Jiu, Turnu-Severin, Slatina, Constanţa, Arad, Bârlad, Piteşti, Ploieşti, Slobozia.
Expoziţii personale/colective în străinătate: Jablonec, Limoges, Moscova, Düsseldorf, Kyoto şi Tokyo, Viena, Lyon, Chicago şi New York, Londra, Veneţia, Beirut, Paris, Lisabona, Bruxelles.
Flash interviu
Din zeci şi chiar sute de expoziţii, care este cea pe care o îndrăgiţi cel mai mult?
Bine aţi zis, sute! Sunt vreo trei sute şi ceva şi zău dacă le mai ţin minte. Pur şi simplu, toate m-au bucurat. Una mai deosebită a fost cea din 2014, de la Lisabona, la Muzeul de Artă Decorativă al Portugaliei, de fapt o retrospectivă la împlinirea a 40 de ani de când fac şi tot fac bijuterii.
Cine sunt oamenii sau artiştii care au contribuit decisiv la devenirea Dvs. artistică?
Ei, cu întrebarea asta mă cam puneţi în încurcătură. Bineînţeles că important a fost maestrul meu din facultate, Nicolae Adam. Dar a fost şi Vasile Sevastre. Au fost apoi colegii mei, ceramiştii, sticlarii şi metaliştii. Dar spre bijuterie m-a împins un om de la UAP, Samuel Rozei. A văzut dânsul că aş avea oareşce talent şi interes pentru bijuterie şi mi-a zis că ăsta e un har. De fapt, dacă e să fiu cât se poate de sincer, meseria asta am învăţat-o de unul singur.
Aţi trăit, în viaţă şi în artă, şi oareşce decumpăniri?
Cum să nu?! Se cam împuţinează sănătatea, că stau tot timpul pe scaun, încordat, cocoşat şi alte alea. Dar în ceea ce priveşte lucrul meu, n-am fost niciodată dezamăgit. Dimpotrivă. Mai bine vă spun despre bucuria pe care o trăiesc când mă duc în Covasna, la Zagon, unde am o căsuţă de vacanţă, lângă casa unei mari gimnaste, Kati Szabo. Mă simt acolo ca în copilărie. Oamenii sunt minunaţi, foarte gospodari şi mă respectă nu ca artist, că nu prea ştiu dânşii ce mare lucru fac eu, ci ca om: un om care iubeşte păsările de curte, că ăsta e hobby-ul meu, păsările de curte.
Cum aţi defini, pe scurt, propria profesiune de credinţă, acel Ars Poetica al artei Dvs.?
Mi-ar fi plăcut să am talentul de-a răspunde la această întrebare, să spun ce-au zis alţii despre arta mea, cum că o clipă de frumuseţe este o fericire veşnică. Nu-s vorbele mele, dar sunt frumoase, nu-i aşa? şi altceva ce să mai spun? Ei bine, spun că lucrările mele, aşa mici cum sunt, aproape că se fac singure, că eu vin doar cu emoţia, cu un fel de transă din care ies doar după ce termin o brăţară, o broşă, un inel sau nişte cercei. Pe scurt, dacă nu trăieşti emoţia de-a face, n-ar rost să te mai chinui, pentru că arta este, orice s-ar spune, şi chin, nu doar bucurie.
Marian Nacu: ”Aurul este un metal blestemat şi gata!”
Chiar dacă superlativele şi clasamentele nu-şi au locul lor în artă, mulţi le folosesc, totuşi, pentru a-şi mărturisi, astfel, preferinţele sau admiraţia pentru un anume artist, pentru creaţia acestuia. Pentru temperarea unor situaţii de acest gen s-a inventat zicerea potrivit căreia ”despre gusturi nu se discută”. Ba se discută, cu patimă şi adeseori cu folos, mai ales atunci când subiectul se numeşte Marian Nacu, un bijutier despre care s-a scris, negru pe alb, că ”este proiecţia în modernitate a freneziei inventive a renascentistului Benvenuto Cellini”, celebru sculptor, pictor, compozitor, scriitor, dar şi medalist sau metalist, adică bijutier. Pentru atenuarea acestei comparaţii supreme, s-a specificat că ”Marian Nacu este cel mai mare bijutier de artă de tip baroc din România”. Trecem şi nu prea trecem peste cele două enunţuri şi ne oprim asupra unei aprecieri de necontestat: ”Bijuteriile lui Marian Nacu sunt cel mai răspândit produs artistic românesc din ultimele decenii”.
Dintr-o lungă bibliografie despre arta sa (zeci şi zeci de articole şi cronici apărute în mai toată presa, în ţară şi străinătate), am ales câteva fragmente dintr-un admirabil text semnat de prietenul său, regretatul critic de artă Corneliu Antim: ”Marian Nacu este un artist pentru care orice componentă a lumii minerale deţine mirabila sămânţă a unui vis frumos… artistul ridică obiectul, un nimic împodobitor, la rangul de exerciţiu sublim, finalizând un insectar montat în arginturi, alpacale, topaze şi onixuri, cristaluri colorate, scoicării exotice”. Mai aplicat comentariului plastic, dar cu aceleaşi evidente elogii, un alt avizat critic de artă, Alexandra Titu, subliniază: ”Marian Nacu este astăzi unul din cei mai cunoscuţi creatori de bijuterie din arta românească. Podoabele realizate de el au o autonomie spaţială, o prestanţă vizuală ce le permit să funcţioneze în sine, dincolo de ideea de accesoriu vestimentar. Plecând de la morfologii ale realităţii (teme florale, forme de insecte), într-un stil în care linia suplă şi dinamică defineşte forme, iar calităţile diverselor materiale – pietre semipreţioase, sidef, ambră, metal – articulează un somptuos discurs cromatic şi o inepuizabilă orchestrare de transparenţe şi opacităţi, de asperităţi şi luminozităţi, Marian Nacu realizează performanţa de a obţine imagini în care abstracţia şi o maximă concreteţe converg”.
Este întrucâtva de mirare că, în pofida unei unanime recunoaşteri, în ţară, dar mai ales în străinătate (a se vedea impresionata sa carte de vizită cuprinzând expoziţiile din mai toată lumea), arta maestrului Marian Nacu este una mai puţin cunoscută marelui public. Aceasta este, însă, nu soarta, ci starea de fapt în sine a acestui inefabil meşteşug, veritabilă artă de lux, bijuteria unicat nefiind un obiect pentru toate buzunarele, deşi mai toate doamnele şi domnişoarele şi-ar dori să aduage frumuseţii şi prestanţei lor un plus de distincţie şi un semn al poziţiei lor sociale. Altfel spus, nu numai minunatele lor obiecte/creaţii sunt destinate protipendadei, ci şi ei, artiştii bijutieri, se autoinclud, cu sau fără voia lor, în această fabuloasă şi ultraselectivă lume.
Este vorba despre o lume în care, a purta la diverse momente festive o bijuterie marca Marian Nacu, este un privilegiu. Numeroase au fost şi sunt personajele politice, diplomatice şi oamenii de afaceri, de ieri sau de azi, care, în numele soţiilor sau fiicelor lor, au apelat la arta lui Marian Nacu. Li s-a oferit şansa de a alege, şi nu de a solicita o anume lucrare, compoziţional vorbind, artistul neacceptând niciodată să lucreze la comandă. Diferenţa dintre el, ca artist, şi un meşteşugar de serie constă în faptul că lucrările sale sunt rodul căutărilor sale, al bucuriei sale de-a crea noi şi noi compoziţii plastice, fiecare piesă fiind un unicat, o clipă de inspiraţie proprie şi nu una sugerată sau venită din afară. Cu alte cuvinte, exigenţă şi demnitate artistică, inclusiv profesională, calităţi care l-au impus în această atât de ciudată lume a bijutierilor.
Ar mai fi de spus că, odată intrat în ceea ce s-ar numi atelierul lui Marian Nacu, n-am văzut, cum s-ar putea crede, cine ştie ce instalaţii. Un laminor manual, adică un dispozitiv cu două rânduri de valţuri, o ghilotină, tot manuală, dăltiţe de toate formele şi zeci de cleşti, inclusiv foarfeci. Pietricele de toate culorile, adunate într-un vas cam cât un ceaun şi, într-un alt vas, mult mai mic, câteva bucăţi de chihlimbar. Table şi sârme de alamă, cupru, alpaca şi argint. Şi o mică instalaţie de sudură. Pe o policioară, sticluţe cu tot felul de oxizi, substanţe de lipit, emailuri etc. Devălmăşie şi dezordine totală pentru ochiul oricărui neavenit, dar ordine perfectă pentru artist care ştie, chiar şi pe întuneric, unde anume se află un oarecare obiect. Şi, surpriză: nici urmă de aur, pentru că Marian Nacu nu lucrează cu aur!
Un bijutier fără aur, explodez eu, este ca o vioară fără strune! ”Nici vorbă, zice Marian Nacu. Pentru un bijutier din zilele noastre, aurul este un metal blestemat. Şi când spun asta, îmi aduc aminte că m-a pus naiba să accept, cândva, să montez într-o lucrătură de aur şi argint o pietricică de chihlimbar care avea în interiorul ei o insectă micuţă, ceva care aducea cu o furnicuţă. Nu aurul m-a făcut să accept lucrarea aia, ci mai ales frumuseţea acelei furnicuţe şi, fireşte, vechimea acelui chihlimbar. Ei bine, am terminat lucrarea, omul era mulţumit, dar avea, aşa, o bănuială, cum că i-aş fi luat din aur. Atât de deranjat am fost de bănuiala aia, că de-atunci şi până azi n-am mai lucrat cu aur. E un metal blestemat şi gata!”. Când un bijutier de talie mondială spune aşa ceva despre aur, mai că-ţi vine să renunţi la Tezaurul pierdut prin hrubele Kremlinului, dar aşa ceva nu se face!
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.