„Murano. Capodoperele sticlei”

După expoziţia “Canaletto”, “Muzeul Maillol” îşi continuă călătoria la Veneţia, cu expoziţia “Fragil. Murano, capodopere ale sticlei din Renaştere în secolul al XXI-lea”, ce va fi deschisă până la 28 iulie.

Sunt prezentate 200 de opere, de la cupele nupţiale în “lattimo”, decorate cu emailuri rafinate şi oglinzi îndrăzneţe din secolul al XVI-lea la cupele gravate cu vârf de diamant din veacul al XVII-lea, de la curioase mobile în sticlă la lustre mirobolante din secolele XVIII şi XIX, de la Art Deco şi obiectele de design la instalaţiile marilor artişti contemporani, ca Jean Arp, César, Jean-Michel Othoniel, Jan Fabre, Maria Grazia Rozin, Mona Hatoum…

Expoziţia este organizată sub patronajul oraşului Veneţia, cu participarea muzeelor din Veneţia, Napoli, Florenţa şi Milano, a “Victoria and Albert Museum” din Londra, a Muzeului Naţional şi a celui de arte decorative din Praga, a “Stiftung Museum Kunstpalast” din Düsseldorf, a “Kunstsammlungen der Veste Coburg”, a “Muzeului de Artă al Oraşului Paris”, “Petit Palais” şi a multor colecţii particulare internaţionale.

Imagine din expoziţie

Producţia sticlei a reprezentat mult timp pentru Veneţia o sursă esenţială de venituri, care îi asigura, în acelaşi timp, şi renumele. Pentru a o proteja, cetatea a reglementat atelierele şi tehnicile, iar ştiinţa s-a transmis în sânul marilor familii de sticlari. Cu palatele ei care se reflectă în apele vestitului Canal Grande, Veneţia este oraşul oglindirilor infinite, iar arta sticlei este una dintre strălucirile ei. De la mijlocul secolului al XV-lea până astăzi, o bună parte a istoriei Serenissimei s-a jucat la Murano.

Cupă de la sfârşitul secolului al XVI-lea şi începutul celui de al XVII-lea

Primul pariu al producţiei sticlei veneţiene a fost economic şi politic. Organizaţi într-o corporaţie încă din 1224, strânşi pe insula Murano începând din 1271, probabil de teama incendiilor pe care funcţionarea continuă a cuptoarelor le putea provoca, meşterii sticlari au purtat de timpuriu, până departe, strălucirea Cetăţii Dogilor. Încă de la sfârşitul secolului al XIII-lea, ei exportau în Imperiul Roman de Răsărit şi în Germania piese de un mare rafinament, care rivalizau cu frumoasele vase de sticlă emailată şi aurită ale Islamului începutului de secol.

Materiile prime, o parte a cunoştinţelor tehnice, anumite forme şi decoruri veneau din schimburile cu Orientul, hrănit şi el cu ştiinţa artizanilor de la sfârşitul perioadei romane şi începutul erei bizantine.

Epoca de Aur a Renaşterii

Ercole Barovier, Vas cu murrines transparente

“Autorităţile veneţiene au încercat să reglementeze şi să controleze, de-a lungul întregii sale evoluţii, acest artizanat de lux, care a fost mult timp una dintre principalele surse de venituri şi de prestigiu al cetăţii. Mai întâi au interzis atelierelor să folosească alt tip de materiale care scad temperatura de fuzionre a sticlei în afara celor importate din Siria sau din Egipt, care garantau calitatea produsului. Apoi au dat corporaţiei un statut, “marigola”, şi i-au ameninţat cu alungarea, cu amenda sau chiar cu galerele pe sticlarii muranezi care doreau să se expatrieze în perioada de inactivitate a cuptoarelor, care dura de la jumătatea lui august până la jumătatea lui ianuarie. Eliberând brevete pe perioade cu durată limitată, pentru ca inovaţia să se răspândeasă rapid în toate atelierele, Murano a continuat să domine o piaţă internaţională supusă unei concurenţe acerbe”, afirmă criticul Dominique Blanc într-un amplu şi documentat articol dedicat artei sticlei din Murano.

Cupă cu cântăreaţă la lăută

Povestea de succes din Murano s-a sprijinit pe virtuozitatea lucrării sticlei suflate, la cald, dar mai ales pe dinamica inovaţiilor. “Cărţile de reţete”, transmise în sânul dinastiilor de meşteri sticlari, atestă gustul şi nevoia de a experimenta care, bazate pe ştiinţa romanilor – semimulajul, imitarea pietrelor dure, mozaicurile monocrome -, au perfecţionat mânuirea sticlei, lărgind neîncetat registrul posibilităţilor.

Caliciu cu decor spiralat

Istoria sticlei veneţiene este şi o istorie socială. Acest material delicat mărturiseşte despre arta de a trăi a aristocraţilor, apoi a burgheziei din întreaga Europă, care apreciau atât obiectele utilitare, ca paharele, carafele, flacoanele, vasele, cât şi piesele excepţionale, realizate cu ocazia căsătoriilor, cum erau ornamentele de masă monumentale, sau create pentru un colecţionar, cum era regele Frederic IV al Danemarcei în secolul al XVIII-lea. Lustre şi oglinzi, mobilier încrustat în secolul al XVIII-lea şi ornamente de masă mozaicate în secolul al XIX-lea au înscris Murano în centrul istoriei modei şi a gustului.

Lustră Rezzonico, către 1950

În sfârşit, producţia de sticlă de la Veneţia îşi găseşte locul în istoria artei, dincolo de cea a artelor decorative. În primul rând, pentru că ea reflectă principalele tendinţe ale mişcărilor artistice, cum ar fi reprezentările mitologice şi antice în timpul Renaşterii, exuberanţa rococo-ului în secolul al XVIII-lea, renaşterea antichizantă în veacul al XIX-lea, gustul pentru geometrie în anii ‘30, pentru culoare în anii ‘70, în care îşi descoperă capacitatea de reînnoire. Dar şi pentru că artiştii, fascinaţi de transparenţa materialului, s-au bucurat să-şi exercite virtuozitatea în reprezentarea unor modele preţioase, ajungând să constituie un adevărat repertoriu.

La începutul secolului al XV-lea, când producţia de obiecte de artă din sticlă s-a întrerupt în lumea islamică, la Murano s-a impus un nume care a rămas “pe afiş” până astăzi: Barovier.

Cupă cu groteşti

Fiu şi nepot de sticlar, Angelo Barovier a fost autorul mai multor îmbunătăţiri ale calităţii sticlei care au pus bazele tradiţiei muraneze aşa cum o cunoaştem astăzi. Prima lui invenţie, “cristallo”, este o sticlă suflată de o puritate şi o fineţe excepţionale, strict reglementată, care a generat forme de mare eleganţă. Dacă ne-au parvenit puţine exemplare, tablourile contemporane lui le-au păstrat imaginea. I se atribuie şi adaptarea “lattimo”-lui, o sticlă mată, opacă, obţinută prin adăugarea oxizilor de plumb şi de cositor în sticla caldă. Folosită pentru mozaic şi emailuri din 1309, a fost numită şi “sticla porţelan”. Cupele albe, decorate cu figurile logodnicilor, erau oferite ca dar de nuntă. Una dintre ele, cu profiul unei tinere cântând la lăută, este vizibil inspirată de compoziţiile pictorului veneţian Vittore Carpaccio şi reprezintă omagiul adus dragostei, căsătoriei şi virtuţilor ei.

Piese de Orlan, Jean-Michel Othoniel şi Luciano Vistosi în expoziţia pariziană

Tot lui Angelo Barovier i se datorează metoda elaborării calcedoniului ce imita agata. Aspectul de calcedoniu este obţinut dintr-o combinaţie de sticlă opal şi transparentă cu nitrat de argint, oxid de cobalt, potasiu şi alte săruri. Din ce în ce mai abili în manipularea sticlei calde, sticlarii imaginează forme complexe, având legătură cu operele sculptate, pictate sau desenate ale epocii. Pereţii cupelor, paharelor cu picior capătă aspect de lobi, vasele globulare se îmbogăţesc cu multiple toarte.

Vas din sticlă roşie cu montură de metal, sfârşitul secolului XVI

Paharele aurite şi emailate, decorate cu motive mitologice, în gustul goticului internaţional la modă în epocă, rămân piesele cele mai apreciate până în secolul al XVI-lea. Forma lor evazată, decorată cu lungi picături, cu rozete, emailurile colorate aplicate la cald, printre care faimosul “paonazzo”, intens şi stălucitor, erau adorate. Nicio piesă nu este semnată, această practică apărând abia în secolul al XVIII-lea. Vasele, cupele, bolurile şi sticlele emailate şi aurite sunt ornate în schimb cu blazoanele proprietarilor lor, dintre care unii, cum ar fi Isabella d’Este, încep să furnizeze atelierelor modelele precise ale pieselor pe care le doresc. Un vas tronconic cu picior evazat, decorat cu blazoane italieneşti sau germane, stă mărturie a creaţiei de la începutul secolului al XVI-lea. Albastrul strălucitor, obţinut prin adăugarea oxidului de cobalt, atinge perfecţiunea în piesa decorată cu “Triumful Justiţiei”. Emailul, materie vitroasă compusă din oxizi metalici, se aplica cu pensula pe sticlă înainte de ardere. Această tehnică a decorului s-a dezvoltat mai ales în sticlăria islamică în secolul al VIII-lea. La Veneţia a fost folosită între 1280 şi 1350, dar meştrii veneţieni devin maeştri ai tehnicii abia în 1400.

Vas din sticlă calcedoniu

Renaşterea a fost pentru sticlă, ca şi pentru celelalte arte din Italia, o epocă de aur la care sticlarii veacurilor următoare nu vor înceta să se refere. Alături de piesele din cristal pur şi din sticlă cu caneluri, monocrome sau emailate, cu un decor de sirene, tritoni, groteşti şi dragoni, apar acum materiale inedite, cum ar fi sticla cu cracheluri, a cărei sofisticare tehnică se conjugă cu forme de mare simplitate. În 1527, fraţii Catani creează filigranul în spirală şi, mai complex, filigranul în reţea. Din aceste descoperiri se nasc piese căutate şi scumpe, devenite una dintre mărcile fabricii din Murano. Decorul este compus din fire de “lattimo” în spirală, inserate în interiorul unui perete fin din cristal incolor. O altă variantă, al cărei inventator a rămas anonim, este o încrucişare de fire formând un motiv regulat în reţea.

Vittorio Zecchin pour Venini

Şi tot în timpul Renaşterii se ilustrează familia D’Angelo, Andrea şi Domenico, în primul rând, inventatorii tehnicii oglinzii de Veneţia în 1507, apoi Vincenzo, care, în 1549, a brevetat aplicarea tehncii romane a gravurii cu vârf de diamant în sticla suflată. Decoraţiile caracterizate prin eleganţă şi delicateţe prezintă sirene, cornuri ale abundenţei, dragoni, scorpioni, mascheroni, ghirlande.

Insula Murano număra atunci 20 de sticlari, cifră ce s-a dublat până la sfârşitul secolului următor.

Valori sigure, design şi arte plastice

Vittorio Zecchin, Vas Libelulă

În perioada Barocului, sunt puse la punct succesiv „avventurina”, o pastă cu reflexe aurite presărată cu cristale de aramă, şi noi tipuri de decor, cum ar fi festonul, ce se conjugă cu ornamentaţiile florale policrome pentru a compune piese de pură virtuozitate în care regină era extravaganţa. Cabinetul regelui Frederic al IV-lea al Danemarcei, din castelul Rosenborg din Copenhaga, păstrează unul dintre ansamblurile cele mai reprezentative ale tradiţiei din Murano între secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea.

În pofida interdicţiei Senatului de a importa obiecte de sticlă străine pe teritoriul Serenissimei, concurenţa cu sticla de Boemia şi cu oglinzile franţuzeşti a impus pentru o vreme oprirea cuptoarelor. Atelierele au suportat consecinţele privilegiilor maeştrilor sticlari, care deveniseră prea numeroşi pentru o piaţă micşorată şi care au plătit preţul protecţionismului. Producţia s-a recentrat pe valorile sigure ale „mărcii” Murano: „lattimo” decorate cu aur, translucide sau opace, favorizate de concurenţa cu porţelanul chinezesc, oglinzile şi ramele lor sofisticate, ornamentele de masă şi lustrele. Compuse din sute de piese strălucitoare şi colorate, acestea din urmă încarnează apoteoza spiritului rococo în sticlă.

Vase din sticlă cu cracheluri

Sfârşitul Republicii Veneţiei în 1797 şi ocupaţiile austriacă şi apoi franceză cufundă Italia într-o criză de care Murano nu este ocolit. Abia din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, Pietro Bigaglia, Lorenzo Radi şi Domenico Bussolin, bazându-se pe patrimoniul de sticlă al insulei, revizitat şi reinterpretat, relansează producţia. Sticla „corinto”, care încearcă să dea aparenţa obiectelor arheologice, paharele camee, „feniciene”, imitând obsidianul, granitul sau cuarţul, răspund gustului pentru antichitate care a traversat tot secolul al XIX-lea.

Javier Perez, Carrona, 2011

Copiile pieselor renascentiste reprezintă o altă producţie „à la maniere de” care se înscrie într-un curent eclectic ce privilegia formele complexe şi decorurile prolixe care au pus în valoare măiestria sticlarilor. Au excelat în această direcţie Giovanni Barovier şi Antonio Seguso. Dar adevărata noutate o constituie aşa-numiţii „murrines”, baghete de sticlă colorată, cu un motiv decorativ în interiorul lor, create şi amalgamate la cald, apoi secţionate transversal, realizate de Vincenzo Moretti după modelul sticlei paleocreştine, care au triumfat la Expoziţia Universală de la Paris din 1878.

În zorii secolului al XX-lea, când Franţa şi Anglia încep producţii semindustriale impregnate de spiritul Art Nouveau, Murano se eliberează cu greutate din tradiţiile istorice.

Jean Arp, Siluetă

Secolul al XX-lea se afirmă însă ca una dintre perioadele cele mai dinamice ale istoriei sticlei la Murano, punctată de fuziuni şi asociaţii între maeştri prestigioşi ca Barovier, Toso, Venini sau Seguso. Stă mărturie mulţimea evenimentelor internaţionale în care operele de sticlărie sunt prezentate regulat, cum ar fi, în primul rând, Bienalele de la Veneţia şi de la Monza. Ca noutăţi faţă de perioadele anterioare sunt apariţia directorilor artistici, care nu proveneau neapărat din mediul sticlarilor, pentru a stabili colecţiile şi, în anii ’20-’30, interesul manifestat de artiştii veniţi din zona artelor aplicate. Această deschidere este dublată de colaborarea regulată cu pictori şi sculptori, italieni sau străini, la care „Casa Venini”, de exemplu, apelează deseori. Unii, cum ar fi sculptorul Napoleone Martinuzzi, vor deveni chiar maeştri sticlari.

Jean-Michel Othoniel, Geometrie amoroasă

Această situaţie va îndrepta o parte a producţiei insulei, destinată până atunci artelor decorative şi sticlăriei de lux, către artele plastice şi design, cu colaborarea marcantă a „Grupului Memphis” pentru „Toso Vetri d’Arte” în anii ’70. Are loc chiar redefinirea concepţiei muraneze a sticlei înseşi. Crearea unei sticle groase (sommerso), opace (velato), uneori cu bule (pulegoso) sau tratate cu foiţă de aur, adoptată de Carlo Scarpa la „Venini” în anii ’20-’30, se difuzează progresiv în toate atelierele, chiar dacă este opusul graţiei imateriale a cupei „Libelula” a lui Antonio Zecchin (1921), încarnarea unei tradiţii modernizate a sticlei de Murano.

Jan Fabre

În alte părţi, „Planeta Sticla” suferă alte bulversări, odată cu crearea în Statele Unite, la începutul anilor ’60, a „Studio Glass Movement”, care angajează practica sticlăriei în domeniul sculpturii şi artelor plastice. Materialul se eliberează treptat din sfera sa pentru a se plia regulilor unui artist. La Veneţia, în anii ’50, pictorii prieteni ai lui Peggy Guggenheim descoperă „Centrul de Studii al Pictorilor în arta sticlei”, al lui Egidio Costantini. Astăzi, Javier Perez, Fred Wilson sau Thomas Schütte răspund solicitărilor lui Adriano Berengo, creator, în 1989, al Studioului care îi poartă numele şi al manifestării „Glasstress”, asociată Bienalei de la Veneţia din 2009. Indiferent de faptul că sticla este folosită punctual, recurent sau defineşte ansamblul unei opere, ca în cazul lui Jean-Michel Othoniel, operele acestor artişti dovedesc că ea este departe de a-şi fi epuizat resursele.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.