Constat cu neplăcută surpriză că nu m-am învăţat minte în ultimii 25 de ani. Cred că prietenii din Timişoara cu care am discutat la telefon zilele acestea au impresia că sunt într-o ureche, pentru că am avut tupeul să-mi imaginez că de data asta va fi altfel.
Prea frumos a început marţi ca să nu speri ca un bezmetic că noua generaţie va fi capabilă să dea un impuls societăţii cantonate de multă vreme la punctul mort.
Mă gândeam că au la îndemână instrumentul perfect de comunicare şi mobilizare, care nouă ne-a lipsit, internetul. Vremurile mi se păreau coapte, generaţiile care ne-au agăţat cu lanţuri grele de picioare perestroika lui Ion Iliescu au pierdut majoritatea şi nu există nici un pericol real care să ameninţe fizic protestatarii. Nici urmă de mineri sau alte sperietori cu târnăcop, ochii Europei sunt deschişi asupra noastră prin mii de aparate foto la purtător, conectate online, jandarmeria şi poliţia nu se mai grăbesc să asculte ordine imbecile… populaţia este sătulă până peste cap de mitocănie oficială şi sărăcită dincolo de pragul disperării… ne-a lovit un dezastru de proporţiile unui atac terorist capabil să scoată din ţâţâni şi pe cel mai paşnic dintre noi… Mai luăm în calcul şi conştientizarea faptului că ne-am făcut-o cu mâna noastră, acceptând să fim trataţi drept cantitate neglijabilă de nişte indivizi fără conştiinţă care, colac peste pupăză, mai reprezintă şi rezultatul unor alegeri libere.
Ce putea să meargă rău?
Doar de noi depindea eşecul sau victoria şi încă o dată „am înfrânt”.
Marţi ne-am revenit din primul şoc şi moartea cumplită a 27 de tineri a scos în stradă zeci de mii de oameni. A căzut un guvern care trebuia restructurat prin părţile esenţiale de acum un an şi cam atât. Între timp au mai murit încă 19 tineri, dar pe străzi nu s-au mai strâns nici 1.000 de revoltaţi. Ne-am obişnuit şi cu tragedia asta la fel cum ne-am obişnuit cu ideea că ţara a fost şi va fi condusă de lichele în veacul vecilor.
Am asistat aseară cu tristeţe la ultimul act la revoltei naţionale – fugărirea preşedintelui Iohannis prin Piaţa Universităţii. A venit, pentru că a promis, în cea mai nepotrivită seară pe care putea să o aleagă, din proprie iniţiativă sau la recomandarea altora. A schimbat un imens capital de simpatie, pe care i l-ar fi adus prezenţa printre protestatari în primele trei zile, pe câteva fluierături şi huiduieli care i-au punctat retragerea dezordonată de aseară. Ori nu are instincte politice suficient de dezvoltate, ori este captiv fără şanse al Sistemului care l-a înconjurat de un zid uman şi informaţional detaşându-l complet de realităţile străzii.
Înţeleg să mai greşeşti pentru că nu ai toate datele pentru a lua decizia corectă la un moment dat, dar dacă dai cu oiştea în gard de fiecare dată, ori vizitiul nu ştie să ţina frâul bine, ori atelajul a fost dresat cu alte comenzi.
De ce spun că nu putea alege moment mai prost pentru vizita „incognito” din Piaţa Universităţii? (Poate îmi explică şi mie cineva cum te poţi strecura incognito cu pază SPP, în mijlocul unei mulţimi avertizate că vei veni şi care te aşteaptă ca pe ultima speranţă la o viaţă decentă.)
La fiecare adunare populară sunt oameni normali şi printre ei, într-o proporţie mai mare sau mai mică, ţăcăniţi, agitatori în nume propriu sau în numele diverselor organizaţii şi oameni ai Serviciilor. Dacă ai 2-300 din aceştia printre 5.000- 30.000 de participanţi, influenţa lor este redusă şi pot fi anihilaţi uşor. Mai ales dacă majoritatea înţelege pericolele şi reduce prompt la tăcere încercările de manipulare. Aşa a fost până joi în Piaţă.
Când ai 2-300 la o mie de participanţi, glasul lor se va auzi mult mai limpede şi poate influenţa mai uşor spiritele deja agitate. Asta s-a întâmplat aseară.
În politică, spontan nu înseamnă nepregătit iar preşedintelui, din neglijenţă sau intenţionat, nu i-a fost pregătită vizita corespunzător. Trebuia improvizat iute un podium cât de mic care să îl separe net de entuziasmul manifestanţilor şi să îl facă vizibil cât mai multor participanţi. Era nevoie de un microfon pentru a se face auzit. Lumea a dat năvală pentru a asculta aşteptatul discurs şi a face poza de Facebook, operatorii TV şi reporterii s-au aşezat în primele rânduri pentru că le-o cere meseria, ofiţerii SPP şi câţiva jandarmi transpirau din gros şi împingeau panicaţi că scapă lucrurile de sub control, a fost un adevărat dezastru ca rezultat şi imagine. Câteva minute de oarecare acalmie, în care preşedintele a vorbit pentru un public redus, spre frustrarea tuturor celorlalţi, au fost urmate de o goană generală spre maşini, îmbrânceală şi încercări disperate de a face pârtie pentru preşedinte. S-au mai găsit câţiva „luminaţi” care huiduiau de zor, îl înjurau pe preşedinte şi îi cereau demisia. De la zece metri Klaus Iohannis, permanent calm, dar vizibil deranjat de situaţia penibilă, arăta ca hăituit. Dacă nici după asemenea fiasco nu îi dă în şuturi afară pe unii dintre cei care îl „consiliază”, pot trage o singură concluzie: nu mai are libertate de decizie şi este nevoie de o nouă revoltă numai pentru a-l „elibera” pe preşedinte de clica din Palatul Cotroceni cu care l-au cadorisit colegii.
Piaţa s-a liniştit repede după plecarea în trombă a coloanei oficiale şi comentariile s-au stins, dar dezamăgirea a persistat alimentată de indivizi care evident îndeplineau o misiune.
Mai merită amintită iniţiativa discutabilă a doi cetăţeni înarmaţi cu portavoce care au făcut un cerc în jurul lor şi i-au invitat pe toţi cei care au ceva de spus să o facă. Spun discutabilă poate nu ca intenţie, ci ca utilitate. Deşi li s-a cerut să prezinte punctul lor de vedere privind măsurile ce se impun pentru a reaşeza societatea pe principii sănătoase, vorbitorii s-au limitat la critici privind starea de fapt şi au împărtăşit experienţe şi necazuri personale. Uşor de înţeles că entuziasmele s-au potolit repede.
Mi-am petrecut restul serii acasă, navigând pe net în căutarea de nuanţe care poate mi-au scăpat şi care ar putea să-mi realimenteze optimismul.
Până în momentul acesta am găsit prea puţine şi nu îmi rămâne decât să sper că tensiunea care mocneşte tot mai stins în social media se va revărsa încă o dată pe străzi. Dacă şi când vom înţelege că până acum am eliminat doar mărunte motive de frustrare şi nici o cauză reală din multele amintite de vocea străzii.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.