Mircea Iorgulescu nu a colaborat cu Securitatea

Sfârșitul săptămânii a adus un verdict important pentru moralitatea lumii culturale, cât și pentru înțelegerea perversității uneia dintre multele instituții care funcționează pervers. Vestea prezintă oareșce importanță dacă la nici 20 de ore a telefonat pentru confirmare și cineva de la Paris. Este vorba de verdictul final în procesul lui Mircea Iorgulescu purtat cu atelierul de răstălmăciri și obsesii denumit C.N.S.A.S.

La aproape 3 ani după retragerea lui definitivă într-un cimitir parizian, cărturarul se conturează tot mai limpede ca o conștiință demnă și curată a ethosului național, înstrăinarea de neamul său fiind doar geografică, iar intransigența o componentă a sincerității depline și a consecvenței în căutarea binelui. Profilul proeminent, incomod pentru veleitari și trepăduși, rezultă chiar și din arhivele imunde. Unul dintre cei 11 informatori ai Securității care l-au „încadrat” strâns până la sufocare (sursa PRODAN) nota pentru Securitate: „Mircea Iorgulescu ocupă o poziție specială, determinată (…) de faptul că evită o dependență directă de cei care încearcă să dea tonul în judecarea cărților și evaluarea autorilor (…). Îmi pare onest și interesat real de binele literaturii (…). Uneori își mărturisește nemulțumirea însă nu public și nu crede că o ruptură sau un scandal ar ajuta”. Cumpătat dar nu conformist, tot din arhivele Securității rezultă că adopta poziții tranșante când aprecia că poate obține astfel rezultate benefice pentru libertatea de creație în condițiile vremii. Avea anumite ținte urmărite cu remarcabilă constanță: respectarea Statutului Uniunii Scriitorilor ca un bun câștigat într-o perioadă mai relaxată, editarea „Caietelor critice” ca publicație de nișă pentru elite, apărarea lui Octavian Paler, ajutorarea protestatarilor.

Cu autoritatea de critic neangajat în coterii și cu posibilitățile de membru al redacției „Romania literară” a încercat să tempereze măsurile de cenzură dar și excesele spectaculare ale unor condeieri mai mult vocali decât inspirați. Buna credință și realismul îl făceau să vadă că tactul și solidaritatea obștei sunt mai eficiente în prezervarea nișelor de libertate decât gălăgia sterilă și suspectă de provocare.

În 1989 s-a expatriat, a căpătat cetățenia franceză grație autorității pe care o câștigase în clubul select al exegeților lui Panait Istrati. Vocea lui baritonală și echilibrată ne-a îmbărbătat de la Europa Liberă și de la Radio France International. După 1990 a ținut o rubrică în revista „22”, care nu se potrivea întotdeauna cu politica dihotomică a publicației. În schimb, a continuat să ne ofere cărți cu texte noi sau adunate, între care remarcabila demonstrație a remanenței lumii lui Caragiale – „Marea trăncăneală”. O carte ce ar trebui parcursă de fiece român.

Subit a irumpt în 2009 știrea că C.N.S.A.S. l-ar fi descoperit colaborator al Securității. Era rezultatul petiției trimise de doi pigmei și de un pigmeu mai măricel din diaspora. Motivația lor măruntă? Alimentarea cu seu a opaițului ridiculei lor „dizidențe”! (Era pe-acolo și o fiică de nomenclaturist, dar ce mai contează !). Excitat din interior de bărzăunul tuturor clevetelilor, C.N.S.A.S. a cercetat 27 volume de arhivă, însumând mii și mii de file fără să se găsească o singură pagină, un singur rând scris de Mircea Iorgulescu pentru securiști.

S-a cercetat și ipoteza că ar fi fost folosit pentru a tempera atitudinile unora considerați protestatari. În afară de maculatură specifică birocrației comuniste, cu fel de fel de planuri de măsuri cu care instituția se îndopa asemenea întregului aparat de partid și de stat, nimic concludent. S-a cercetat ipoteza de a fi fost informatorul ascuns sub pseudonimul Dorin, despre care însăși Direcția de Investigații a C.N.S.A.S. conchisese în finalul Notei de constatare: „ În baza de date SEAPP, în fișa dosarului R2499, apare numele conspirativ „DORIN” informator a cărui identitate nu a putut fi stabilită.” (Amintim că Direcția de Investigații este condusă de celebra Doamnă Germina Nagâț, fiica unui distins colonel de securitate și pupila deontologică a Grupului de Dialog Social. G.D.S.)

Dosarul a ajuns la Curtea de Apel București, pe masa unei judecătoare foarte apropiată de Doamna Monica Macovei. Aceasta a admis acțiunea C.N.S.A.S. cum face deobicei, dar i-au trebuit 15 luni ca să motiveze hotărârea. Și a făcut într-adevăr un lucru antologic: a reprodus pe larg în 25 de pagini presupusele discuții ale misteriosului Dorin cu securiștii, după care a tras o concluzie care făcea absurd travaliul reproducerilor: „Nu există considerente care să conducă la concluzia certă că pârâtul este persoana care apare în cele două dosare cu numele conspirativ de colaborator <>”.

Rezonabil. Dar Curtea mai face o volută și conchide că dacă nu e valabil pseudonimul Dorin , o fi valabil pseudonimul Mirel. Atâta doar că Mirel era numele de cod al lui Mircea Iorgulescu în postura de urmărit de Securitate și nu de colaborator al acesteia.

Absurdul verdictului Curții de Apel București se vede și din următoarea gogonată: se pretinde că ofițerii îl manipulau pe Mirel să determine un autor să nu-și trimită manuscrisul în străinătate, dar mijlocul de îndeplinire al „sarcinii trasate” a fost … percheziționarea bagajelor lui Iorgulescu însuși la ieșirea din țară.

Mircea Iorgulescu s-a stins din viață la Paris, în plină forță creatoare, în ziua de 7 iunie 2011. A suferit de un cancer chinuitor bonus la suferințele morale pricinuite de conaționali. Cunoștea verdictul Curții de Apel București și spera că acesta va fi desființat prin recurs. Fiicele sale, Ioana și Anca, au solicitat continuarea judecării recursului. Înalta Curte de Casație și Justiție l-a judecat joi, 20 februarie a.c.

Între timp, lumea culturală s-a apărat singură de impostură. Cu mijloacele analizei logice și estetice, întinarea lui Iorgulescu a fost spălată, cel puțin prin studiul foarte atent făcut „cazului” de Gabriel Andreescu (România literară nr.7 și 8 din 2014). Acest precedent de autoritate intelectuală l-a determinat pe avocatul Sergiu Andon, apărătorul lui Mircea Iorgulescu, să-și încheie pledoaria din fața instanței supreme astfel:

„Istoria literaturii tinde să respingă înscenarea suferită de cărturarul de seamă Mircea Iorgulescu în amurgul trist al vieții lui. Reprezentantul juridic al memoriei sale postume speră că și justiția să dea același verdict de inocență”.

Iar justiția, servită în acest caz de magistrați adevărați, l-a dat.

Mircea Radu