„Napoleon şi Parisul. Visurile unei capitale”

Expoziţia Napoleon şi Parisul. Visurile unei capitale, deschisă la Muzeul Carnavalet până în 30 august, marchează sfârşitul comemorărilor legate de Imperiu la împlinirea a 200 de ani de la a doua abdicare a lui Napoleon Bonaparte.

Organizatorii, Jean Tulard şi Valérie Guillaume, au decis să se aplece asupra relaţiilor Împăratului cu capitala Imperiului său, aşa cum mărturisesc într-un interviu acordat lui Jean Poderos în revista Connaissance des Arts.

Jean-Antoine Alavoine, Proiect pentru fântâna cu elefant din Piaţa Bastiliei

Napoleon, care cunoscuse Parisul revoluţionar, se hotărăşte să-l reorganizeze din punct de vedere administrativ, pentru a-şi consolida puterea. În acelaşi timp, el avea proiecte importante pentru dezvoltarea capitalei. Există, în expoziţie, printre altele, proiectul Fântânii din Piaţa Bastiliei, sub forma unui elefant, animal care făcea trimitere la Hannibal şi Alexandru, în dorinţa lui Napoleon de a-şi înscrie propria istorie în Paris. Lui i se datorează Coloana Vendôme, comemorând Bătălia de la Austerlitz, realizată din bronzul tunurilor duşmanilor, imitaţie fidelă a Columnei lui Traian de la Roma, Arcul Caroussel şi Arcul de Triumf Etoile, care nu va fi terminat însă sub domnia sa… Străzile poartă şi ele numele victoriilor napoleoniene: Rivoli, Ulm, Wagram, ca şi podurile Iena şi Austerlitz, sau al tratatelor, ca în cazul străzii Tilsitt… De altfel, în Memoriile din Sfânta Elena, Napoleon mărturiseşte că dorea ca parizienii să-şi amintească de el graţie acestei glorii înscrise în piatră.

Coloana Vendome

În pas cu timpul său, privind spre viitor atunci când promovează un sistem modern de aducţie a apei sau permite construirea primului pod metalic, el este atent şi la comparaţia cu Antichitatea. Dublă aspiraţie nu tocmai contradictorie, pentru că Roma antică a rămas marele lui model în materie de arhitectură şi scenografie monumentală, dar şi de infrastructură tehnică şi de servicii publice.

Regularizarea fluviului Sena înseamnă şi patru poduri, de la Podul Austerlitz la Podul Iena, trecând prin cel de la Notre Dame şi Pont des Arts, care înlocuiesc vechile bacuri.

Etienne Bouhot, Piaţa Vendome şi strada Castiglione cu ruinele bisericii Feuillants, 1808

Dar, pentru a înscrie Parisul între marile metropole europene şi pentru a face din el o mărturie a grandorii Imperiului, Napoleon a dorit monumente somptuoase şi largi perspective urbane.

Palatul Bourbon, sediul Adunării Naţionale, primeşte o nouă faţadă, inspirată de un templu corintian, influenţă regăsită şi în proiectul pentru Biserica Madeleine, gândită iniţial pentru un templu al gloriei marii Armate, sau în proiectul Bursei.

Louis-Charles-Auguste Couder, Napoleon I vizitând scara Luvrului, condus de arhitecţii Percier şi Fontaine

S-au creat mari axe monumentale: Arcurile Carousel şi Etoile marcau axa est-vst, Adunarea Naţională şi Madeleine stau faţă în faţă de o parte şi de alta a Pieţei Concorde, cu coloana Vendôme în centru. Din punct de vedere estetic, Napoleon visa la o nouă Romă.

După decizia oficială de a deschide Canalul Orcq, în 1802, Piaţa Bastilia a devenit o preocupare urbanistică acută. O serie de proiecte prevedeau crearea unei pieţe fie rotunde, fie pătrate sau dreptunghiulare, având în centru o fântână după demolarea Fântânii Régénération, construită în 1793 pe locul vechii fortăreţe. Împăratul a decis în 1808 construirea ei sub forma unui elefant.

Macheta unui arc al Pont des Arts, 1800

Pachidermul monumental din bronz trebuia să fie turnat din vechile tunuri capturate în bătălia de la Friedland şi să aibă înălţimea de 24 de metri. Conceperea lui a fost încredinţată directorului Luvrului, Dominique Vivant Denon, şi arhitecţilor Jacques Cellerier şi Jean-Antoine Alavoine. Proiectul a făcut să curgă multă cerneală despre „elefantasmagoria” monumentului sau evocarea fastului Orientului şi Antichităţii, aluzie la campania din Egipt. Fântâna n-a fost construită niciodată, ea rămânând la stadiul de machetă în ghips.

Pont des Arts a fost primul pod metalic din Paris. În 1801, pe când era numai Prim Consul, Napoleon a reuşit să obţină votarea construirii a trei poduri peste Sena, corespunzând actualelor Pont des Arts, Saint-Louis şi Austerlitz. Cel de al patrulea, Pont d’Iena, i se datorează Împăratului Napoleon. El făcea parte dintr-un mare proiect al oraşului imperial, între Palatul Regelui Romei, prevăzut pe colina Chaillot, şi centrul administrativ din Champs de Mars. Construit în piatră, între 1808 şi 1813, de inginerul Corneille Lamandé, podul a traversat secolele şi este folosit şi astăzi.

Marie-Victoire Jaquotot, Napoleon în costumul de încoronare

Urmând modelul englezesc, inaugurat de Iron Bridge, Pont des Arts şi Pont d’Austerlitz au fost construite din fontă, o premieră în Franţa. În acel moment, proiectele se confruntau şi cu cel pentru acoperişul Halei de grâu, devenită apoi Bursa Comercială, ce urma să fie realizat cu o şarpantă metalică, operă de virtuozitate în 1809.

Deşi Napoleon a dorit ca Ponts des Arts să fie construit repede din lemn, inginerii Louis-Alexandre de Cessart şi Jacques Dillon au păstrat ideea unei asamblări mai rapide a şarpantei, înlocuind lemnul cu elemente metalice asamblate în formă de arce, sprijinite pe piloni de piatră şi susţinând pasarela podului. O machetă păstrată la Muzeul Carnavalet arată primul proiect pe stâlpi de lemn. În timpul reconstrucţiei pasarelei, între 1981 şi 1984, în pofida trecerii la 7 arce în loc de 9, eleganţa şi graţia ansamblului au fost respectate, perpetuând amintirea unei capodopere care a anticipat cu 80 de ani construirea Turnului Eiffel.

Napoleon la Tuileries, de Horace Vernet

Palatul Regelui Romei a rămas şi el un vis neîmplinit. Napoleon se gândise iniţial să construiască la Lyon, centrul geografic al Imperiului său, o locuinţă adecvată rangului lui. Arhitecţii Charles Percier şi Pierre-François-Léonard Fontaine, cărora le-a fost încredinţat proiectul, n-au fost convinşi de locul amplasării. Fontaine a propus, la sfatul lui David, colina Chaillot. Odată ideea acceptată, a fost imaginat un proiect de o amploare monumentală. În 1810, Fontaine scria în Jurnalul său: „Mărturisesc că sunt eu însumi înspăimântat de întinderea unui asemenea vis frumos şi că îl laud mai mult de plăcere, decât din încredere”.

Un studiu minuţios ale palatelor deja existente, antice sau moderne, a fost realizat de arhitecţi cu scopul de a concepe o reşedinţă capabilă să le eclipseze pe toate. Accesul la Palat se făcea prin mai multe rampe în pantă lină, potrivit dorinţei comanditarului. Reşedinţa urma să aibă două apartamente duble, primul potrivit modului de viaţă al unui om bogat, iar al doilea, oficial, demn de reprezentantul unei naţiuni. Saloanele de recepţie, vestibulele şi anticamerele, ca şi încăperile destinate prinţilor şi demnitarilor urmau să ocupe diferite aripi ale palatului. Curţi, fântâni şi grajduri se răspândeau simetric înconjurate de colonade şi pavilioane de influenţă italienească.

Vedere a Palatului Roi de Rome, din Proiectul arhitectului Fontaine

La scara cea mai mare, proiectul îmbrăţişa realizarea unui nou centru administrativ prin construirea unui spital militar şi a unei cazărmi de infanterie, a unui palat al arhivelor, a unei universităţi…

Acest proiect himeric „cel mai vast şi cel mai extraordinar al secolului nostru”, cum îl apreciau cei doi arhitecţi, ar fi schimbat considerabil aspectul unei părţi a capitalei Franţei.

Dacă astăzi Cimitirul Père-Lachaise, botezat astfel după numele confesorului lui Ludovic al XIV-lea, este locul cel mai vizitat din cel de al XX-lea arondisment parizian, el nu era foarte popular în 1804.

Etienne-Barthelemy Garnier, Cortegiul nupţial al lui Napoleon I şi Marie-Louise traversând grădinile Tuileries

Planul şi amenajarea cimitirului au fost concepute de Alexandre Brogniard, arhitectul Bursei. Prima noutate a acestui cimitir a fost dotarea lui cu monumente în stilul antic, piramide sau stele funerare, într-un cadru pitoresc, plin de pomi, după exemplul Parcului Monceau. O altă noutate o constituia concesionarea locurilor de veci parizienilor care-şi puteau permite ridicarea unui monument alături de cele ale personajelor ilustre înmormântate acolo la sfârşitul Imperiului şi în anii următori: poetul Delile şi compozitorul Gretry în 1813, urmaţi de politehnicianul Monge şi generalii Ney şi Masséna.

Alexandre-Benoit-Jean Dufay, Festinul nunţii lui Napoleon I cu Marie-Louise

Unul dintre visurile imperiale a fost Rue de Rivoli. În inima Parisului, între Place de la Concorde şi Luvru, a fost realizată una dintre primele operaţii urbanistice ale Consulatului, inspirată de proiectele imaginate sub Vechiul Regim şi mai ales în timpul Revoluţiei pentru a reamenaja şi a înfrumuseţa zona Tuileries. Napoleon s-a instalat în Palatul Tuileries încă din 1800. La cererea sa, în anul următor, Percier şi Fontaine au elaborat un proiect vizând construirea unei promenade de iarnă, a unui amfiteatru şi a altor construcţii. Arhitecţii au imaginat o largă stradă monumentală, cu portice cu arcade, surmontate de faţade regulate, dispuse în retragere, plasate ca un cadru paralel cu grădina şi palatul Tuileries. Mai multe străduţe porneau din Rue de Rivoli, cum ar fi strada Castiglione, care se deschide către Place Vendôme, sau strada Mont-Thabor.

Străzile au fost trasate rapid şi porticele cu arcade au fost ridicate pe cheltuiala guvernului, viitorilor cumpărători revenindu-le ridicarea faţadelor potrivit planurilor semnate de Percier şi Fontaine.

Manufactura Sevres, Nicolas Antoine Lebel, Podul Austerlitz, 1808-1810

În pofida glorioasei amintiri a victoriilor campaniilor din Egipt şi din Italia, ilustrate prin numele străzilor şi prin estetica ce trebuia să evoce atmosfera italiană a drumurilor din Bologna şi Torino, nu s-au ivit cumpărători. Constrângerile impuse, simbolismul şi poziţia centrală, ca şi concurenţa altor cartiere au încetinit cumpărarea caselor. În 1814, Chateaubriand, care locuia în Rue de Rivoli, scria: ”Nu se văd încă pe această stradă decât arcadele construite de guvern şi câteva case ici şi colo cu dantelăria lor din piatră”.

Nicolas-Antoine Taunay, Intrarea Gărzii Imperiale în Paris pe la bariera Pantin

Un an mai târziu, comanditarul părăsea Capitala fără să vadă terminate casele de pe aceste străzi.

Napoleon ştia că pentru a asigura gloria Imperiului său îi trebuia o Curte demnă de acest nume. El îşi va elabora treptat o Curte consulară şi apoi una imperială. Prima etapă este instalarea la Tuileries, vechiul palat al regalităţii. El îi mărturiseşte atunci secretarului său, Bourrienne: „Într-un mare oraş, într-un palat, şeful unui guvern trebuie să atragă asupra lui privirile prin toate mijloacele posibile, dar trebuie s-o facă cu tact”.

Fotoliu desenat de Charles Percier şi Fontaine

A doua etapă constă în adoptarea unei etichete care îi permite să vorbească despre o Curte chiar înainte de a deveni monarh. Este vorba despre „prefecţii palatului”, şi despre „doamnele care o însoţesc pe Doamna Bonaparte”, funcţii ce apar în 1802. În 1803 apare un decret ce reglementează „Casa Primului Consul”, al cărei mare maestru este desemnat generalul Duroc.

Cea de a treia etapă este instaurarea Imperiului şi crearea marilor demnităţi şi grade oficiale. Fiecare demnitar şi fiecare ofiţer aparţinând Casei Împăratului trebuia să poarte, în exerciţiul funcţiunii, un costum de curte, ale cărui culoare şi ornamente erau definite printr-un regulament.

Pierre-Philippe Thomire, Leagănul Regelui Romei, 1811

În sfârşit, se poate vorbi despre o a patra etapă în legătură cu căsătoria sa cu Marie-Louise, în 1810. Tonalitatea monarhică şi aristocratică a Curţii Imperiale se afirmă în acelaşi timp în care regimul capătă o turnură neo absolutistă. Membrii vechii nobilimi frecventează în număr din ce în ce mai mare Curtea şi ocupă rolul prestigios de şambelan, care le permite să îmbrace celebrul costum roşu cu broderie de argint şi cheia de aur, care era însemnul funcţiei. Împăratul însuşi începe să aprecieze manierele elegante ale vechilor familii cu nume istorice.

Napoleon a conferit dezvoltării Curţii sale o justificare utilitară. Restaurarea palatelor, construirea unor noi decoruri, comenzile de mobilier, veselă şi veşminte somptuoase erau pretexte pentru a face să lucreze manufacturile şi atelierele din Paris şi din Lyon. Aceste explicaţii sociale sunt dublate de gustul personal al lui Napoleon pentru obiectele frumoase şi pentru un cadru de viaţă rafinat, care se afirmaseră foarte devreme, dincolo de simplitatea ţinutei, adesea jucată.

Trusă pentru război, creată de Martin Guillaume Biennais

Străinii veniţi la Paris, gata să-şi bată joc de noua Curte, sunt poate cei mai buni judecători. Contele Charles de Clary-et-Aldringen, trimis la Paris de Împăratul Austriei în 1810, ironizează figurile făcute de surorile lui Napoleon când li se cere să facă parte din suita noii împărătese Marie-Louise. Dar aristocratul austriac este nevoit să remarce: „Cât priveşte gustul şi măreţia, trebuie să fiu drept, ele există”.

Festivităţile care au însoţit căsătoria lui Napoleon cu Marie Louise au fost somptuoase. Cuplul imperial a intrat în Paris prin Arcul de Triumf de la Etoile, terminat parţial, restul constând într-un decor efemer, confecţionat din lemn şi din pânză pictată. A urmat sosirea la Tuileries, traversând grădinile, imortalizată de minunatul tablou al lui Garnier. Împăratul şi-a condus tânăra soţie către capelă, trecând prin Marea Galerie a Luvrului, în faţa Curţii strânse sub tablourile provenind, în mare parte, din confiscări.

Manufactura Sevres, Farfurie din serviciul imperial, Palatul Tuileries şi strada Rivoli

După parada trupelor de Gardă, tinerii căsătoriţi au prezidat un luxos banchet în sala de spectacole de la Tuileries, amintind prin organizarea lui de fastul Versailles-ului din timpul lui Ludovic al XIV-lea.

În sfârşit, baluri şi focuri de artificii s-au succedat timp de mai multe zile.

Ar mai fi de amintit, între preocupările de dezvoltare a oraşului, artizanatul de lux după modelul imperial. După Revoluţie, artele decorative şi mobilierul au cunoscut o renaştere şi o perioadă de creaţie excepţională sub Primul Imperiu. La impulsul Primului Consul devenit Împărat, „modestia republicană” a fost uitată în favoarea fastului. Reînnoind cu tradiţia regală a Garde-meuble, Napoleon a instaurat Mobilierul Imperial însărcinat să remobileze şi să decoreze palatele Coroanei devalizate şi jefuite. Comenzile au curs în atelierele de artizanat de lux şi în manufacturile devenite imperiale. Lunga şi puternica tradiţie pariziană în crearea şi comerţul cu articole de artă a ieşit din letargie. Acelaşi lucru s-a întâmplat cu producătorii de mătase din Lyon.

Portretul lui Napoleon de Pierre-Joseph Sauvage

Artizani consacraţi, ca ebenistul Jacob, bronzierul Thomire, specialistul în broderie Picot, dar şi nou-veniţi cum ar fi orfevrul Biennais, creatorul de bijuterii Nitot sau specialistul în porţelan Dagoty au fost nu numai adevăraţi artişti, dar şi mari antreprenori şi promotori ai unui stil unic dorit de Împărat.

Arhitecţii acestuia, Percier şi Fontaine, au ştiut să capteze interesul societăţii pentru Antichitate, iar anturajul lui Napoleon a fost îndemnat să adopte luxul à la française. Acastă nouă clientelă, bogată şi doritoare de reuşită socială, a făcut să prospere buticurile de lux şi şi-a impus gusturile unui cerc din ce în ce mai larg de consumatori. Cu scopul de a atenua crizele din 1810 şi din 1813, Napoleon a instituit comenzile de Stat. La sfârşitul Imperiului, Franţa îşi regăsise supremaţia internaţională în domeniile savoir-faire-ului şi al bunului-gust.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.