Mircea Badea. Scenariul înfricoşării

Multă vreme, după 1990, opinia publică de la noi i-a calificat în poziţia de jurnalişti importanţi pe aceia care practicau stilistica pamfletului: Corneliu Vadim Tudor (în opinia naţionaliştilor) sau Cristian Tudor Popescu (într-o viziune cât de cât liberală). În siajul acestui tip de succes şi-a început cariera de jurnalist de televiziune şi Mircea Badea, numai că el şi-a dat repede seama că ceea ce producea seară de seară nu putea fi denumit pe bună dreptate jurnalism şi a făcut multe declaraţii că respinge hotărât acest calificativ profesional. Ce producea Badea, în fapt? Comentarii politice? Şi da, şi nu. Cu vremea, a fost tot mai clar pentru cei care îl urmăreau că produsul său are o puternică latură pedagogică. În fond, Mircea Badea era cel mai consecvent comentator de actualităţi care încerca, dincolo de comentarii, să formeze bazele unei educaţii juridice a publicului său. Ceea ce îl deosebeşte de oricine altcineva din media este cuprins în acest pachet de caracteristici:

– conştienţa faptului că nu poate exista democraţie funcţională acolo unde nu există justiţie imparţială (independentă faţă de puterea politică);

– preocupareaconstantăpentru înţelegerea mecanismului instituţional pe care îl numim justiţie şi pentru urmărirea felului în care legile ce dau sensul acestui mecanism sunt modificate de un spirit democratic sau de interese partizanal-politice;

– atenţia bine distribuită asupra cazurilor de abuz al procurorilor şi al judecătorilor; la acest capitol şi-a format o competenţă care, în timp, a devenit cu adevărat profesionistă.

Acest pachet de caracteristici poate fi găsit şi la alţi jurnalişti care nu practică doar comentariul, dar competenţa lor nu s-a profesionalizat juridic într-un grad suficient de înalt. Pachetul de mai sus a fost însoţit în emisiunile lui Badea de încă unul, strict politic de astă dată:

– Badea n-a vrut să accepte niciodată că, după regimul Năstase, nu ar fi fost oportun ca numirea procurorilor şefi să cadă în sarcina CSM-ului (care era deja corupt de practicile acelui regim) şi, drept urmare, a atras atenţia că numirea politică a şefilor din parchete (aşa-zisa lege Macovei) va conduce către o justiţie selectiv-partizanală, deloc imparţială;

– Badea n-a acceptat niciodată că regimul Băsescu ar putea fi considerat merituos pentru că ar fi început războiul juridic împotriva corupţiei mari, cea politică, ci, dimpotrivă, a fost mereu convins că lupta împotriva corupţiei politice nu are valoare formatoare de morală publică sănătoasă dacă e dusă de parchete ele însele măcinate de frica de represalii şi de calcule de oportunitate politică;

– Badea et. comp. au pierdut toate pariurile politice (referendumul din 2007; alegerile din 2009; referendumul din 2012; alegerile din 2014), dar mai ales pariul pus în procesul lui Dan Voiculescu, considerându-l a nu fi strict juridic şi, la urmă, şi-a mărturisit de mai multe ori lehamitea şi dorinţa de a se extrage cumva din bătălia mediatică pentru o moralitate juridică necoruptă.

Când această dorinţă părea a fi gata să treacă la fapte, ce să vezi?! DNA-ul începe urmărirea penală în mai multe dosare privindu-i pe cei mai influenţi colaboratori ai regimului Băsescu (Videanu, Bica, Udrea) şi Mircea Badea înfloreşte din nou: “Iată, suntem confirmaţi cu asupra de măsură! Victorie! Antena3 aavut mereu dreptate – regimul Băsescu era profund corupt! Direcţia Naţională Anticorupţie era ea însăşi coruptă, căci, iată, se vede acum, că a ţinut în nelucrare anumite dosare privind mafia băsistă!”.

Totul curgea, zile în şir, spre moara care putea satisface orgoliile celor de la Antena 3. Dar se mai întâmplă ceva şi Mircea Badea clachează din nou. Este condamnat pentru şantaj Dan Diaconescu, pe baza unui dosar bine cunoscut de Mircea Badea. Subţire dosar, cum bine zice el. În seara zilei în care a venit vestea condamnării lui Diaconescu, Badea face figură de erou căzut în puţul înfricoşător al paranoiei.

“Dom’le, dacă ăsta era un dosar pe baza căruia să iei 5 ani şi 6 luni de puşcărie, înseamnă că şi nouă ni se poate întocmi oricând o asemenea făcătură de probatoriu!”

Teama lui Badea e de înţeles. Ştie câte supărări le-a pricinuit magistraţilor. Nimeni altcineva nu le-a pricinuit supărări mai multe şi mai grele. Dar să gândeşti că Diaconescu a fost condamnat doar pentru a arunca pisica moartă în curtea celor de la Antena 3, asta mai poate fi ceva de înţeles? Dacă ar fi vorba despre ceea ce a ales Badea să înţeleagă, ar trebui să credem că parchetul anticorupţie are puterea şi voinţa de a se transforma în poliţie politică, iar judecătorii sunt la fel de răzbunători pe cât aflăm, uneori, că ar fi cei din lumea interlopă.

De urmărit “cazul Badea” (care este, deocamdată, doar unul de frică paranoică). El vorbeşte, în cele din urmă, despre singurătatea de cursă lungă a jurnalistului care nu are o conştiinţă de nevândut. Are doar un echilibru psihic pierdut.