În cadrul festivalului Anvers baroc, MAS (Museum aan de Stroom) şi Casa Rubens au propus o primă expoziţie dedicată Michaelinei Woutiers (1614-1689) una dintre rarele femei-pictor din secolul al XVII-lea, căzută pentru foarte multă vreme în uitare.
Se ştiu foarte puţine lucruri despre ea. Patru tablouri, aflate în colecţia arhiducelui Leopold-Wilhelm poartă semnătura ei: un Portret de bărbat datat 1646, un Tablou cu flori din 1652, o Bunăvestire din 1659 şi un Sfânt Joachim.
Sfântul Ioachim
Aceste semnături îi atestă existenţa, dar biografia ei nu este cunoscută nici astăzi. Au rămas în total cinci picturi semnate de ea şi patru nesemnate, care i-au fost atribuite după o amplă documentare. A pictat cel puţin două portrete, dintre care unul este cunoscut numai dintr-o gravură, două naturi statice cu flori, trei portrete de sfinţi, un monumental Cortegiu al lui Bachus şi Bunavestire deja amintită.
Numele ei este necunoscut şi, la prima vedere, nu suscită nicio asociere. Prenumele este rar în sudul Ţărilor de Jos, ca şi numele de familie scris uneori Wautier. Există puţine surse contemporane artistei. Printr-o întâmplare fericită, guvernatorul Ţărilor de Jos, arhiducele Leopold-Wilhelm a fost interesat de opera ei, aşa cum o atestă un inventar din 1659, de la Viena, care îi atribuie cele patru opere aflate astăzi în colecţiile celebrului Kunsthistorisches Museum. Până acum nu este cunoscută nicio altă menţiune în afara acesteia: “Jungfrau Michaelina Wouters”. Este şi singurul document care asociază numele ei cu oraşul Mons. În arhivele acestei localităţi, nu există niciun act de botez cu numele Michaelina, Micheline sau Magdalena Woutiers. În schimb, numele de familie Wautier sau Wattier este destul de răspândit. S-a ajuns la concluzia că artista era o celibatară, originară din Mons, care a pictat cel puţin 9 tablouri. O operă restrânsă, dar excepţională din multe puncte de vedere.
Nu se cunoaşte nicio pictoriţă în sudul Ţărilor de Jos care să fi lăsat o operă atât de diversă din punct de vedere tematic: portrete, naturi statice, compoziţii istorice şi religioase. Mai mult, nicio femeie-pictor n-a atins o asemenea calitate picturală şi n-a îndrăznit să picteze opere monumentale. Bunavestire măsura iniţial 215×354 centimetri. De asemenea, ea relevă un talent feminin atipic. Probabil, din acest motiv, inventarul tablourilor de la Viena o considera un elev al lui Rubens, Frans Wouters, considerând că “amploarea lor, execuţia în tuşe largi, coloritul abundent” făceau imposibilă atribuirea lor unei femei.
Este adevărat că în epocă femeile nu erau, în general, creatoare independente. Nu aveau nici ocazia, iar dacă, în pofida presiunii sociale, se aventurau în acest domeniu, ambiţia lor se reducea la urmărirea modelelor masculine. Orice alt discurs artistic părea atunci imposibil. În plus, femeile abordau genuri care nu cereau o formare profesională solidă, cum erau portretul şi natura statică. Spre mijlocul secolului al XVI-lea, portretista Catharina van Hemessen este un exemplu tipic. Italianca Sofonisba Anguissola a executat şi ea portretele celor apropiaţi, ceva mai târziu. Clara Peeters a devenit, către 1630, autoarea unor naturi statice de mare virtuozitate. În secolul al XVIII-lea le descoperim pe Elisabeth Vigée-Le Brun cu portrete remarcabile, pe Adélaïde Labille-Guiard şi pe Rosalba Carriera. Cu câteva excepţii nu se dădea femeilor, la vremea aceea, o vastă formare intelectuală şi nici nu aveau posibilitatea să-şi perfecţioneze tehnica în atelierul unui maestru recunoscut. Studiul modelului viu, în special al nudului, era practic exclus pentru femei.
Celibatară în anii în care sunt datate operele ei cunoscute, artistă eclectică, dotată cu un rar talent, este tentant să vedem opera Michaelinei Woutiers drept fructul ambiţiei şi, în acelaşi timp, al gustului pentru experiment. O femei pasionantă, chiar misterioasă, pentru că nu face obiectul nici al menţionărilor istorice, nici al elogiului contemporanilor săi.
Nu se cunoaşte nimic despre maeştrii ei, deşi operele arată că în mod sigur a avut parte de o formare excelentă. Să existe oare o relaţie cu Charles Wautier, şi el aproape necunoscut? Se ştie numai că este activ la Anvers către mijlocul secolului al XVII-lea, că fusese, probabil, elevul lui Rubens şi că picta portrete, compoziţii religioase şi câteva scene istorice, lucrările lui fiind datate majoritatea în deceniul 1650-1660. În registrele parohiale din Mons, există un băiat cu acest nume botezat în 1610 şi un altul în 1611. Există, de asemenea, o înrudire stilistică între Charles şi Michaelina. Poate a fost fratele ei şi s-a format sub îndrumarea lui? Exceptând tablourile cu flori, cei doi artişti abordează aceleaşi teme, chiar dacă în mod diferit.
O analiză aprofundată a picturii Michaelinei Woutiers arată că pictoriţa avea o cunoaştere perfectă a figurii umane, fie că este vorba despre nudul masculin sau despre cel feminin, cunoaştere posibilă numai din lucrul după model. Artista a avut posibilitatea să se apropie de diferite curente artistice. Günther Heinz, care i-a studiat atent pictura în 1967, citat de Katlijne Van der Stighelen, curatoarea expoziţiei, vorbea despre “o remarcabilă combinaţie de influenţe ale picturii flamande şi ale clasicismului francez în stilul lui Philippe de Champaigne”.
Este clar că artista cunoştea bine arta veneţiană, pe cea a lui Poussin, a pictorilor baroci din Anvers, Peter Paul Rubens şi Antoon Van Dyck. Portretele sale au un aer franţuzesc, tablourile cu flori sunt chiar mai flamande decât cele ale lui Daniel Seghers, scenele istorice sunt vizibil italienizante.
Prima opera cunoscută a Michaelinei Woutiers este o gravură după portretul pictat de ea lui Cantelmo datat 1643. În 1632, Cantelmo se afla în Olanda, conducând un regiment italian care a participat la apărarea oraşului Maastricht. În 1642, el a fost numit maistru de artilerie, în 1643 a fost avansat. Portretul este fără îndoială pictat în 1642 sau 1643. Oare artista a ales deliberat acest model sau tabloul i-a fost comandat? Muzeul de Artă din Bruxelles posedă un al doilea portret semnat de Michaelina Woutiers în 1646. Bustul în mărime naturală frapează privitorul, personajul nu este identificat, dar costumul elegant şi eşarfa permit presupunerea că era vorba despre un personaj important. Figura, cu privire provocatoare, pare să ceară confruntare. Fizionomia pare să fie extrem de realistă. Modeleul subtil al feţei în plină lumină şi cromatica veşmintelor contribuie la calitatea lucrării. De remarcat, factura aprope impresionistă a părului ce cade liber pe umeri. Asemănarea tipologică cu portretele lui Charles Woutier este frapantă, dar să nu uităm că acestea din urmă au fost pictate cu aproximativ 10 ani mai târziu.
Un tablou cu flori pictat în 1652, în mod exceptional pe panou de lemn şi nu pe pânză, este caracteristic pentru pictura din Anvers de la mijlocul secolului al XVII-lea. Dispoziţia echilibrată şi varietatea florilor arată că pictoriţa stăpânea excelent acest gen.
Nu se ştie când şi, mai ales, la sfatul cui au intrat în colecţia arhiducelui cele patru tablouri. Se cunoaşte în schimb că, din 1651, David Teniers II devine pictorul oficial al arhiducelui şi responsabil cu îmbogăţirea colecţiei acestuia.
În primăvara anului 1656, arhiducele părăseşte Bruxelles-ul, plecând la Viena. Probabil, picturile lui Woutiers au intrat în colecţia sa între 1651 şi 1656. Este vorba, mai ales de trei pânze, două figurându-l pe Sfântul Ioachim şi una cu Sântul Iosif. În prima, Sfântul Ioachim este cufundat în lectură, cea de a doua îl prezintă ca pe un bătrân cu o carte în braţe.
Cea de a treia pânză este cea mai seducătoare, datorită unghiului neobişnuit, în maniera lui Caravaggio, în care lumina cade pe figura lui Iosif care ţine în mână un crin alb, semn al purităţii. Aceşti doi sfinţi constituie un motiv recurent în iconografia barocă datoriă rolului pe care îl joacă în controversa privind Immaculata Concepţie şi maternitatea virginală a Sfintei Ana. Arhiducele este un partizan fervent al Immaculatei Concepţii. Seria de portrete de sfinţi relevă stăpânirea de către pictoriţă a genului religios. Li se adaugă, ceva mai târziu, Bunavestire încă şi mai impresionanată.
Opera se află acum la Muzeul Promenade de Marly-le-Roi şi fusese atribuită, înainte de restaurare, francezului Pierre Bedeau, care a lucrat pentru Ludovic al XIV-lea în capela castelului Marly. La restaurare s-a descoperit semnătura pictoriţei şi anul executării lucrării. Opera mărturiseşte interesul artistei pentru clasicismul francez foarte italienizant.
Opera capitală a colecţiei vieneze o constituie însă Cortegiul lui Bachus. Compoziţia cuprinde 12 personaje nude sau seminude. Scena este păgână, desfăşurată în jurul unui zeu. Trupurile personajelor sunt aproape o lecţie de anatomie. Compoziţia fluidă, asociată cu peisajul idilic şi cu cerul albastru-galben de inspiraţie italiană şi cu acuitatea flamandă în observarea detaliilor trimit privitorul cu gândul la o pictură de Antoon van Dyck, care murise în 1641.
Artista se apleacă şi asupra detaliilor pitoreşti, cum ar fi copilul care trage de urechi o capră, plasat în prim plan, sau blana de leopard care atârnă pe pămât. Se poate afirma că în peisajul artistic al Ţărilor de Jos, Michaelina Woutiers este unică. În Italia ar fi putut fi apropiată de Artemisia Gentileschi. Michaelina este mai puţin cunoscută şi mai puţin productivă. Nu i se cunoaşte cu certitudine niciun autoportret, în timp ce Artemisia Gentileschi a lăsat mai multe, dintre care unul în care ea personifică alegoria picturii. Fără îndoială, Michaelina cunoştea această tradiţie a pictoriţelor de a-şi face autoportretul, tocmai pentru a se diferenţia de alţi artişti, mai ales bărbaţi. În Cortegiul lui Bachus, apare şi o femeie, o bachantă, singurul personaj care priveşte în afara tabloului şi care nu participă la acţiune. Pe cer, se profilează un alt profil de femeie care dansează cu castanietele în mână. Tendinţa de a include un portret istoriat într-o compoziţie era curentă mai ales la pictorii din secolul al XVI-lea. S-ar putea crede, că personajul seminud din compoziţie este un autoportret.
Câte pânze ar fi numărat opera ei dacă s-ar fi numit Michael şi nu Michaelina? Ar fi fost ea un alt Charles Woutiers? Probabil. Dar, atunci, opera nu ar fi fost a unei femei-pictor, atât de dotată şi atât de misterioasă.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.